WINNETOU (1)

Karl May

Traducere de Eugen Frunză

─——————————————————————──—————

DESCĂRCĂRI ÎN ALTE FORMATE

─——————————————————————──—————

ePub: https://is.gd/QWHDPF

docx: https://is.gd/H08MXC

─——————————————————————──—————

 CUVÎNT ÎNAINTE

 De cîte ori gîndul mă poartă la pieile-roşii, de atîtea ori îmi amintesc, fără să vreau, de Turcia. Oricît de ciudat, faptul are o justificare. Deşi indianul şi turcul au foarte puţine trăsături comune, totuşi există ceva care îi aseamănă: într-un grad mai mare sau mai mic, socotelile cu ei au fost încheiate. Despre turc nu se discută altfel decît ca despre omul bolnav,[1] în timp ce indianul – aşa susţin toţi cei care cunosc situaţia – e „pe moarte”.

Da, rasa pieilor-roşii este pe moarte! Acest pacient uriaş, doborît de o soartă cumplită ce nu cunoaşte îndurare, zace întins de la Ţara de Foc pînă dincolo de Marile Lacuri ale Americii de Nord. Împotrivirea lui disperată a fost în van. Forţele i s-au stins treptat. Abia de mai respiră.

Răzvrătirile periodice ale trupului său golaş sînt convulsiuni care anunţă sfîrşitul.

Are vreo vină, a meritat indianul acest sfîrşit prematur?

Dacă acceptăm ideea că tot ce trăieşte are dreptul la viaţă şi că un atare adevăr se referă atît la individ, cît şi la specia întreagă, atunci indianul are şi el dreptul la existenţă, asemenea omului alb; el poate chiar să pretindă libertatea de a se dezvolta din punct de vedere social şi statal potrivit personalităţii sale. Unii afirmă că indianul nu ar poseda însuşirile necesare pentru a-şi făuri un stat. Oare aşa să fie? Eu spun răspicat: Nu! Însă n-am de gînd să dovedesc aceasta printr-o lucrare savantă. Omul alb a avut norocul să urce un lung drum istoric, trecînd de la treapta vînătorii la păstorit, apoi la agricultură şi, în sfîrşit, la civilizaţia industrială. Indianul nu a parcurs o asemenea evoluţie. Totuşi unii îi cer să realizeze saltul gigantic de la treapta cea mai de jos la cea mai de sus, fără a lua în considerare faptul că, sărind astfel, ar putea să cadă şi să se rănească mortal.

Natura vie se guvernează după o lege cruntă: cel mai slab e nevoit să cedeze în faţa celui mai tare. Cînd e vorba însă de oameni, această lege sălbatică trebuie să devină mai clementă, pentru că o lege de asemenea veşnică este ca şi iubirea între oameni. Putem să spunem oare că faţă de indianul muribund s-a aplicat o astfel de clemenţă?

Primii albi nu numai că s-au bucurat de toată ospitalitatea indienilor, dar aproape că au fost divinizaţi. Şi cu ce răsplată s-au ales indienii? Ţara ce o stăpîneau le-a fost răpită; nimeni nu o poate nega. Cine a citit istoria „vestiţilor” conchistadori ştie cît sînge a curs şi cîte cruzimi s-au săvîrşit; iar exemplul lor a fost continuat de urmaşi. Omul alb a venit cu vorbă mieroasă pe buze, dar purtînd cuţitul tăios la brîu şi în mîini arma încărcată. El făgăduia iubire şi pace, dar semăna ură şi sînge. Indianul trebuia să se retragă pas cu pas. De repetate ori i s-au promis drepturi „veşnice” asupra teritoriului care de fapt îi aparţinea, pentru ca după scurt timp să fie alungat din nou mai departe, tot mai departe. I s-au „cumpărat” pămînturile, cu plata în obiecte fără valoare, de care nu se putea folosi. Ori nu i se plătea nimic. În schimb, a fost blagoslovit cu otrava perfidă a „apei de foc”, precum şi cu vărsatul sau cu alte boli rele, dezgustătoare, care au decimat triburi întregi, depopulînd satele. Dacă indianul încerca să-şi apere drepturile, i se răspundea cu gloanţe; şi din nou trebuia să se retragă, cedînd în faţa superiorităţii armelor omului alb. Plin de amărăciune, se răzbuna pe feţele palide, ca indivizi; urmau atunci acele masacre odioase printre indieni. Şi astfel, vînătorul de odinioară, mîndru, curajos, viteaz, iubitor de adevăr şi profund devotat prietenilor săi, a devenit un om bănuitor, prefăcut, care se furişează pe ascuns; nu el a vrut-o, ci omul alb l-a obligat să fie aşa.

Unde au dispărut hergheliile de mustangi, din mijlocul cărora indianul îşi alegea cu îndrăzneală calul de călărie? Unde sînt bizonii care hălăduiau, milioane, în prerie şi îl hrăneau? Din ce trăieşte indianul de azi? Din făina şi carnea pe care le primeşte? Dar cum arată făina? Amestecată cu ipsos şi cu alte murdării, încît nici nu poţi să o consumi?

Unui trib i se promit o sută de „vaci grase”, dar pe drum acestea se transformă în două-trei vite jigărite, a căror carne nu ar sătura nici măcar un vultur mîncător de stîrvuri. Sau poate că indianul ar trebui să se apuce de agricultură? Dar este el sigur că va ajunge să-şi strîngă recolta, el, omul lipsit de drepturi, mîncat mereu mai departe, fără a i se da putinţa de a se aşeza undeva? Înainte vreme puteai să admiri figura semeaţă, frumoasă a indianului zburînd peste savana întinsă pe mustangul lui cu coada în vînt; şi cît de mizer, de obidit arată el azi în zdrenţele sale, care nici măcar nu sînt în stare să-i acopere goliciunea trupului! Indianul care altădată înfrunta cu mîna goală pe ferocele urs cenuşiu se furişează acum prin unghere ca un cîine rîios, pentru a cerşi o ciosvîrtă de carne sau pentru... a fura.

Da, indianul a ajuns un om bolnav, un muribund, iar noi, la căpătîiul lui, aşteptăm să-i închidem ochii. Să stai la căpătîiul unui muribund este un lucru foarte grav, dar de mii de ori mai grav e să stai la căpătîiul unei rase sortită morţii. În acest din urmă caz, se pot pune multe, foarte multe întrebări şi mai ales următoarea: ce ar fi înfăptuit această rasă dacă i s-ar fi lăsat timp şi spaţiu pentru a-şi valorifica forţele şi talentele, înlăuntrul ei ca şi în afară? Ce forme specifice de cultură pierde omenirea prin dispariţia acestei rase? Indianul, aflat astăzi pe moarte, avea un caracter ferm, nu se lăsa asimilat; era oare acesta un motiv ca să-l omori, nu putea fi păstrat în viaţă? Dacă pentru prevenirea dispariţiei bizonilor s-a găsit un azil protector în Parcul Naţional din Montana şi cel din Wyoming, de ce oare nu se găseşte şi un loc unde să poată trăi, propăşind în linişte, fostul stăpîn legitim al ţării?

Ce rost mai au însă astfel de întrebări în pragul morţii! Ce să ajute reproşurile, cînd nimic nu mai poate ajuta! Pot numai să deplîng situaţia, dar nu s-o schimb; pot să umblu îndoliat, dar nu pot învia nici o victimă. De ce mă refer la persoana mea? Pentru că sînt unul dintre aceia care i-a cunoscut pe indieni de-a lungul mai multor ani şi am cunoscut îndeosebi pe unul a cărui făptură deosebit de luminoasă şi minunată sălăşluieşte adînc şi la loc de cinste în inima mea, în gîndurile mele. Dintre toţi prietenii el a fost cel mai bun, cel mai credincios, oricînd gata să se sacrifice pentru alţii, un adevărat tip reprezentativ al rasei sale. Şi aşa cum rasa îi e osîndită la moarte, a pierit şi el, răpus de un glonte ucigaş al duşmanului. A fost cel mai nobil fiu al acestei naţiuni în agonie, pe care o iubesc şi azi, aşa cum l-am iubit şi pe el. Mi-aş fi dat bucuros viaţa ca să-l salvez, precum şi el şi-a pus de mii de ori viaţa în primejdie pentru mine. Dar în timp ce mie nu mi-a fost dată fericirea să-l scap de la moarte, el a murit salvîndu-şi prietenii. Şi totuşi, dispariţia lui nu e decît fizică, pentru că Winnetou, căpetenia cea mare a apaşilor, va continua să trăiască în paginile cărţilor mele. Scriindu-le, voi căuta să-i ridic un monument binemeritat. Şi dacă tu, cititorule, privindu-l cu ochii minţii, vei judeca fără părtinire poporul pe care această căpetenie l-a întruchipat atît de fidel, atunci voi fi întru totul mulţumit.

AUTORUL

Capitolul I

UN „GREENHORN”

Ştii dumneata, dragă cititorule, ce înseamnă cuvîntul greenhorn? Ei bine, e o poreclă foarte supărătoare şi jignitoare pentru cel căruia i se adresează. Green, în englezeşte, înseamnă verde; iar prin horn – corn, în limba noastră – se înţelege antena, adică acel mănunchi de firişoare subţiri cu care gîza pipăie împrejurimile. Un greenhorn este deci un om încă verde, adică necopt, un nou-sosit în ţinuturi necunoscute lui, un ins care trebuie să-şi întindă bine antenele dacă nu vrea să se facă de rîs.

Un greenhorn nu se ridică de pe scaun pentru a-l ceda unei doamne care se apropie; salută pe stăpînul casei înainte de a se înclina în faţa doamnei şi domnişoarei de gazdă; îşi încarcă arma vîrînd gloanţele de-a-ndoaselea, sau bagă mai întîi dopul, apoi cartuşul şi abia la urmă praful de puşcă. Un greenhorn ori nu ştie deloc limba engleză, ori o vorbeşte prea corect şi înflorit; îi este groază de englezeasca „yankeilor” şi chiar de idiomul folosit prin regiunile cu codri neumblaţi; nu-i intră nimic în cap şi încă mai puţin îi vine pe limbă.

Greenhorn-ul ia un racoon drept un oposum şi o mulatră cît de cît frumoasă drept o metisă. Un greenhorn fumează ţigarete şi nu poate suferi tutunul tocat. Cînd un greenhorn e pălmuit de un „paddy”, adică de un irlandez, dă fuga să se plîngă judecătorului de pace, în loc să-l împuşte fără multă vorbă pe individul cu pricina, cum ar face un yankeu autentic. Un greenhorn ia urmele paşilor de curcă drept urme de urs şi o ambarcaţie uşoară, destinată sportului, drept un vapor cu aburi de pe Mississippi. Un greenhorn se sfieşte să-şi urce cizmele pline de noroi pe genunchii călătorului de alături şi să soarbă supa ca şi cînd ar horcăi un bivol în agonie. Un greenhorn cară după el în prerie buretele de spălat cît un dovleac uriaş, precum şi zece livre de săpun; îşi bagă în buzunar o busolă care, după trei sau patru zile, indică toate punctele cardinale afară de nord. Un greenhorn notează opt sute de expresii ale indienilor şi, cînd întîlneşte prima piele-roşie, bagă de seamă că a expediat din greşeală însemnările într-un plic celor de acasă, reţinînd în schimb scrisoarea destinată lor. Un greenhorn, deşi a studiat timp de zece ani astronomia, poate să se uite alţi zece ani la cerul înstelat fără să afle cît e ceasul. Un greenhorn îşi vîră cuţitul de vînătoare la brîu în aşa fel, încît, atunci cînd se pleacă, să-i intre vîrful în coapsă. Un greenhorn aprinde în Vestul sălbatic un foc de tabără atît de semeţ, încît vîlvătaia se înalţă cît prăjina şi apoi se miră că indienii l-au dibuit şi au tras în el. În sfîrşit, un greenhorn e, ca să zic aşa, un greenhorn – şi un asemenea greenhorn eram pe-atunci chiar eu.

Dar să nu se creadă cumva că aş fi ştiut sau măcar bănuit vreo legătură între mine şi această poreclă jignitoare! Nicidecum! Pentru că tocmai asta e cea mai de seamă ciudăţenie a oricărui greenhorn: el îi socoteşte „boboci” pe toţi în afară de sine.

Dimpotrivă, mă credeam foc de deştept şi de priceput; făcusem doar ceea ce se cheamă studii şi nu tremurasem niciodată înaintea unui examen. Că de fapt viaţa este adevărata şcoală, unde dai examene zi de zi şi ceas de ceas, obligat fiind să treci prin nenumărate probe – toate acestea mintea mea tînără de atunci nu voia să le priceapă. Unele împrejurări neplăcute din patrie şi, aş putea spune, un fel de neastîmpăr înnăscut, m-au mînat peste ocean, către Statele Unite, unde condiţiile de parvenire ale unui tînăr sîrguincios erau pe atunci mult mai bune şi mai prielnice decît azi. Poate că în statele din est aş fi putut găsi mai uşor o slujbă bună, dar mă atrăgea vestul.

Lucrînd scurtă vreme ba ici, ba colo, am agonisit destul pentru a mă echipa cuviincios şi pentru a-mi asigura buna dispoziţie. Am ajuns astfel la Saint Louis. Acolo, norocul m-a adus într-o familie germană, unde am găsit, pînă una alta, adăpost ca meditator. Venea aici, în familie, un oarecare mister Henry, om ciudat, meşter de puşti, care-şi făcea cu pasiune de artist meseria şi se recomanda el însuşi, cu o mîndrie patriarhală: „Mister Henry, the Gunsmith” – domnul Henry, făuritorul de puşti.

Bărbatul acesta era un mare iubitor de oameni, deşi părea mai curînd contrariul, deoarece, în afară de pomenita familie, nu avea legături de prietenie cu nimeni, iar pe clienţi îi trata rece şi aspru, încît nu-l căutau decît pentru calitatea produselor sale. Îşi pierduse soţia şi copiii într-o împrejurare îngrozitoare, despre care nu vorbea niciodată; totuşi, după unele aluzii ale sale, bănuiam că fuseseră ucişi într-un atac neaşteptat. Asta îl făcea atît de aspru în aparenţă şi poate că nici dînsul nu-şi dădea seama cît de grosolan se purta; dar în fond era blînd şi bun şi am observat adeseori cum i se umezeau ochii cînd povesteam despre patrie şi despre ai mei, la care ţineam şi ţin din toată inima.

De ce bătrînul acesta ursuz îmi arăta preferinţă tocmai mie, tînărul străin?

Asta n-am înţeles-o pînă ce, într-o bună zi, m-a lămurit chiar dînsul. De cînd mă aflam în familia respectivă, omul venea pe acolo mai des ca înainte, trăgea cu urechea la lecţiile mele, se punea în preajma mea, cercetîndu-mă şi rugîndu-mă chiar să-l vizitez. Nu mai făcuse nimănui o asemenea favoare şi de aceea mă feream să abuzez de ea. Dar reţinerea mea nu părea să-i fie pe plac; îmi amintesc şi astăzi chipul său mînios cînd, într-o seară, căutîndu-l acasă, m-a întîmpinat răstit şi, la respectuosul meu salut good evening – bună seara, mi-a răspuns:

— Unde naiba v-aţi ascuns ieri, sir?

— Acasă.

— Şi alaltăieri?

— Tot acasă.

— Ia nu-mi mai vindeţi braşoave!

— Spun adevărul, mister Henry.

Pshaw. Fleacuri! O pasăre tînără ca dumneavoastră nu stă ghemuită în cuib, ci îşi vîră pliscul pretutindeni, numai unde trebuie nu!

— Şi unde, mă rog, ar trebui să mi-l vîr, dacă-mi permiteţi?

— Ei, unde! Aici, la mine, bineînţeles! Voiam încă de multă vreme să vă întreb ceva.

— Şi de ce n-aţi făcut-o?

— Fiindcă n-am vrut! Înţeles?

— Şi cînd o să vreţi?

— Poate chiar astăzi.

— Atunci n-aveţi decît să mă întrebaţi. Voia dumneavoastră!

Mă privi mirat drept în faţă, clătină din cap nemulţumit, apoi izbucni:

— Voia mea! Ca şi cînd unui greenhorn ar trebui să-i cer mai întîi voie cînd vreau să-i vorbesc!

Greenhorn? Întrebai, încreţindu-mi fruntea, căci mă simţeam adînc jignit. Vreau să sper, mister Henry, că aţi rostit acest cuvînt fără intenţie şi fără control.

— Nu vă faceţi iluzii, sir! Am vorbit cu toată chibzuiala; sînteţi un greenhorn şi încă un greenhorn sadea! Ceea ce scrie-n cărţi, fireşte, v-a intrat în cap. Să te cruceşti, nu alta, cîte mai învăţaţi voi ăştia, de dincolo! Orice tinerel ştie pe dinafară distanţa de-aici pînă la stele, ştie ce-a scris regele Nabucodònosor pe cărămizi şi cît cîntăreşte aerul pe care nici măcar nu-l poate vedea! Şi fiindcă ştie toate astea, se crede băiat deştept! Dar ia băgaţi-vă nasu-n viaţă, aşa, vreo cincizeci de ani, adînc în viaţă! Atunci veţi afla şi poate nici atunci, ce înseamnă adevărata înţelepciune! Tot ce cunoaşteţi pînă acum e o nimica toată – absolut nimic! Şi ceea ce sînteţi în stare să faceţi e şi mai puţin. Nici măcar cu puşca nu ştiţi să trageţi!

Spusese toate acestea pe un ton de adînc dispreţ şi cu o asemenea siguranţă de sine, încît ai fi zis că se bizuie pe temeiuri serioase.

— Dacă ştiu să trag cu puşca? Hm! Răspunsei zîmbind. Să fie asta întrebarea ce voiaţi să mi-o puneţi?

— Întocmai, asta e. Aştept răspunsul!

— Daţi-mi mai întîi o puşcă bună şi apoi vă răspund. Înainte, nu!

Meşterul puse deoparte ţeava de puşcă la care tocmai lucra, se ridică, se apropie de mine, mă privi cu ochi uimiţi şi strigă:

— Să vă dau o puşcă, sir? Nici prin gînd nu-mi trece! Nicidecum!

Puştile mele nu ajung decît în mîini cărora le pot fi încredinţate cu cinste!

— Am asemenea mîini! mă încumetai eu.

Mă mai privi o dată, pieziş, se aşeză iar, îşi reluă lucrul la ţeava şi mormăi ca pentru sine:

— Ce mai greenhorn. Zău că mă scoate din pepeni cu îndrăzneala lui!

Îl lăsai să creadă ce vrea, căci îl cunoşteam; scosei un trabuc şi-i dădui foc.

Timp de un sfert de oră păstrarăm tăcere. Dar mai mult bătrînul nu putu răbda; ridică ţeava la lumină, se uită prin ea şi zise:

— Să tragi cu puşca e mai greu decît să caşti gura la stele sau să dezlegi ce scrie pe cărămizile lui Nabucodònosor. Înţeles? Aţi ţinut vreodată o puşcă în mîini?

— Cred şi eu!

— Cînd?

— Demult şi nu o singură dată.

— Şi aţi ochit? Aţi apăsat pe trăgaci?

— Da.

— Şi aţi nimerit?

— Fireşte!

Lăsă să-i scape din mînă ţeava pe care o cercetase, mă privi din nou şi rosti:

— Da, aţi nimerit, fireşte, dar ce?

— Ţinta, bineînţeles!

— Cum? Şi vreţi s-o cred şi pe asta?

— Nu insist să mă credeţi pe cuvînt; aş vrea să vă conving; e purul adevăr!

— Dracu’ să vă ia, sir! Cine să vă priceapă? Sînt sigur că aţi trage peste zid, chiar dac-ar fi înalt de douăzeci de coţi şi lat de cincizeci şi totuşi îmi vindeţi toate astea cu o mutră atît de hotărîtă şi serioasă, încît simt că se răsuceşte fierea în mine! Eu nu sînt un puşti pe care să-l meditaţi. Limpede? Un greenhorn cu nasu-n cărţi, ca dumneavoastră, pretinde că ştie să ochească! A cotrobăit prin tot felul de hîrţoage turceşti, arăbeşti şi prin alte tîmpenii şi mai zice că a găsit timp să tragă cu puşca. Luaţi, vă rog, din cui, gun-ul acela vechi, puşca de colo, duceţi-o la ochi ca şi cînd aţi ţinti! E un doborîtor de urşi, cea mai bună armă pe care am avut-o vreodată în mînă.

Luai puşca din cui şi o dusei la ochi.

— Hello! Strigă meşterul, încît tresării. Ce treabă-i asta? Umblaţi cu arma de parc-ar fi un bastonaş şi totuşi e cea mai grea puşcă din cîte cunosc! Sînteţi chiar atît de puternic?

Drept răspuns, îl apucai cu dreapta de surtuc şi de cureaua pantalonilor şi îl ridicai în sus.

— Thunder-storm! Mai să fie! Strigă el şi mai tare. Daţi-mi drumul! Sînteţi mai puternic şi decît Bill al meu!

— Bill al dumneavoastră? Dar despre cine-i vorba?

— Feciorul meu care... dar să lăsăm asta! E mort, ca şi ceilalţi. Făgăduia să ajungă un băiat destoinic, dar pe cînd lipseam de acasă, s-a dus şi el. Îi semănaţi la statură, aveţi cam aceiaşi ochi şi în gură o limbă ca a lui. De aceea dumneavoastră... na, restul nu vă priveşte!

O expresie de adîncă mîhnire i se ivi pe chip; îşi trecu mîna peste faţă şi continuă, de astă dată ceva mai calm:

— Dar, sir, cu asemenea muşchi e mare păcat că aţi tăbărît asupra cărţilor. Trebuie să vă antrenaţi...

— Ceea ce am şi făcut.

— Zău?

— Da!

— Box?

— Nu se obişnuieşte la noi. Dar de la gimnastică şi de la luptă dreaptă nu mă dau în lături.

— Călărie?

— Da.

— Scrimă?

— Am dat şi lecţii.

— Ia nu mai minţiţi atîta!

— Poate doriţi să încercaţi?

— Mulţumesc! Îmi ajunge ce-am văzut pînă acum. Afară de asta, mai am şi de lucru. Aşezaţi-vă la loc!

Se reîntoarse la strung. Conversaţia se desfăşură apoi aproape monosilabic. Henry părea să clocească în minte ceva foarte important. Deodată, îşi ridică ochii spre mine şi întrebă:

— V-aţi ocupat cîndva de matematică?

— Era unul din obiectele mele preferate.

— Aritmetică, geometrie?

— Fireşte!

— Topografie?

— Îmi făcea mare plăcere. Ieşeam adeseori, aşa, fără nici o treabă, la cîmp cu teodolitul şi ridicam planuri.

— Şi ştiţi să măsuraţi, adică să măsuraţi cu adevărat?

— Bineînţeles. Am participat atît la măsurători orizontale, cît şi la cele de altitudine, deşi nu pot să afirm că sînt specialist în geodezie.

— Well... foarte bine, foarte bine!

— Dar de ce vă interesează, mister Henry?

— Oi fi avînd motivele mele. Înţeles? Nu e nevoie s-o ştiţi acum; veţi afla la timp. Trebuie mai întîi... hm! Da, trebuie mai întîi să mă încredinţez cum staţi cu mînuirea puştii.

— N-aveţi decît să mă puneţi la încercare!

— Asta am s-o şi fac, fireşte, am s-o şi fac! Vă puteţi bizui pe mine! La ce oră începeţi mîine dimineaţă lecţiile?

— La opt.

— Atunci poftiţi aici la orele şase. Vom urca sus, la poligonul de tir, unde-mi încerc eu puştile.

— De ce aşa devreme?

— Fiindcă nu vreau să mai aştept. Ard de nerăbdare să vă dovedesc că sînteţi un greenhorn şi nimic mai mult. Dar acum, destul! Am altceva de făcut; ceva mult mai important.

Părea să fi terminat lucrul la ţeava de puşcă. Scoase dintr-un dulap o bucată de fier în formă de prismă şi începu să-i pilească muchiile. Observai că fiecare latură a piesei avea cîte un orificiu.

Se cufundase atît de adînc în lucrul lui, încît părea să fi uitat cu totul de mine. Ochii îi scînteiau şi, de cîte ori îşi cerceta mai îndeaproape lucrarea, constatam că o privea cu o expresie de adîncă dragoste. Piesa aceea de fier părea să aibă pentru el o valoare deosebită. Eram curios să ştiu de ce; aşadar, îl întrebai:

— Nu cumva e şi asta o componentă a vreunei puşti, mister Henry?

— Da, îmi răspunse, ca şi cînd abia atunci şi-ar fi amintit de prezenţa mea.

— Nu cunosc nici un sistem de armă care să aibă o asemenea piesă.

— Cred şi eu! Dar o să fie. I se va spune, desigur, „sistem Henry”.

— Ah, o nouă invenţie?

— Yes!

— Atunci vă rog să-mi iertaţi curiozitatea. E de bună seamă un secret.

Privi îndelung fiecare gaură în parte, întoarse piesa pe toate feţele, o cercetă de cîteva ori la capătul ţevii şi zise în cele din urmă:

— Da, e un secret; dar am încredere în dumneavoastră. Sînt convins că puteţi păstra o taină, deşi sînteţi un greenhorn în lege; de aceea am să vă spun ce-o să iasă de-aici. Va fi o carabină, o carabină cu repetiţie. Douăzeci şi cinci de focuri!

— Cu neputinţă!

— Ia mai ţineţi-vă pliscul! Nu sînt atît de prost, încît să mă apuc de ceva irealizabil.

— Păi, în cazul acesta se cer încărcătoare pentru douăzeci şi cinci de gloanţe!

— Am!

— Atunci trebuie să fie foarte mari şi greu de mînuit.

— Nu-i decît un singur încărcător; se mînuieşte uşor şi nu stînjeneşte deloc. Fierul ăsta e încărcătorul.

— Hm! Nu mă pricep în meseria dumneavoastră, dar ce facem cu temperatura? N-o să se încingă ţeava peste măsură?

— Nici gînd! Materialul ţevii şi tratamentul ce-l aplic sînt secretul meu. Afară de asta, parcă e totdeauna nevoie să tragi toate cele douăzeci şi cinci de focuri la rînd?

— Nu prea!

— Păi, vedeţi? Această piesă de fier devine un butoiaş care se roteşte excentric; douăzeci şi cinci de orificii conţin tot atîtea gloanţe. După fiecare împuşcătură butoiaşul se mişcă atît cît să ajungă în dreptul ţevii glonţul următor. De ani de zile mă lupt cu ideea asta; nu izbuteam în nici un chip; acum pare să meargă. Ca făurar de puşti, am de pe-acum un nume respectabil, dar de-aci încolo am să ajung renumit şi voi cîştiga bănet, nu glumă!

— Dar veţi trăi cu conştiinţa încărcată.

Preţ de cîteva clipe mă privi drept în ochi, apoi întrebă:

— Cu conştiinţa încărcată? Cum aşa?

— Credeţi oare că un ucigaş poate avea conştiinţa curată?

— Zounds! La naiba! Vreţi să spuneţi că aş fi un ucigaş?

— Pentru moment, nu.

— Adică aş putea deveni un ucigaş?

— Da. A înlesni omorul e tot atît de grav ca şi cînd l-ai săvîrşi tu însuţi.

— Să vă ia dracu’! Mă voi feri pe cît posibil ca să ajung părtaş la vreun omor.

— La unul singur, fireşte, se poate; ce te faci însă cu masacrul?

— Cum asta? Nu înţeleg!

— Dacă veţi face o armă care trage în serie douăzeci şi cinci de focuri şi dacă o astfel de armă încape pe mîna oricărei haimanale, atunci se va dezlănţui dincolo, în prerii, în pădurile seculare şi în văgăunile munţilor, un măcel înspăimîntător; bieţii băştinaşi vor fi împuşcaţi ca lupii şi în cîţiva ani nu va mai exista un singur indian. Vreţi să vă încărcaţi astfel conştiinţa?

Mă privi lung şi în tăcere.

— Şi, urmai eu, dacă oricine poate cumpăra această armă, veţi vinde, ce-i drept, în scurtă vreme mii de bucăţi, dar caii sălbatici şi bizonii vor fi stîrpiţi pînă la unul şi, o dată cu ei, tot felul de vînat de care pieile-roşii au nevoie pentru hrană. Sute şi mii de braconieri se vor înarma cu carabina dumneavoastră şi se vor îndrepta spre vest. Sîngele oamenilor şi al animalelor va curge şiroaie şi, foarte curînd, ţinuturile de dincoace şi de dincolo de Munţii Stîncoşi vor fi pustiite.

— ‘s death! Ho! Strigă el deodată. Ia spuneţi, sînteţi chiar atît de proaspăt venit din Germania!

— Da.

— Şi n-aţi mai fost nicicînd pe-aici?

— Nu.

— Nici în Vestul sălbatic?

— Nici.

— Aşadar, un greenhorn desăvîrşit! Şi totuşi, acestui „boboc” îi turuie gura de parc-ar fi strămoşul tuturor indienilor şi-ar fi trăit aici o mie de ani şi mai trăieşte încă! Omuleţule, să nu-ţi închipui că mă poţi scoate cumva din fire! Şi chiar de-ar fi aşa cum spuneţi, n-o să-mi treacă niciodată prin minte să deschid o fabrică de armament. Sînt un însingurat şi vreau să rămîn singur. N-am poftă să-mi bat capul cu sute de lucrători sau cu şi mai mulţi.

— Dar aţi putea, totuşi, pentru a cîştiga bani, să vă patentaţi invenţia şi să vindeţi brevetul?

— Puteţi aştepta mult şi bine, sir! Pînă acum am avut totdeauna din ce trăi şi cred că şi de-aci încolo am să ştiu s-o scot la capăt. Şi-acum, hai, căraţi-vă acasă! Destul pentru azi! Nu am chef să ascult ciripit de pui abia răsărit din găoace; mai întîi să-nveţe zborul, pe urmă, mă rog, să fluiere sau să cînte!

Nici gînd să-i iau în nume de rău aceste expresii brutale. Aşa era dînsul şi îi cunoşteam prea bine tîlcul cuvintelor. Mă îndrăgise şi, de bună seamă că dorea, pe cît îi sta în putere, să mă servească, să-mi fie de folos. Ne scuturarăm zdravăn mîinile şi plecai.

Nu bănuiam cîtă însemnătate avea să aibă pentru mine seara aceea, nici nu-mi trecea prin minte că doborîtorul de urşi, căruia meşterul îi zicea „bătrînul gun” ca şi carabina neterminată a lui Henry, vor juca un rol atît de mare în viaţa mea. Mă bucura însă perspectiva dimineţii următoare, căci într-adevăr trăsesem în trecut la ţintă mult şi cu succes şi eram întru totul convins că voi cîştiga preţuirea bunului, ciudatului şi bătrînului meu prieten.

A doua zi dimineaţa, exact la ora şase, mă înfăţişai la dînsul. Mă aştepta în prag; îmi strînse mîna şi, în timp ce chipul lui aspru se însenina de un zîmbet şiret, îmi spuse:

Welcome, sir! Bun venit, domnule! Văd că faceţi o mutră de parc-aţi fi sigur de izbîndă. Credeţi că veţi nimeri zidul de care vă vorbeam aseară?

— Sper.

Well, atunci să mergem! Iau cu mine o puşcă mai uşoară şi dumneavoastră o să căraţi doborîtorul de urşi; nu-mi vine să trag după mine o asemenea greutate.

Îşi agăţă de umăr o puşcă uşoară cu două ţevi, iar eu înşfăcai arma aceea grea cu care meşterul nu voia să se împovăreze. Ajunşi la poligon, Henry încarcă amîndouă armele şi trase mai întîi cu puşca lui două focuri. Apoi venii eu la rînd, cu doborîtorul de urşi. Nu cunoşteam încă bine arma. De aceea, la primul glonţ nu nimerii decît marginea neagră a discului; al doilea glonţ lovi mai bine, iar al treilea găuri exact centrul discului; celelalte trecură toate prin gaura lăsată de al treilea. Mirarea lui Henry creştea cu fiece împuşcătură; a trebuit să trag şi cu arma lui uşoară şi, cînd izbutii la fel de bine, bătrînul sfîrşi prin a exclama:

— Ori îl aveţi pe dracu’, sir, ori sînteţi sortit să fiţi un om al vestului! N-am mai pomenit un greenhorn să tragă cu atîta precizie!

— Nu-l am pe dracu, mister Henry, rîsei eu. De o astfel de alianţă mă lipsesc.

— Atunci, nu aveţi numai menirea, ci şi datoria să deveniţi un om al vestului. Vă trage inima la aşa ceva?

— De ce nu?

— Well, vom vedea ce se poate face cu acest greenhorn. Ştiţi să şi călăriţi?

— La nevoie.

— La nevoie? Hm!

Pshaw! Mare lucru şi călăria! Să încaleci, asta-i cel mai greu. Dar dacă mă văd în şa, nu mă mai răstoarnă nici un cal din lume.

Mă privi cercetător, să vadă dacă am vorbit serios sau în glumă.

Făcui o mutră cît se poate de nevinovată, după care el mi se adresă iar:

— Credeţi cu adevărat? Vreţi cumva să vă ţineţi cu mîinile de coamă? Atunci vă înşelaţi. Aţi spus bine: încălecatul e cel mai greu lucru, căci treaba asta o faci singur. Descălecatul e mult mai uşor, îţi poartă de grijă calul, de aceea merge cu mult mai lesne.

— Numai că, în ce mă priveşte, nu apelez la serviciile calului.

— Aşa? Vom vedea! Aţi vrea să faceţi o probă?

— Cu plăcere!

— Bine. Atunci haideţi! Nu-i decît ceasul şapte şi mai aveţi o oră întreagă. Să mergem la Kim Korner, geambaşul; are el un cal dereş care o să vă cam dea de furcă.

Ne înapoiarăm în oraş şi intrarăm la geambaş. Acolo se afla un mare manej de călărie, înconjurat de grajduri. Ne întîmpină chiar Korner în persoană şi ne întrebă ce poftim.

— Acest june, sir, susţine că nici un cal nu-l poate arunca din şa, răspunse Henry. Ce părere aveţi, mister Korner? N-aţi vrea să-l vedeţi cocoţat pe dereşul dumneavoastră?

Negustorul mă cercetă cu privirea, dădu apoi satisfăcut din cap şi răspunse:

— Osatura pare bună şi destul de elastică; afară de asta, tinerii nu-şi frîng gîtul atît de lesne ca oamenii mai în vîrstă. Dacă gentlemanul vrea să încerce calul, n-am nimic împotrivă.

Dădu poruncile cuvenite şi, după puţin, doi argaţi aduseră din grajd calul gata înşeuat. Animalul era cît se poate de neastîmpărat şi căuta să le scape din mîini. Bătrînului meu Henry începuse să-i fie teamă pentru mine; mă rugă chiar să renunţ la încercare. Dar mie, mai întîi de toate, nu-mi era deloc frică şi apoi consideram examenul ca o chestiune de onoare. Cerui o cravaşă şi o pereche de pinteni; apoi, ce-i drept, după unele tentative nereuşite, mă avîntai în şa. Argaţii săriră grăbiţi în lături, iar calul se săltă pe toate patru picioarele, mai întîi în sus, apoi într-o parte. Mă ţinui vîrtos în şa, deşi nu-mi vîrîsem încă bine picioarele în scări; dar mă sileam să le vîr. Cînd izbutii, calul începu să se cabreze; văzînd că nu-i ajută la nimic, o porni glonţ spre zid, ca să mă strivească, dar cravaşa îl corectă curînd. Se încinse o luptă crîncenă, pentru mine de-a dreptul primejdioasă, între călăreţ şi cal. Întrebuinţai toate mijloacele de care dispuneam, puţina dibăcie şi neîndestulătoarea mea pricepere de atunci, precum şi forţa genunchilor mei şi, în fine, biruii. Cînd descălecai, îmi tremurau picioarele de încordare, iar calul, leoarcă de sudoare, părea nins cu spumă. Asculta acum de fiecare îndemn al meu.

Pe negustor îl cuprinse grija de cal. Porunci să fie învelit în pături şi plimbat încet de dîrlogi; apoi se întoarse către mine:

— Asta, domnule, nu mi-aş fi închipuit-o! Credeam că o să vă întindeţi pe jos la prima smucitură. Fireşte că nu-mi datoraţi nimic şi, dacă vreţi să-mi faceţi o favoare, mai poftim şi cuminţiţi-mi pînă la urmă bestia. Nu mă zgîrcesc la zece dolari; animalul e de rasă şi, dacă învaţă să asculte, realizez o afacere bună.

— Cum doriţi. Mi-ar face chiar multă plăcere! răspunsei.

De cînd descălecasem, Henry nu mai scoase o singură vorbă, mulţumindu-se să mă privească şi să clatine din cap. Apoi îşi lovi palmele şi strigă:

— Acest greenhorn e fără îndoială nemaipomenit, sau măcar neobişnuit! Mai-mai să-l înăbuşe din strînsoare pe bietul animal în loc să cadă plăcintă în nisip! Cine v-a învăţat călăria, sir?

— Întîmplarea. O întîmplare care mi-a potrivit între pulpe un armăsar unguresc de pustă, atît de sălbatic, încît nu răbda pe nimeni în spinare. L-am domolit încetul cu încetul, dar mi-am pus şi viaţa-n joc.

— Mulţumesc de asemenea creaturi! Atunci se cuvin laude bătrînului meu jilţ care n-are nimic împotrivă cînd mă odihnesc în el. Haideţi! M-a prins ameţeala. Dar nu de florile mărului v-am văzut cum trageţi şi călăriţi. Vă puteţi bizui pe asta!

Plecarăm fiecare spre casele noastre. În timpul acelei zile şi în următoarele două, meşterul nu s-a mai arătat şi nici eu nu avui prilejul să trec pe la el; dar în a treia zi, după-prînz, m-a căutat acasă; ştia că era ziua mea liberă.

— Aţi avea chef să faceţi o plimbare cu mine?

— Încotro?

— La un gentleman căruia i-ar face plăcere să vă cunoască.

— De ce tocmai pe mine?

— Nu-i greu de ghicit: omul n-a mai văzut pînă azi un greenhorn.

— Atunci merg! O să mă cunoască dumnealui, n-aveţi grijă.

Henry mă privea cu atîta şiretenie, încît bănuiam că-mi pregătise o surpriză. Străbăturăm cîteva străzi şi ne oprirăm la un birou în care se intra din stradă printr-o uşă mare de sticlă. Meşterul mi-o luă repede înainte; nici nu-mi lăsase vreme să citesc firma aurie zugrăvită pe geam. Dar desluşii ceva ca „Office şi Surveying”, adică birou de măsurători de terenuri. Aflai curînd că nu mă înşelasem.

Înăuntru, trei domni ne primiră foarte prietenos şi curtenitor; pe mine mă cercetară din cale-afară de curioşi. Mesele erau încărcate cu hărţi, cu planuri. Printre mese – tot soiul de instrumente de măsurat.

Ne aflam la un serviciu de geodezie.

Nu înţelegeam ce scop urmărea prietenul meu cu această vizită; n-avea de făcut nici o comandă şi nici vreo informaţie de cerut; părea să fi venit numai de dragul unei discuţii amicale. În orice caz, conversaţia luă în curînd un curs vioi şi nu s-ar fi zis că avea vreo legătură cu obiectele de pe masă; îmi convenea, fiindcă puteam astfel să particip mai activ la discuţii decît în cazul cînd s-ar fi abordat subiecte pur americane sau de altă natură, care nu-mi erau încă destul de familiare.

Henry părea să se intereseze de astă dată deosebit de mult de ştiinţa măsurării terenurilor; voia să ştie totul şi eu mă lăsai cu plăcere antrenat în discuţie; în cele din urmă, ajunsesem să răspund eu la întrebări, să descriu întrebuinţarea diverselor instrumente, să explic felul cum se desenează hărţile şi cum se ridică planurile. Eram într-adevăr un greenhorn desăvîrşit, căci nu le ghicisem intenţiile. Abia după ce mă pronunţasem cu privire la natura şi la deosebirile dintre metoda de stabilire a coordonatelor pe de o parte şi metoda polară şi diagonală pe de altă parte, dintre măsurătoarea perimetrelor şi procedeul repetării, după ce explicasem calculul trigonometric şi observasem că cei trei domni îi fac cu ochiul meşterului Henry – abia atunci lucrul îmi deveni suspect; mă ridicai de la locul meu, arătîndu-mi intenţia de a pleca. Bătrînul nu se împotrivi. La despărţire furăm salutaţi şi mai amical ca la început.

Ne depărtasem suficient ca să nu ne mai zărească funcţionarii din birou. Atunci Henry se opri locului, îmi puse mîna pe umăr şi, în timp ce faţa îi strălucea de satisfacţie, îmi strigă:

Sir, domnule, omule, tinere, greenhorn ce sînteţi, mi-aţi făcut o mare bucurie! Sînt de-a dreptul mîndru de dumneavoastră!

— De ce?

— Aţi întrecut cu mult atît recomandările mele, cît şi aşteptările acelor oameni.

— Recomandări? Aşteptări? Nu înţeleg!

— Nici nu-i nevoie. Dar chestiunea e cît se poate de simplă. Aţi afirmat nu demult că vă pricepeţi în topografie şi, pentru a mă convinge că n-a fost doar o fanfaronadă, v-am introdus la acei gentlemeni, buni cunoscuţi de-ai mei, ca să vă sondeze. A fost o încercare mai mult decît binevenită; le-aţi arătat ce vă poate căpăţîna!

— Fanfaronadă? Mister Henry, dacă mă credeţi capabil de aşa ceva, nici n-am să mai trec pe la dumeavoastră!

— Nu vă faceţi de rîs! Doar n-o să-i răpiţi unui nătărău bătrîn ca mine bucuria de a vă vedea! Ştiţi: din pricina asemănării cu feciorul meu... Aţi mai fost pe la geambaş?

— Zilnic.

— Şi i-aţi călărit dereşul?

— Da.

— Iese ceva din calul ăsta?

— Cred şi eu! Mă tem însă că eventualul cumpărător nu se va înţelege cu el tot atît de bine. Calul s-a obişnuit cu mine şi pe oricare altul îl aruncă jos.

— Mă bucură, mă bucură nespus! Aşadar, nu vrea să fie încălecat decît de un greenhorn... Haideţi acum cu mine pe uliţa asta dosnică. Ştiu aici un faimos dining-house, un birt, unde se mănîncă bine şi se bea şi mai bine. Se cade sărbătorit examenul pe care l-aţi trecut astăzi cu atîta succes.

Nu-l puteam înţelege pe bătrîn; părea cu totul schimbat. El, singuraticul, omul atît de retras, să cineze într-un dining-house! Pînă şi la faţă arăta altfel, iar glasul îi era mai limpede, mai tineresc ca de obicei. Examen, aşa spusese. Cuvîntul m-a surprins dar poate că-l folosea fără a-i da vreo importanţă.

De atunci venea zilnic pe la mine şi mă trata ca pe un prieten drag pe care ţi-e teamă să nu-l pierzi. Dar nu-mi îngăduia ca, pe temeiul acestei simpatii, să mă umflu în pene; avea totdeauna frîna pregătită şi aceasta era fatalul cuvînt greenhorn.

În chip cu totul ciudat se schimbase în acest răstimp şi purtarea familiei unde lucram ca mediator. Părinţii îmi acordau în mod vizibil mai multă atenţie, iar copiii deveniseră mai afectuoşi. Îi surprindeam aruncîndu-mi priviri al căror tîlc nu izbuteam să-l dezleg; le-aş putea numi pline de dragoste amestecată cu regrete.

Cam la trei săptămîni de la curioasa noastră vizită în biroul mai sus pomenit, stăpîna casei mă rugă să nu ies seara în oraş, deşi era ziua mea liberă, ci să iau cina în familie. Ca motiv al acestei neobişnuite invitaţii mi-a invocat faptul că vor fi de faţă mister Henry şi alţi doi domni, dintre care unul se numeşte Sam Hawkens şi e, în lumea vestului, o personalitate. Eu, ca un greenhorn ce mă aflam, nu auzisem de acest nume, totuşi mă bucurai la gîndul că voi cunoaşte un adevărat westman şi încă unul atît de renumit.

Cum eram de-ai casei, nu trebuia să aştept mai întîi sunetul clopoţelului, aşa că intrai în sufragerie cu cîteva minute mai devreme.

Spre surprinderea mea, constatai că aspectul obişnuit al încăperii fusese transformat ca pentru o festivitate. Mica Emmy, fetiţa de cinci ani, se afla singură în sufragerie şi îşi vîrîse degetul în compotul cu mure.

Cum mă zări şi-l retrase, ştergîndu-l în grabă cu buclele ei blonde.

Cînd, privind-o mustrător, o ameninţai cu degetul, alergă spre mine şi-mi ganguri cîteva cuvinte la ureche. Ca să-i iert purtarea, îmi destăinui secretul pe care, în ultimele zile, îl ţinuse ascuns în inimioara ei. Crezui că nu înţeleg bine, dar la stăruinţele mele, copila repetă:

„Serbarea ta e de bun rămas”.

Ospăţul meu de despărţire! Cu neputinţă! Cine ştie prin ce confuzie ajunsese copilul să înţeleagă anapoda rostul acestei mese. Am ascultat-o zîmbind.

Se auziră apoi voci în salonaşul de alături; sosiseră oaspeţii, iar eu trecui dincolo pentru a-i saluta. Veniseră tustrei în acelaşi timp, aşa cum se înţeleseseră – fapt pe care îl aflai mai tîrziu. Henry mă prezentă unui bărbat tînăr, cam rigid şi stîngaci, care se numea mister Black şi apoi lui Sam Hawkens, omul din vest.

Omul din vest! Mărturisesc deschis că, în clipa cînd privirea mea uluită se opri asupra lui, trebuie că arătam foarte puţin deştept. O astfel de apariţie nu mai întîlnisem de cînd sînt. Fireşte că, mai tîrziu, am văzut altele şi mai şi. Era omul şi aşa destul de ciudat, dar ciudăţenia lua proporţii prin faptul că aici, în acest salon luxos, dumnealui se înfăţişa ca şi cînd s-ar fi aflat departe, în plin vest sălbatic şi anume, cu pălăria pe cap şi cu puşca în mînă. Imaginaţi-vă cum arăta!

Sub borul lat al pălăriei de pîslă, care, în ce priveşte vechimea, culoarea şi forma, ar fi provocat dureri de cap şi celui mai calm observator, se detaşa dintr-o pădure de păr – barbă şi mustăţi, atîrnînd melancolic, un cogeamite nas de dimensiuni aproape înspăimîntătoare, care ar fi putut servi cu cinste de arătător oricărui cadran solar. Din pricina acestei bărbi uriaşe, în afara organului olfactiv atît de măreţ edificat, nu se vedeau pe restul figurii decît doi ochişori mici, isteţi, înzestraţi cu o mobilitate neobişnuită şi cu o expresie de şiretenie şăgalnică. Ne uitam unul la altul cu aceeaşi atenţie; abia mai tîrziu aflai de ce prezentasem atîta interes pentru dînsul.

Aşadar, această porţiune superioară a făpturii sale se planta pe un trup invizibil pînă la genunchi, pierdut într-o haină de vînătoare din piele de ţap, destinată pe cît se părea unei persoane mult mai voluminoase şi dînd acestui om mărunţel o înfăţişare de copil care, în joacă şi-ar fi pus halatul bunicului. De sub veşmîntul acesta mai mult decît abundent, se iţeau o pereche de picioare subţiri, încovoiate ca secera, scufundate în nişte jambiere rupte şi atît de vechi, încît trebuie să fi ostenit pînă atunci cel puţin două decenii, după care ieşeau la iveală cizmele indiene; într-acestea, la nevoie, posesorul ar fi putut intra cu totul.

Faimosul westman ţinea în mînă o flintă pe care numai cu cea mai mare precauţie aş fi atins-o; semăna mai curînd a măciucă decît a puşcă. În acele clipe, cu greu mi-aş fi putut închipui o caricatură mai şarjată a vreunui vînător de prerie, dar nu avea să treacă mult timp pînă să recunosc pe deplin valoarea acestui original omuleţ.

După ce mă cercetă atent, îl întrebă pe meşterul de puşti, cu o voce subţirică de copil:

— O fi ăsta tînărul greenhorn de care mi-aţi vorbit, mister Henry?

— Yes! Încuviinţă meşterul.

— Well! Nu-mi displace. Nădăjduiesc să-i placă şi dumisale Sam Hawkens, hi-hi-hi-hi!

Cu acest rîs piţigăiat şi neobişnuit pe care, mai tîrziu, aveam să-l aud de mii de ori, îşi întoarse faţa către uşa care tocmai se deschidea.

Intrară stăpînul şi stăpîna casei, salutîndu-l pe vînător cu deosebită prietenie, ceea ce dădea de bănuit că nu-l întîlneau acum pentru întîia oară... Apoi furăm invitaţi să trecem în sufragerie.

Am dat urmare invitaţiei. Spre mirarea mea, Sam Hawkens nici nu-şi scosese pălăria. Abia după ce ni se indicaseră locurile la masă, arătă spre puşcociul lui şi zise:

— Un adevărat westman şi cu atît mai mult eu, nu-şi lasă niciodată puşca din ochi. Pe mult stimata mea Liddy am s-o agăţ acolo, de cîrligul perdelei.

Aşadar, puşcociul se chema Liddy. Mai tîrziu am aflat că era în obiceiul oamenilor din vest să-şi trateze armele ca pe nişte fiinţe dragi şi să le boteze.

Agăţă deci puşca şi dădu să-şi anine alături faimoasa pălărie; cînd şi-o scoase, constatai cu groază că toată podoaba lui capilară rămăsese în fundul pălăriei. Ţeasta lui jupuită de piele şi roşie ca sîngele era într-adevăr înfricoşătoare. Doamnei îi scăpă un ţipăt şi copiii se porniră să urle cît îi ţinea gura. Dar Sam se întoarse către noi şi rosti calm:

— Nu vă speriaţi, doamnelor şi domnilor! Nu e nimic grav. Aveam propriul meu păr în deplină proprietate şi îl purtam cu cinste din anii copilăriei, de pe cînd mergeam încă de-a buşilea; nici un avocat din lume n-ar fi îndrăznit să-mi pună în discuţie dreptul la părul din cap, pînă au tăbărît pe mine o duzină sau două de pawnes, băştinaşi de pe Mississippi şi mi l-au smuls cu piele cu tot. A fost o senzaţie a dracului de neplăcută, dar am suportat-o cu vrednicie, hi-hi-hi! M-am dus apoi la Tekama şi mi-am cumpărat un alt scalp, dacă nu mă-nşel, îi zice „perucă” şi m-a costat destule blănuri de biber, trei baloturi grele. Nu-i nimic. Pielea cea nouă e mult mai practică, mai ales în timpul verii; o pot scoate la nevoie, cînd transpir, hi-hi-hi-hi!

Îşi cocoţă pălăria pe flintă şi îşi potrivi peruca la loc, pe cap. Apoi îşi scoase haina şi o aşeză pe spătarul scaunului. Haina, care fusese ţesută şi cîrpită de foarte multe ori, petic peste petic, ajunsese atît de ţeapănă şi de groasă, încît cu greu s-ar fi lăsat străpunsă de o săgeată indiană.

Acum picioarele lui subţiri şi strîmbe se vedeau pe de-a-ntregul.

Partea de sus a trupului îi era strînsă într-un surtuc de piele, vînătoresc. La brîu purta un cuţit şi două pistoale. După ce se înapoie la locul lui, îmi aruncă întîi mie, apoi doamnei de gazdă, o privire şireată şi glăsui:

— N-ar vrea cumva my lady, pînă a nu ne pune pe mîncat, să-l informeze pe acest greenhorn despre ce e vorba, dacă nu mă-nşel?

Expresia „dacă nu mă-nşel” era un tic. Doamna consimţi, se întoarse către mine, arătă spre celălalt oaspete, mai tînăr şi începu:

— Desigur, nu ştiţi încă, domnule, că mister Black este succesorul dumneavoastră.

— Suc... ceso... rul meu? Bîlbîii eu uluit.

— Da! Sărbătorim astăzi plecarea dumneavoastră din această casă – nu-i aşa? Şi ne-am văzut nevoiţi să căutăm un alt meditator.

— Plecarea... mea?

Astăzi mulţumesc soartei că n-am fost fotografiat în clipa aceea, căci trebuie să fi arătat ca o personificare a zăpăcelii.

— Da, sir, plecarea dumneavoastră! Îmi surîse ea cu o bună dispoziţie pe care n-o prea găseam la locul ei, pentru că mie nu-mi venea deloc să zîmbesc. Ar fi trebuit, poate, urmă ea, să stabilim mai întîi un termen, dar pentru că v-am îndrăgit cu toţii, n-am fi vrut să vă întîrziem în căutarea norocului. Regretăm din toată inima că plecaţi şi vă facem cele mai bune urări. Plecaţi, în numele Domnului, chiar mîine.

— Să plec? Mîine? Încotro? Îngăimai cu greutate.

Atunci Sam Hawkens, care şedea lîngă mine, mă bătu pe umăr şi răspunse rîzînd:

— Încotro? Cu mine, spre Vestul sălbatic. Aţi trecut cu laude examenul, hi-hi-hi-hi! Ceilalţi experţi pornesc călare mîine în zori şi n-au timp să vă aştepte; trebuie să veniţi fără multă vorbă. Eu, Dick Stone şi Will Parker am fost angajaţi călăuze de-a lungul lui Canadian River pînă în New Mexico. Nu cred că aţi prefera să rămîneţi un greenhorn şi să staţi mereu în acelaşi loc!

Atunci mi-a căzut ca un văl de pe ochi. Aşadar, totul fusese pus la cale dinainte! Expert topograf! Poate pentru noile drumuri de fier aflate în proiect. Ce idee grozavă! Nici n-a mai fost nevoie să-i descos; căpătai lămuririle fără să le mai cer; bătrînul, bunul meu Henry, mă apucă de mînă şi-mi zise:

— V-am mai spus, de altfel, de ce mi-aţi căzut cu tronc la inimă. Vă aflaţi aci la oameni cumsecade, însă o slujbă de meditator, sir, nu e potrivită pentru dumneavoastră. Trebuie să plecaţi în vest. Am intervenit pentru asta la „Atlantic and Pacific Company” şi, fără să bănuiţi, aţi fost supus unui examen. L-aţi trecut cu bine. Iată angajamentul!

Îmi întinse hîrtia; dintr-o ochire, citii salariul meu probabil, simţeam că-mi sar ochii din orbite.

— Veţi porni călare; vă trebuie aşadar un cal bun. Am cumpărat dereşul pe care l-aţi îmblînzit; păstraţi-l din partea mea. Şi de arme e nevoie; vă ofer doborîtorul meu de urşi, pe care eu nu-l pot folosi, dar cu care dumneavoastră aţi tras drept în centrul discului. Ei, sir, ce spuneţi?

Mai întîi n-am spus nimic; apoi, cînd mi-a revenit graiul, am încercat să refuz darurile, însă fără succes. Aceşti oameni atît de buni hotărîseră să mă facă fericit şi un refuz al meu i-ar fi rănit adînc.

Spre a curma, cel puţin pentru moment, orice alte formalităţi, doamna luă loc la masă, încît ne văzurăm obligaţi să-i urmăm exemplul; atacarăm bucatele şi discuţia fu întreruptă.

Abia după cină aflai ce trebuia să ştiu. Calea ferată avea să parcurgă distanţa de la Saint Louis prin Indian Territory, New Mexico, Arizona şi California, pînă la coasta Pacificului. Se elaborase un plan de cercetare şi de măsurare în secţiuni aparte a acestui lung traseu.

Secţiunea căreia fuseserăm repartizaţi eu şi alţi trei experţi, sub conducerea unui inginer-şef, se afla între ţinutul de la izvoarele lui Rio Pecos şi cursul sudic al lui Canadian River. Cele trei călăuze încercate, Sam Hawkens, Dick Stone şi Will Parker trebuiau să ne conducă într-acolo, unde ne aştepta un întreg detaşament de oameni ai vestului, bărbaţi curajoşi, însărcinaţi cu securitatea noastră. Fireşte că mai contam şi pe sprijinul trupelor din forturi. Era, în orice caz, inutil ca lucrurile ce le aflam în acea seară să mă mai tulbure. Mă liniştea în acelaşi timp faptul că oamenii se îngrijiseră pînă în cele mai mici amănunte chiar şi de echipamentul meu. Nu-mi mai rămînea altceva de făcut decît să mă prezint colegilor care mă aşteptau în locuinţa inginerului-şef. Mă dusei acolo, însoţit de Henry şi de Sam Hawkens şi mă bucurai de o primire cît se poate de amicală. Ştiau că fusesem luat prin surprindere şi, ca urmare, nu-mi reproşară întîrzierea.

După ce, în dimineaţa următoare, îmi luasem rămas bun de la gazdele mele, îl căutai pe Henry. Acesta îmi opri repede avalanşa de mulţumiri, scuturîndu-mi mîna cu toată căldura şi adresîndu-mi-se în felul lui aspru:

— Tacă-vă clanţa, sir! Dacă vă trimit pe alte meleaguri, apoi vreau ca gun-ul meu să aibă iarăşi un cuvînt de spus. Cînd vă întoarceţi, binevoiţi a pofti pînă la mine să-mi povestiţi cîte aţi petrecut şi învăţat. Se va vedea atunci dacă aţi rămas ceea ce sînteţi şi nu vă credeţi a fi. Adică un greenhorn cum scrie la carte!

Zicînd acestea, mă împinse pe uşă afară. Dar, înainte de a o închide, îi zării ochii înlăcrimaţi...

Capitolul II

KLEKIH-PETRA

Ne aflam către sfîrşitul superbei toamne nord-americane şi, de mai bine de trei luni, în plină activitate. Dar nu ne îndeplinisem încă sarcinile, în timp ce oamenii din celelalte sectoare se întorseseră în bună parte acasă. Întîrzierea noastră se datora următoarelor două împrejurări: întîi de toate, lucram într-o regiune foarte dificilă. Linia ferată trebuia să treacă prin prerii şi să urmeze cursul sudic al lui Canadian River; aşadar, direcţia ce ni se indicase ducea pînă la izvoarele fluviului şi pornea de la New Mexico peste văi şi trecători. Dar sectorul nostru se găsea între Canadian River şi New Mexico şi ne revenea nouă misiunea de a stabili pe teren direcţia prevăzută. Pentru aceasta făceam drumuri lungi călare, cu multă pierdere de vreme şi umblam mult pe jos, executînd măsurători complicate. Toate astea înainte de a putea trece la construcţia propriu-zisă. În plus, regiunea era foarte primejdioasă, mişunau diferite triburi de indieni, kiowaşi, comanşi, apaşi, care nici nu voiau să audă de o cale ferată pe pămînturile lor. Trebuia să fim atenţi, să ne ferim, să fim în permanentă stare de alarmă, ceea ce, bineînţeles ne stînjenea mult activitatea şi încetinea ritmul.

Din pricina indienilor eram nevoiţi să renunţăm la vînat. Altminteri i-am fi pus pe urmele noastre. Ne procuram cele necesare transportîndu-le din Santa Fe în care cu boi. Dar şi acest mijloc de aprovizionare era, din păcate, foarte nesigur. Ne vedeam adeseori obligaţi ca, în aşteptarea carelor, să întrerupem măsurătorile.

Alte greutăţi proveneau din însăşi componenţa grupului nostru.

Am arătat în primul capitol că, la Saint Louis, fusesem întîmpinat cît se poate de amical de către inginerul-şef şi cei trei experţi. Primirea de care m-am bucurat atunci mă îndreptăţea să sper într-o conlucrare rodnică; dar mă aştepta o cruntă dezamăgire.

Colegii mei erau nişte veritabili yankei, care vedeau în mine un greenhorn şi un dutshmann[2] cuvînt rostit cu intenţie injurioasă, cum ai spune "şoacăţ".

Urmăreau să cîştige bani, fără să le pese prea mult dacă-şi îndeplinesc conştiincios datoria. Şi iată că eu le stăteam în cale. Simpatia ce mi-o arătaseră la început mi-au retras-o cît se poate de repede. Ce-i drept, faptul nu mă demoraliza şi-mi vedeam de treabă. În scurt timp mi-am dat seama că nici cunoştinţele lor nu erau prea strălucite; îmi repartizau cele mai grele lucrări şi îşi făceau viaţa cît mai uşoară. Eu le acceptam. Totdeauna am fost de părere că omul e cu atît mai puternic, cu cît duce mai multe sarcini în spinare.

Mister Bancroft, inginerul-şef, era cel mai pregătit dintre toţi; din păcate, îi plăcea prea mult rachiul. Sosiseră de la Santa Fe cîteva butoiaşe pline şi de-atunci Bancroft se ocupa mai mult de alcool decît de instrumentele de măsurat. Se întîmpla uneori să zacă beat-turtă cîte o jumătate de zi pe pămîntul gol. Riggs, Marcy şi Wheeler, cei trei experţi, suportau, ca şi mine de altfel, o cîtime din costul băuturii şi, pentru a nu rămîne în pagubă, beau şi ei pe întrecute. Fireşte că nici aceşti gentlemeni nu se aflau totdeauna în cea mai bună formă.

Cum eu nu consumam nici o picătură de rachiu, ajunsesem să duc greul muncii, pe cînd dumnealor beau cu schimbul şi dormeau ca să-şi alunge ameţeala. Dintre toţi, Wheeler îmi era totuşi mai apropiat; avea măcar atîta bun-simţ ca să recunoască eforturile pe care eu, fără a fi obligat, le depuneam în locul lor. E limpede că, în asemenea condiţii, lucrul suferea.

Nici restul grupului nu lăsa mai puţin de dorit. La sosirea noastră, găsirăm în sector pe westmanii care ne aşteptau. Eu, ca novice, nutream la început o stimă deosebită pentru aceşti oameni, dar constatai mult prea curînd că aveam de-a face cu nişte inşi de un nivel moral foarte scăzut.

Le revenea misiunea de a face de gardă şi de a ne ajuta în muncă.

Din fericire, timp de trei luni nu se întîmplă nimic şi nu avui prilejul de a apela la această foarte îndoielnică apărare. Iar în ce priveşte ajutorul în muncă, pot să afirm fără exagerare că-şi dăduseră întîlnire aici doisprezece dintre cei mai înrăiţi pierde-vară ai Statelor Unite.

Nu e greu de înţeles că, în astfel de împrejurări, stăteam extrem de prost cu disciplina.

Bancroft era, după titlu şi sarcină, şeful nostru şi îşi dădea chiar aerul de a fi. Numai că nimeni nu-l asculta. Cînd emitea un ordin, rîdeau de el. Atunci pornea să înjure cum n-am mai auzit om înjurînd şi alerga la butoiaşul cu rachiu, unde-şi afla răsplata pentru efortul făcut. Nici Riggs, Marcy şi Wheeler nu se purtau altfel. Aveam deci toate motivele să iau în mîinile mele frîul, dar o făceam pe nesimţite.

Un ins ca mine, tînăr şi lipsit de experienţă, n-ar fi fost luat în serios.

Dacă m-aş fi încumetat, nedibaci, să le vorbesc de sus şi să dau ordine, atunci totul s-ar fi soldat cu un hohot de rîs. Trebuia să procedez cu prudenţă, asemenea unei soţii inteligente care ştie să-şi strunească şi să-şi conducă bărbatul nărăvaş fără ca el să-şi dea seama. E drept că aceşti westmeni jumătate sălbăticiţi şi greu de astîmpărat nu mă scoteau din greenhorn; totuşi se lăsau, în mod inconştient, conduşi de mine; îi făceam să creadă că nu se supuneau decît propriei lor voinţe.

Aveam, în acest sens, un sprijin excelent în Sam Hawkens şi în ceilalţi doi însoţitori, Dick Stone şi Will Parker. Erau tustrei oameni întregi şi, ceea ce nu puteam şti încă la prima mea întîlnire cu micul Sam – la Saint Louis –, erau toţi bărbaţi încercaţi, săritori, deştepţi şi curajoşi, renumiţi pînă hăt-departe. Se ţineau mai mult în preajma mea, izolaţi de ceilalţi, dar în aşa fel, ca să nu-i jignească. Mai ales Sam Hawkens, cu toată înfăţişarea lui caraghioasă, ştia să se impună acelui colectiv îndărătnic şi de cîte ori, cu tonul lui jumătate aspru, jumătate glumeţ, dobîndea ascultare, mă făcea să înţeleg că-mi acordă asistenţă în vederea scopului ce-l urmăream.

Se statorniciseră între el şi mine, în mod tacit, relaţii pe care cel mai bine le-aş defini prin cuvîntul "suzeranitate". Mă luase sub protecţia lui ca pe un om căruia n-ar fi nevoie să-i ceri în prealabil părerea. Eu eram greenhorn-ul, iar el încercatul om din vest, ale cărui vorbe şi fapte urma să le consider infailibile. De cîte ori aveam timp şi se ivea prilejul, îmi oferea sfaturi teoretice şi practice în tot ce interesa existenţa mea de om al vestului. Şi dacă astăzi, credincios adevărului, trebuie să recunosc că Winnetou mi-a fost dascăl în clasele superioare, mărturisesc cinstit că Sam Hawkens m-a instruit în cursul elementar. Mi-a confecţionat cu propria-i mînă un lasso şi îngăduia să mă exersez cu această periculoasă unealtă asupra măruntei sale făpturi şi asupra calului său. Cînd mi-am însuşit, în fine, îndemînarea de a strînge fără greş, dintr-o aruncătură, laţul în jurul ţintei, s-a bucurat din inimă şi mi-a strigat:

— Foarte frumos, tînărul meu sir; aşa e bine! Numai să nu vă îngîmfaţi de pe urma laudelor mele! Un profesor trebuie să laude din cînd în cînd şi pe cel mai netot dintre elevii săi. Am fost dascălul multor tineri westmeni care au învăţat meşteşugul mai repede ca dumneavoastră, însă cu stăruinţă veţi ajunge, poate, peste şase-opt ani, să ieşiţi din stadiul greenhorn-ului. Pînă atunci, vă puteţi mîngîia cu vechiul adevăr că prostul poate uneori să-l ajungă, ba chiar să-l întreacă pe deştept, dacă nu mă-nşel!

Spunea toate astea la modul cel mai serios din lume şi eu mă prefăceam că-l cred; ştiam însă că altele erau gîndurile lui.

Din toate învăţămintele lui, cele practice îmi erau îndeosebi necesare, pentru că eram atît de prins în treburile zilnice, încît dacă n-ar fi fost Sam Hawkens, n-aş fi găsit răgazul să mă exersez în diversele meşteşuguri specifice vînătorului de prerie. De altfel, ţineam exerciţiile astea în cel mai mare secret; le făceam la o asemenea depărtare de tabără, încît nu puteam fi observaţi. Sam hotărîse aceasta şi cînd l-am întrebat de ce, mi-a răspuns:

— De dragul dumneavoastră, sir! Sînteţi atît de neîndemînatic, încît mi-ar fi ruşine dacă v-ar zări dumnealor. Acuma ştiţi de ce, hi-hi-hi-hi! Să nu vă faceţi inimă rea!

Prin urmare, în ce priveşte mînuirea armelor şi pregătirea fizică, nimeni din tot colectivul n-ar fi dat un ban pe mine; faptul însă nu mă supăra cîtuşi de puţin.

Cu toate obstacolele pomenite, ajunserăm în cele din urmă atît de departe, încît, peste o săptămînă, am fi putut realiza joncţiunea cu sectorul vecin. Pentru a transmite mai departe această ştire, ne trebuia un curier. Bancroft luă misiunea asupra sa. Va face drumul călare luîndu-şi însoţitor pe unul din westmeni. Se mai făcuseră comunicări şi mai înainte, cu alte ocazii; eram în permanentă legătură prin curieri atît cu sectorul din spatele nostru, cît şi cu cel din faţă.

Ştiam că inginerul însărcinat cu conducerea întregului şantier era un om foarte capabil.

Sosi şi dimineaţa de duminică în care Bancroft hotărîse să pornească la drum. Crezu necesar să golească mai întîi un păhărel împreună cu fîrtaţii lui. Numai eu nu fusesem chemat, iar Hawkens, Stone şi Parker nu dădură urmare invitaţiei. Se încinse un chef teribil, aşa cum bănuisem. Şi cheful se prelungi pînă cînd Bancroft abia mai reuşea să lege două vorbe. Camarazii de beţie ţinură pasul cu el şi, pînă la urmă, nu erau mai puţin piliţi decît şeful. Cine să mai plece la drum în asemenea stare? Indivizii făcură şi acum ceea ce obişnuiau să facă şi în alte ocazii: se retraseră în tufişuri şi adormiră buştean.

Cum s-o descurcăm? Curierul trebuia să plece şi oamenii ăştia aveau să doarmă mult şi bine, pînă seara. Aş fi preferat să pornesc chiar eu; dar puteam s-o fac? Eram convins că, pînă la înapoierea mea, cel puţin patru zile lucrul ar fi rămas pe loc. Pe cînd mă sfătuiam cu Sam Hawkens, acesta arătă cu mîna spre apus şi zise:

— Nu mai e nevoie să plecaţi, sir. Puteţi preda mesajul celor doi oameni care sosesc acum. Iată-i!

Zării într-adevăr doi călăreţi care se apropiau. Erau doi albi şi într-unul din ei îl recunoscui pe bătrînul scout, cercetaşul care mai fusese de cîteva ori pe şantierul nostru şi ne adusese veşti de la sectorul învecinat. Alături călărea un bărbat mai tînăr care nu purta haine de westman. Pe acesta nu-l mai văzusem.

Le ieşii în întîmpinare. Cînd ajunsei în dreptul lor, călăreţii se opriră şi tînărul se interesă de numele meu. Auzind cum mă cheamă, mă privi amical şi zise:

— Aşadar, dumneavoastră sînteţi tînărul gentleman care face aici toată treaba, în timp ce alţii trîndăvesc! Îmi daţi voie să mă recomand, sir. Sînt White.

Era însuşi şeful sectorului învecinat unde urma să fie trimis curierul nostru. Trebuia să existe un motiv serios ca să se deplaseze chiar dînsul pînă aici. Descăleca, îmi întinse mîna, după care îşi plimbă privirea peste tabăra noastră, căutînd parcă pe cineva. Îi zări pe oamenii adormiţi prin tufişuri, cu butoiaşul de rachiu alături şi un zîmbet amar i se ivi pe faţă.

— Sînt beţi? Întrebă el.

Confirmai cu capul.

— Toţi?

— Da. Mister Bancroft se pregătea să plece spre dumneavoastră şi, la despărţire, a oferit cîte un păhărel. Am să-l trezesc şi...

— Staţi! Mă opri. Lăsaţi-l să doarmă! Prefer să stau de vorbă cu dumneavoastră în absenţa lor. Să ne retragem mai la o parte. Nu-i treziţi! Cine sînt cei trei bărbaţi cu care eraţi adineauri?

— Sam Hawkens, Will Parker şi Dick Stone, însoţitorii noştri încercaţi, călăuze.

— Ah, Hawkens, vînătorul acela mărunţel şi ciudat! Vrednic om! Am auzit de numele lui. Să vină tustrei cu noi.

Făcui semn celor trei, după care întrebai:

— Aţi venit în persoană, mister White. E ceva important care v-a adus încoace?

— Nimic altceva decît dorinţa de a face puţină rînduială; aş vrea să stăm de vorbă. Noi am terminat, ne-am realizat sarcinile în sectorul nostru. Aici însă, la dumneavoastră, lucrul întîrzie.

— Terenul e dificil şi...

— Ştiu, ştiu! Mă întrerupse. Din păcate, ştiu totul. Dacă n-aţi fi depus dumneavoastră singur eforturi întreite, Bancroft s-ar mai găsi cu lucrările ca la început.

— Nu e cazul, mister White. Cum de-aţi ajuns la concluzia greşită că numai eu singur aş fi activ? Este, în orice caz, de datoria mea...

— Domol, sir, domol! Au circulat curieri între noi şi au văzut ce se petrece. Am tras cu urechea la comentariile lor. Sînteţi prea generos apărîndu-i pe aceşti beţivani. Totuşi, vreau să cunosc întreg adevărul. Şi cum, din cîte aud şi văd, sînteţi un om prea discret ca să-mi dezvăluiţi realitatea, vă voi scuti de întrebări; mă voi adresa lui Sam Hawkens. Hai să ne aşezăm!

Ajunsesem la corturile noastre. White se aşeză pe iarbă şi ne îndemnă să-i urmăm exemplul. Apoi începu să-i iscodească pe rînd, pe Sam Hawkens, pe Stone şi pe Parker. Îi mărturisiră totul, fără să îngroaşe deloc adevărul. Totuşi, aruncai şi eu din cînd în cînd o vorbă pentru a îndulci anume asprimi şi a-mi apăra colegii, deşi intervenţiile mele nu reuşeau să influenţeze impresia lui White. Dimpotrivă, mă rugă în cîteva rînduri să nu mă mai ostenesc degeaba.

După ce află totul, îmi ceru să-i arăt desenele şi jurnalul de şantier.

Nu eram obligat să-i satisfac cererea. O făcui însă pentru a nu-l jigni şi pentru că vedeam că-mi acordă multă încredere. Cercetă totul cu luare-aminte, iar eu – luat de întrebări – nu putui nega faptul că eram unicul autor al desenelor şi al însemnărilor. Ceilalţi nu interveniseră nici măcar cu o virgulă, necum cu vreun cuvînt.

— Dar de aici nu reiese munca ce a prestat-o fiecare, constată el. Aţi mers prea departe cu lăudabila dumneavoastră colegialitate!

Sam Hawkens se amestecă în vorbă, zîmbind cu tîlc:

— Băgaţi-i mîna în buzunarul de la piept, mister White! Veţi găsi o drăcie de tinichea în care au locuit cîndva sardele. Peştii au dispărut şi acuma cutia e plină de hîrtii. E jurnalul lui intim, dacă nu mă-nşel. Acolo lucrurile sună altfel decît în rapoartele oficiale menite să muşamalizeze trîndăvia colegilor.

Sam ştia că-mi făcusem însemnări personale şi că le purtam într-o cutie goală de sardele. Îmi era penibil că mă dăduse de gol. White mă rugă să-i arăt hîrtiile. Să fi refuzat? Meritau oare colegii să fac şi munca lor, fără să aud un cuvînt de mulţumire şi apoi să mai şi trec faptul sub tăcere? Nu voiam să le provoc neplăceri, dar nici să mă port urît cu White. Îi dădui, deci, însemnările, cu condiţia de a nu dezvălui nimănui conţinutul lor. Citi, îmi restitui jurnalul şi zise:

— De fapt, ar trebui să iau aceste file şi să le predau la locul cuvenit. Colegii dumneavoastră sînt nişte netrebnici, care n-ar merita drept plată nici un dolar; în schimb, dumneavoastră ar trebui să încasaţi onorariul întreit. În fine, cum doriţi! Vă atrag doar atenţia că veţi face bine păstrînd cu grijă aceste notiţe. Vă vor fi cîndva de folos. Şi acum, hai să-i trezim pe faimoşii gentlemeni!

Se ridică în picioare şi dădu alarma. "Gentlemenii" ieşiră la iveală cu ochii cîrpiţi de somn şi cu feţele buhăite. Bancroft era gata să facă urît că i se tulburase somnul, dar deveni cuviincios după ce-l informai că a sosit mister White de la sectorul vecin. Nu se văzuseră pînă atunci şi prima grijă a lui Bancroft fu să-i ofere musafirului un pahar de rachiu; dar nu dădu peste omul potrivit. White se folosi de prilej pentru a trece la un perdaf în lege, cum Bancroft, desigur, nu mai înghiţise pînă atunci. Era atît de uluit, încît amuţi pentru o vreme.

Apoi se repezi la White, îl apucă de braţ şi se răsti la el.

— Hei, domnule, fără multă vorbă! Vreau să ştiu cum vă cheamă?!

— Aţi auzit doar! Mă cheamă White.

— Şi ce sînteţi, mă rog?

— Inginerul-şef al sectorului învecinat.

— Şi are cineva dintre noi dreptul să se amestece în treburile dumneavoastră?

— Cred că nu.

— Păi, vedeţi! Mă numesc Bancroft şi sînt inginerul-şef al acestui sector. Nimeni nu are dreptul să-mi poruncească. Şi cu atît mai puţin dumneavoastră!

— Într-adevăr, stăm amîndoi pe aceeaşi treaptă ierarhică, răspunse calm White. Nici unul din noi nu poate să-i ordone celuilalt. Dar cînd constată că se aduc pagube întreprinderii în care lucrează amîndoi, atunci are datoria să-l facă atent pe colegul său. Scopul vieţii dumneavoastră pare să fie butoiul cu rachiu. Am numărat aici şaisprezece oameni care, acum două ore, cînd am sosit, erau cu toţii beţi, aşa că...

— Două ore? Îl întrerupse Bancroft. Sînteţi de atîta vreme aici?

— Întocmai. Am cercetat desenele şi m-am interesat de autorul lor. Păi, aţi dus-o aici ca trîntorii, în timp ce un singur om, cel mai tînăr dintre toţi, a cărat în spinare tot greul!

Atunci Bancroft se repezi spre mine şi-mi şuieră printre dinţi:

— Asta dumneata i-ai spus-o şi nimeni altul! Încearcă să negi, mincinos ordinar şi perfid!

— Nu, răspunse White. Tînărul dumneavoastră coleg s-a purtat ca un gentleman şi nu v-a vorbit decît de bine. V-a luat apărarea şi vă sfătuiesc să-i cereţi scuze.

— Să-i cer scuze? Nici prin gînd nu-mi trece! Rînji batjocoritor Bancroft. Acest greenhorn nu poate deosebi un triunghi de un pătrat şi-şi vîră în cap că e expert. Dacă n-am progresat, e din pricina lui. Toate le face pe dos şi ne trage îndărăt. Şi acum, în loc s-o recunoască, ne mai şi bîrfeşte în faţa altora. Aşteaptă numai, că...

Nu mai continuă. Răbdasem luni de zile în tăcere şi-i lăsasem pe aceşti oameni să mă creadă cum voiau. Acum sosise clipa să le arăt că se înşală. Îl apucai deci pe Bancroft de braţ şi-l strînsei atît de tare, încît, de durere, înghiţi în sec.

— Mister Bancroft, aţi băut prea mult şi aţi dormit prea puţin. Sînteţi încă beat, aşadar consider că n-aţi spus nimic.

— Eu, beat? Eşti nebun! Se răţoi el.

— Da, beat! Căci dac-aţi fi treaz şi aţi profera injuriile cu bună ştiinţă, aş fi nevoit să vă culc la pămînt ca pe un derbedeu obraznic, înţeles? Mai susţineţi că sînteţi treaz?

Continuam să-i strîng braţul. Desigur, nu şi-ar fi închipuit vreodată că ar putea să se teamă de mine; dar acum era limpede că se speriase. Nu-i lipsea forţa fizică; dar expresia feţei mele părea să-l înspăimînte... Chemă în ajutor pe şeful celor doisprezece westmeni care ne fuseseră ataşaţi pentru securitate:

— Mister Rattler, puteţi răbda ca omul acesta să mă ameninţe? Oare nu sînteţi aici pentru a ne apăra?

Acest Rattler era un găligan înalt, lat în spete, care părea să aibă o forţă cît trei-patru oameni la un loc, un tip brutal şi totodată colegul preferat întru beţie al lui Bancroft. Nu mă putea suferi şi se folosi bucuros de prilej ca să-şi dea arama pe faţă. Se apropie grăbit, îmi apucă braţul, în timp ce eu îl mai strîngeam pe-al lui Bancroft şi răspunse:

— Nu, mister Bancroft, asta n-o pot răbda. Băieţaşul însă nu şi-a rupt încă primii ciorăpei şi cutează să ne înfrunte pe noi, oameni în toată firea, să ne insulte, să ne bîrfească. Ia mîna, băiete, de pe mister Bancroft, altminteri îţi arăt eu ce greenhorn de nimica îmi eşti!

Provocarea mă viza pe mine. De altfel, preferam, să mă răfuiesc cu el decît cu inginerul-şef... îmi smulsei braţul din strînsoarea lui:

— Eu, băieţaş, eu, greenhorn?! Retrage-ţi imediat cuvintele, mister Rattler, că de nu, te culc la pămînt!

— Tu, pe mine? Rîse el. Ia te uită greenhorn-u, neghiobul care îşi închipuie că...

Nu mai putu continua; îl lovii cu pumnul în tîmplă. Omul se prăbuşi ca un sac şi rămase aşa, buimăcit. Cîteva clipe, domni tăcere adîncă; apoi, unul din camarazii lui Rattler strigă:

— All devils! Pe toţi dracii! Să privim liniştiţi cum veneticul ăsta îl loveşte pe şef? Ticălosul! Pe el, băieţi!

Se năpusti asupra mea. Îi împlîntai piciorul în burtă. E un mijloc sigur pentru a-l doborî pe adversar din prima clipă. Numai că trebuie să te reazemi bine în celălalt picior. Individul se prăbuşi. Îngenuncheai rapid lîngă dînsul şi îi repezii în tîmplă pumnul meu nimicitor. Mă ridicai apoi, scosei pistoalele de la brîu şi strigai:

— Cine vine la rînd? Să poftească!

Întreaga bandă a lui Rattler ar fi avut, desigur, chef să răzbune înfrîngerea camarazilor. Se uitau întrebători unul la altul. Dar eu îi prevenii:

— Ascultaţi ce vă spun: cine face un singur pas spre mine sau pune mîna pe armă, se alege cu un glonţ în scăfîrlie! Credeţi ce poftiţi despre un greenhorn. Mi-e totuna; dar în ce priveşte un greenhorn german, vreau să vă asigur că se poate măsura oricînd cu vreo doisprezece westmeni ca voi!

Atunci Sam Hawkens trecu lîngă mine şi rosti:

— Eu, Sam Hawkens, vreau să vă previn la rîndul meu, dacă nu mă-nşel, că acest tînăr greenhorn se află sub deplina mea ocrotire. Cine cutează să se atingă de un fir de păr din capul lui se alege cu un glonţ în burtă. Vorbesc foarte serios; băgaţi la cap, hi-hi-hi-hi!

Dick Stone şi Will Parker găsiră de cuviinţă să se posteze de-a dreapta şi de-a stînga mea, ca să arate că sînt şi ei, întru totul, de părerea lui Sam Hawkens. Atitudinea lor i-a intimidat pe agresori. Se depărtară murmurînd în barbă blesteme şi ameninţări şi ocupîndu-se apoi cu stăruinţă de camarazii loviţi, ca să-i readucă în simţiri.

Bancroft înţelese că e mai cuminte să se strecoare în cortul lui şi să dispară. White mă urmărise tot timpul cu ochii holbaţi. Clătină din cap şi zise cu o uimire nereţinută:

— Dar, sir, e îngrozitor! N-aş vrea cu nici un preţ să cad în mîinile dumneavoastră. Ar trebui să vi se spună Shatterhand, ceva ca Pumn-de-fier, dacă reuşiţi dintr-o singură lovitură să doborîţi o namilă de om, tare ca stejarul. N-am mai văzut aşa ceva!

Porecla păru să-i placă mărunţelului Hawkens. Chicoti voios:

— Shatterhand, hi-hi-hi-hi! Nu-i decît un greenhorn şi iată că are şi un supranume. Şi încă unul grozav! Deh, cînd Sam Hawkens se ocupă de un greenhorn, apoi să ştiţi că scoate ceva dintr-însul, dacă nu mă-nşel. Shatterhand, Old Shatterhand, Bătrînul Pumn-de-fier! Seamănă taman cu Old Firehand, Bătrînul Mînă-de-foc şi ăla om al vestului, zdravăn ca ursul. Voi ce ziceţi, Dick, Will?

Nu apucai să aud răspunsul lor, deoarece îmi îndreptasem toată atenţia asupra lui White, care, luîndu-mă de mînă şi trăgîndu-mă mai la o parte, zise:

— Îmi place de dumneavoastră, sir! N-aţi dori să veniţi cu mine?

— Chiar dac-aş dori, nu am voie, mister White.

— De ce?

— Datoria mea e să rămîn aici.

Îmi asum răspunderea.

— Asta nu ajunge, dacă eu însumi nu-mi iau răspunderea. Am fost trimis aici, în acest sector şi n-am dreptul să-l părăsesc pînă nu terminăm lucrările.

— Le termină Bancroft, împreună cu ceilalţi.

— Dar cînd şi cum? Nu, nu! Trebuie să rămîn aici.

— Gîndiţi-vă că vă aflaţi în primejdie!

— Cum aşa?

— Mai întrebaţi? Doar v-aţi făcut din aceşti oameni nişte duşmani de moarte.

— Eu nu le-am făcut nimic.

— Asta-i adevărat sau, mai bine zis, a fost adevărat pînă mai adineauri. Acum, însă, i-aţi buşit pe doi dintre ei şi duşmănia lor va fi cruntă.

— Se poate, dar nu mă tem. Tocmai pumnii mei le impun respect; nu vor îndrăzni să mă provoace; de altfel, Hawkens, Stone şi Parker sînt de partea mea.

— Cum doriţi. Voinţa e raiul omului, dar nu o dată se transformă în iad. Aş fi avut nevoie de dumneavoastră. Nu veţi refuza, sper, să mă însoţiţi măcar o bucată de drum!

— Cînd?

— Imediat.

— Vreţi să şi plecaţi, mister White?

— Da. Am găsit aici o situaţie care-mi taie pofta să rămîn mai mult decît e nevoie.

— Totuşi, trebuie să mîncaţi ceva înainte de plecare, sir!

— Nu e cazul. Avem în coburi alimente berechet.

— Şi nu vă luaţi rămas-bun de la Bancroft?

— N-am chef.

— Păi, aţi venit ca să discutaţi cu dînsul chestiuni de serviciu.

— Negreşit, însă astea le pot discuta şi cu dumneavoastră. Voi găsi mai multă înţelegere. Aş vrea, înainte de toate, să vă previn împotriva pieilor-roşii.

— V-au ieşit cumva în drum?

— N-am văzut decît urmele lor. Acum e sezonul în care caii sălbatici, adică mustangii, precum şi bizonii pornesc spre miazăzi; băştinaşii îşi părăsesc satele şi se apucă de vînat, ca să-şi procure carne. Kiovaşii nu sînt primejdioşi; cu ei ne-am înţeles în privinţa căii ferate. Însă comanşii şi apaşii nu vor să ştie de nimic. Aceştia nu trebuie să ne zărească. În ce mă priveşte, mi-am încheiat lucrările în sector şi părăsesc regiunea. Grăbiţi-vă să terminaţi şi aici! Terenul devine din zi în zi mai primejdios. Puneţi şaua pe cal şi întrebaţi-l pe Sam Hawkens dacă nu vrea să ne însoţească.

Sam Hawkens era, fireşte, gata la datorie. De fapt, aş fi vrut să lucrez. Dar era duminică, ziua Domnului, în care fiecare creştin ar trebui să se reculeagă şi să se ocupe de îndatoririle sale sufleteşti, chiar dacă s-ar afla în junglă. Pe deasupra, o zi de odihnă mi se cuvenea şi mie. Intrai deci în cortul lui Bancroft şi îl informai că astăzi nu voi lucra şi că plec împreună cu Sam Hawkens.

— Ci du-te la dracu' şi rupeţi-vă gîtul amîndoi! Îmi răspunse mînios.

N-aş fi bănuit atunci că această urare avea cît pe-aci să se împlinească.

Trecuseră zile de cînd nu mai urcasem în şa. Dereşul meu necheză bucuros cînd îi legai harnaşamentul. Se dovedise a fi un cal minunat şi eram de pe acum nerăbdător să-l informez şi pe bătrînul Henry, meşterul în puşti, despre valoarea calului ce mi-l dăduse în dar.

Călăream voioşi în acea frumoasă dimineaţă de toamnă, discutînd despre perspectivele marii construcţii feroviare şi despre multe altele.

White îmi dădu sfaturi privind joncţiunea cu sectorul lui şi, către prînz, poposirăm lîngă un curs de apă, ca să ne înfruptăm niţel. White şi cercetaşul care-l însoţea porniră apoi mai departe, în timp ce noi mai zăbovirăm puţin tăifăsuind.

Înainte de a încăleca şi a face cale-întoarsă, mă aplecai să beau apă din căuşul palmei. Zării atunci, prin transparenţa cristalină a apei, o urmă pe fundul pîrîului. Părea să fie urma unui picior de om. I-o arătai şi lui Sam. Dînsul o cercetă cu luare-aminte şi rosti:

— Mister White a avut multă dreptate cînd ne-a prevenit împotriva indienilor.

— Crezi că e o urmă de indian?

— Clar! Un mocasin, adică un fel de opincă indiană. Şi acum, cînd aţi aflat, ce simţiţi, sir?

— Eu? Nu simt nimic!

— Ei, aş! Doar trebuie să simţiţi cîte ceva, să cugetaţi la cîte ceva.

— La ce altceva să cuget decît că a trecut pe aici o piele-roşie?!

— Aşadar, nu vă e frică deloc?

— Nici nu-mi pasă!

— Nu vă îngrijorează măcar?

— Nici asta.

— Deh, nu cunoaşteţi pieile-roşii!

— Sper să-i cunosc. Sînt, desigur, la fel cu ceilalţi oameni şi anume duşmani faţă de duşmanii lor şi prieteni faţă de prieteni. Cum nu intenţionez să-i întîmpin cu duşmănie, presupun că n-aş avea motive să mă tem.

— Nu sînteţi decît un greenhorn şi aşa veţi rămîne toată viaţa? Să nu vă bizuiţi prea mult pe imaginaţie în ceea ce priveşte felul de a vă purta cu indienii, pentru că o să iasă pe dos. Ceea ce urmează să se întîmple nu e în voia dumneavoastră. Veţi afla în curînd adevărul şi n-aş dori ca lecţia ce-o veţi primi să vă coste o ciozvîrtă bună de carne din propriul dumneavoastră trup, dacă nu chiar viaţa!

— Cam cînd crezi să fi trecut indianul pe-aici?

— Să tot fie vreo două zile. O să-i găsim urmele şi în iarbă, dacă nu s-or fi şters între timp.

— Să fi fost o iscoadă?

— O iscoadă, da, în căutare de bivoli. Cum în clipa de faţă domneşte pacea între triburile din partea locului, nu poate fi vorba de un războinic în misiune. Individul a fost cît se poate de neprevăzător, probabil un tînăr.

— Cum aşa?

— Un războinic încercat nu calcă într-o apă atît de puţin adîncă şi nu lasă urme care să nu se şteargă imediat. O asemenea prostie n-o poate realiza decît un prostănac, un greenhorn roşu, precum dumneavoastră sînteţi unul alb, hi-hi-hi-hi! Şi greenhorn-ii albi sînt de obicei încă mai neghiobi decît cei roşii. Să ţineţi minte asta, sir!

Chicoti reţinut, mai mult în sinea lui, apoi se pregăti să încalece.

Acestui Sam, dragul de el, îi plăcea să-şi arate afecţiunea faţă de mine, amintindu-mi cu orice prilej că mă socoteşte un neisprăvit.

Am fi putut să ne întoarcem pe acelaşi drum, dar în calitatea mea de expert aveam datoria să studiez terenul. Făcurăm de aceea un drum paralel.

Dădurăm astfel într-o vale destul de largă, cu vegetaţie bogată; povîrnişurile, străjuind jur-împrejur, erau acoperite la poale cu tufăriş, iar în creştet cu păduri. Valea era întinsă, cam de o jumătate de oră de mers şi atît de lină, încît o puteai cuprinde cu ochiul pînă la capăt. Abia înaintaserăm cîţiva paşi, că Sam îşi struni calul şi îşi pironi privirile în zare.

— High-day! Valeu! Exclamă el. Uite-i! Chiar ei sînt. Capul coloanei!

— Cine? Întrebai.

Vedeam departe, în faţa noastră, vreo optsprezece-douăzeci de puncte negre, care se deplasau încet.

— Ei, cine! Mă îngînă Sam, foindu-se în şa. Nu vă e ruşine să mai puneţi asemenea întrebări? Ah, da, am uitat ca sînteţi un greenhorn colosal! Indivizi de teapa dumneavoastră nu văd nici cu ochii holbaţi. Aveţi, vă rog, bunătatea, preastimate sir, să ghiciţi ce sînt punctuleţele alea la care s-au oprit frumoşii dumneavoastră ochi!

— Să ghicesc? Hm! Le-aş lua drept căprioare, dacă n-aş şti că animalele acestea trăiesc în turme sau în grupuri de cel mult zece laolaltă; afară de asta, dacă ţin seama de distanţă, trebuie să constat că sălbăticiunile de colo, oricît de mărunte ar părea, sînt totuşi mai mari decît căprioarele.

— Căprioare, hi-hi-hi-hi! Rîse el. Căprioare aici, la izvoarele Canadian Riverului?! Asta le întrece pe toate! Dar raţionamentul de la coadă nu e chiar atît de prost. Într-adevăr, animalele de colo sînt mult mai mari decît căprioarele.

— Ah, dragă Sam, n-or fi cumva bivoli?

— Fireşte că bivoli! Bizoni autentici, veritabili, care au pornit în pribegie; sînt cei dintîi pe care-i văd anul acesta. Dar aflaţi că mister White avea dreptate: bizoni şi indieni. N-am văzut decît o urmă de picior indian, în schimb, bivolii, iată-i în mărime naturală în faţa ochilor noştri. Mai aveţi ceva de spus în această problemă?

— Să mergem în direcţia lor!

— Bineînţeles.

— Să-i privim!

— Să-i privim? Adică să căscăm gura la ei? Întrebă el, în timp ce mă măsura chiorîş şi surprins.

— Da. N-am mai văzut bizoni şi aş dori să-i văd mai de aproape.

Se deşteptase în mine interesul zoologului; lui Sam lucrul i se părea de-a dreptul bizar. Îşi împreună mîinile a mirare şi zise:

— Să-i vedeţi şi atît, să-i cercetaţi... întocmai ca un băieţaş care se zgîieşte prin crăpătura cuştii la iepurii de casă! Of, greenhorn, cîte mi-a fost dat să pătimesc de pe urma dumneavoastră! Eu, unul, nu vreau să-i privim, ci să-i vînăm. Înţelegeţi? Să-i vînăm!

— Azi, în sfînta zi de duminică?

Întrebarea mi-a scăpat de pe buze fără să gîndesc. Sam se mînie de-a binelea şi se răsti la mine:

— Binevoiţi, rogu-vă, să vă ţineţi gura! Ce-i pasă unui westman de duminică, atunci cînd îi răsar în faţă primii bivoli! Aici e vorba de carne, înţeles? Şi încă ce fel de carne, dacă nu mă înşel! Pulpa de bizon e mai grozavă decît ambrozia din cer, sau cum dracu-i zice, din care se înfruptau vechii zei ai grecilor. Trebuie să-mi asigur o pulpă de bizon, fie şi cu preţul vieţii! Vîntul bate în direcţia noastră; asta-i bine. Aici, pe stînga, în partea de nord a văii, e soare mult; în dreapta e umbră; dacă ne adăpostim acolo, bivolii n-or să ne zărească uşor. Haideţi!

Îşi cercetă arma, pe "Liddy" a lui, ca să se convingă dacă ambele ţevi sînt în ordine şi îşi îndemnă calul spre sud. Îmi examinai şi eu doborîtorul de urşi. Observîndu-mă, Sam îşi opri calul şi întrebă:

— Nu, zău, vă bate gîndul să participaţi la vînătoare, sir?

— Fireşte.

— Lăsaţi-vă de năzbîtii, dacă nu doriţi ca, în zece minute, să fiţi fleaşcă! Bizonul nu e un canar, să-l ţii pe deget şi să-l pui să cînte. Înainte de a vă încumeta la asemenea ispravă, trebuie să mai treacă multe vijelii şi zile senine peste Munţii Stîncoşi.

— Dar vreau să...

— Tăceţi din gură şi ascultaţi ce vă spun! Mă întrerupse el cu un ton pe care nu-l mai folosise faţă de mine. N-am chef să vă am pe conştiinţă. Ar fi să vă aruncaţi singur în gura morţii. Altă dată faceţi ce poftiţi. Acum, însă, nu vă permit!

Dacă nu ne-am fi avut atît de bine, i-aş fi dat un răspuns usturător; aşa însă mă mulţumii să tac şi călării la pas către poalele pădurii.

Revenind la un ton mai blînd, Sam ţinu să mă lămurească:

— Sînt vreo douăzeci de capete, precum văd eu. Dar închipuiţi-vă că vă aflaţi în faţa unei mulţimi de o mie de bizoni mugind prin savană! Am văzut şi turme de cîte zece mii de capete, dacă nu mai multe. Asta era, ca să zic aşa, pîinea indianului; albii i-au răpit-o.

Băştinaşul cruţă vînatul, fiindcă acesta îi asigură hrana; doboară atît cît îi trebuie. Albul, în schimb, s-a năpustit asupra turmelor ca o fiară de pradă; după ce s-a săturat, încă mai ucide, numai pentru a vărsa sînge. Dacă mai durează mult, nu rămîne urmă de bivol şi apoi, în scurtă vreme, dispare şi ultimul indian. Mai mare jalea! La fel se întîmplă cu hergheliile de cai. Găseai mii de mustangi laolaltă. Azi abia dacă întîlneşti cirezi de cîte o sută de capete.

Între timp, fără a fi observaţi, ajunseserăm cam la patru sute de paşi de turmă. Hawkens opri calul. Bizonii păşteau sub deal liniştiţi.

Cel mai aproape de noi era un taur bătrîn, uriaş, pe care îl priveam cu uimire. Măsura, de bună seamă, vreo doi metri în înălţime şi trei în lungime; pe atunci nu mă pricepeai încă să apreciez greutatea unui bizon; astăzi pot spune că taurul acela cîntărea pe puţin treizeci de chintale. O masă uriaşă de carne. Dăduse peste o băltoacă de nămol şi se bălăcea într-însa.

— Ăsta e conducătorul turmei, îmi şopti Sam. E cel mai primejdios dintre toţi. Cine îl atacă trebuie mai întîi să-şi fi semnat testamentul. Eu mi-am ales bivoliţa aia tînără din dreapta. Fiţi atent unde o pocnesc! Sub lopăţica umărului, pieziş, în inimă; e procedeul cel mai sigur, exceptînd împuşcătura în ochi. Dar cine-i nebunul care să iasă în faţa bizonului ca să-l împuşte în ochi! Staţi aici şi pitiţi-vă, cu cal cu tot, după tufişuri! Cînd mă vor zări, bizonii or s-o ia la fugă. Vor trece chiar pe aici. Nu cumva să vă părăsiţi locul înainte de mă întorc eu şi vă strig!

Aşteptă pînă mă strecurai cu calul între tufişuri, după care porni călare, încet, fără zgomot. Citisem adeseori cum se vînează bizonul; în privinţa asta nu mai aveam ce afla, dar e o mare diferenţă între hîrtia pe care se tipăresc asemenea descrieri şi ţinutul sălbatic unde se desfăşoară vînătoarea. Vedeam pentru întîia oara bizoni. Ce sălbăticiuni mai vînasem pînă atunci? S-ar zice că nici una, în comparaţie cu aceste fiinţe gigantice şi atît de primejdioase. Părea că aş fi în totul de acord cu interdicţia lui Sam de a participa şi eu la vînătoare; dar avea să se întîmple contrariul. La început, mă hotărîsem să observ şi să trag cu urechea; acum însă, simţeam un imbold puternic la acţiune. Sam pusese ochii pe o bivoliţă tînără. Ruşine! Îmi ziceam. Pentru aşa ceva nu-ţi trebuie curaj; un bărbat adevărat alege taurul cel mai puternic!

Calul meu deveni foarte neastîmpărat; juca mereu din copite; nu mai văzuse nici el bizoni, îi era frică şi încerca s-o ia din loc. Abia de-l puteam reţine. Nu era oare mai potrivit să-l mîn pe urmele taurului?

Stăteam liniştit, chibzuind în sinea mea, cumpănind între da şi nu.

Hotărîrea o luai sub inspiraţia momentului.

Sam se apropiase pînă la vreo trei sute de paşi de turmă. Dădu apoi pinteni calului şi porni în galop pe lîngă taurul cel grozav în direcţia bivoliţei. Animalul încremenise şi nu mai avu timpul să fugă; Sam o ajunse din urmă; văzui cum trage din goană. Bivoliţa tresări şi îşi înclină capul. Nu apucai să mai observ dacă se prăbuşise, deoarece ochii mei fură atraşi în altă parte.

Taurul se încorda, uitîndu-se după Sam Hawkens. Ce animal puternic! Capul mare, fruntea bombată, coarnele scurte, dar viguroase, încovoiate în afară, coama deasă şi încîlcită în jurul grumazului masiv şi al pieptului musculos. Înfăţişării sale de o forţă brutală, elementară, i se adăugă acum încordarea supremă, ameninţătoare a greabănului. Da, era o făptură extrem de periculoasă; dar la vederea ei simţeam pur şi simplu îndemnul de a măsura dibăcia omului cu marea forţă sălbatică, dezlănţuită.

Am vrut, n-am vrut? Nu ştiu nici eu. Sau poate că dereşul o zbughise cu mine-n spinare! Ţîşni de după tufişuri şi dădu s-o ia la stînga; eu îl mînai spre dreapta, în direcţia taurului.

Acesta mă auzi şi se întoarse către mine; zărindu-mă, îşi lăsă capul în pămînt pentru a lua în coarne cal şi călăreţ. Sam răcnea din toate puterile, dar nu mai aveam răgazul să-mi opresc ochii asupra lui. Nici să trag nu era posibil; pe de o parte, bizonul nu se afla în bătaia puştii, pe de altă parte – calul nu voia să mă asculte; se repezea înspăimîntat de-a dreptul în coarnele vrăjmaşe. Ca să ne prindă în coarne, taurul se înţepeni pe picioarele dindărăt, depărtate şi îşi repezi capul cu putere în sus; încordîndu-mi toată fiinţa, izbutii să-l abat un pic pe dereşul meu; se avîntă dintr-un salt arcuit tocmai dincolo, în spatele taurului; o clipă doar şi coarnele mi-ar fi atins piciorul. Sărirăm drept în băltoaca unde taurul se bălăcea mai înainte; îmi dădui seama de situaţie şi mă eliberai din scări; norocul meu, căci dereşul alunecă şi ne prăbuşirăm.

Nici astăzi nu-mi dau seama de iuţeala cu care se petrecuseră toate, dar ştiu că mă ridicasem în picioare lîngă băltoacă, fără să las puşca din mînă. Taurul se răsuci şi înainta în salturi stîngace în direcţia calului care se sculase între timp şi se pregătea de fugă. Astfel, bizonul, ajungînd în dreptul ţevii, îmi oferea coasta lui drept ţintă; luai arma la ochi; sosise clipa ca doborîtorul meu de urşi să-şi spună pentru întîia oară cuvîntul. Încă un salt şi bizonul ajunse lîngă dereşul meu; apăsai pe trăgaci; taurul se opri din plină goană.

Să fi fost numai spaima bubuiturii, sau îl nimerisem? Nu ştiam; trăsei al doilea glonţ. Animalul ridică încet capul, scoase un muget care-mi pătrunse toate mădularele, se clătină cîteva clipe, apoi se prăbuşi.

Îmi venea să chiui de bucuria izbînzii, dar aveam altceva mai important de făcut. Calul meu, lipsit de călăreţ, o luase la vale, spre dreapta, în timp ce Sam Hawkens, de cealaltă parte a văii, galopa de zor, urmărit de un alt taur nu cu mult mai mic.

Trebuie să ştiţi că bizonul, odată stîrnit, îl urmăreşte pe vînător şi se ia la întrecere în viteză cu calul. El desfăşoară în acest scop un curaj şi o perseverenţă pe care nimeni nu i le-ar bănui.

Astfel şi acest taur se ţinea strîns pe urmele călăreţului. Hawkens era nevoit să gonească în zigzag, făcînd piruete îndrăzneţe, ceea ce obosea calul; oricum, n-ar fi putut rezista cît bizonul. Era, deci, nevoie urgentă de ajutor. Nu-mi rămînea vreme să controlez dacă taurul meu era mort sau nu; încărcai repede ambele ţevi ale doborîtorului de urşi şi alergai în partea cealaltă a văii. Sam mă văzu; căuta să se apropie şi îşi îndreptă calul în direcţia mea. A fost o mare greşeală, căci sălbăticiunea, care nu-l slăbea deloc, se trezi deodată într-o situaţie avantajoasă; calul alerga pieziş prin faţa lui. Văzui cum îşi pune capul în pămînt şi cu o singură izbitură din coarne aruncă în sus şi cal şi călăreţ; apoi, în timp ce victimele se rostogoleau la pămînt, nu le dădu răgaz, continuînd să-i atace cu furie. Sam strigă după ajutor.

Mă aflam la vreo sută şi cincizeci de paşi depărtare şi nu mai aveam timp de pierdut. Fireşte că mai de aproape împuşcătura ar fi fost mai sigură; dar încă o clipă de şovăială şi Sam ar fi fost zdrobit. Chiar greşind ţinta, speram să alung totuşi dihania de lîngă prietenul meu.

Mă proptii în picioare, luai la ochi omoplatul stîng al fiarei – şi trăsei.

Bivolul îşi înălţa capul, de parc-ar fi voit să adulmece şi se răsuci fără grabă. Mă văzu şi se repezi spre mine, dar cu oarecare încetineală, încît izbutii să-mi încarc iarăşi arma. Eram gata şi trag tocmai cînd bestia ajunsese la vreo treizeci de paşi de mine. Dar nu mai putea; fuga ei încetinise cu mult; venea cu capul atîrnînd, cu ochii injectaţi şi dilataţi peste măsură, venea tot mai aproape, mai aproape, ca o fatalitate oarbă. Atunci îngenuncheai şi dusei arma la ochi. La gestul meu, bizonul se opri în loc şi îşi înălţă puţin capul ca pentru a mă vedea mai bine. Ochii lui fioroşi se aflau în bătaia puştii mele; îi slobozii un glonţ în ochiul drept, altul în cel stîng. O scurtă cutremurare şi animalul căzu.

Sării repede în picioare, ca să alerg în ajutorul lui Sam. Dar nu mai era nevoie. Omuleţul gonea spre mine.

— Hello îl strigai. Mai trăieşti? Nu eşti rănit?

— Nicidecum! Mă asigură el. Numai şoldul drept mă doare în urma căzăturii. Ori te pomeneşti că-i stîngul, dacă nu mă-nşel. Nu-mi prea dau seama.

— Şi calul?

— E pierdut. Mai răsuflă, bietul, însă taurul l-a sfîrtecat. Trebuie să-i curmăm suferinţa, să-l împuşcăm. Sărmanul dobitoc! Cu bizonul cum stăm? E mort?

— Sper; hai să ne convingem.

Ceea ce şi făcurăm. Era mort de-a binelea. Atunci Hawkens, oftînd din adîncul rărunchilor, zise:

— Dar ştiu că mi-a dat de furcă boul ăsta bătrîn şi brutal! Orice vacă m-ar fi tratat cu mai multă delicateţe. Deh, nu te poţi aştepta de la bou să se poarte ca o doamnă, hi-hi-hi-hi!

— Cum de i-a venit ideea năstruşnică să se lege de dumneata?

— Păi, n-aţi văzut cum?

— Nu.

— Ei, doborîsem bivoliţa şi abia putui reţine calul, care mă ducea în galop către taurul ăsta uriaş. Individul s-a supărat şi a dat să mă ia în coarne. Am apelat la Liddy şi am tras repede glonţul ce mai rămăsese pe ţeavă. Se pare însă că n-am izbutit să-l cuminţesc pe adversar, căci îmi arătă o dragoste grozavă, căreia pas de-i mai răspunde! Mă hărţuia în fel şi chip, încît nu aveam vreme să-mi încarc puşca. O zvîrlii cît colo, că tot nu mai folosea la nimic; trebuia să am mîinile libere, ca să-mi stăpînesc mai bine calul, dacă nu mă-nşel. Biata gloabă, a făcut ce-a putut, dar n-a reuşit să scape.

— Pentru că ai greşit şi ai cotit brusc. Trebuia să călăreşti în cerc; ai fi putut să-ţi salvezi calul.

— Să-l salvez? Vorbiţi ca un moşneag sfătos. Nu mă aşteptam din partea unui greenhorn!

— Pshaw! Au şi greenhorn-ii partea lor bună!

— Nu zic ba. Dacă nu eraţi aici, zăceam acum ca şi sărmanul meu cal, zdrobit şi sfîrtecat. Hai să-l vedem.

Îl găsirăm într-o stare jalnică. Măruntaiele îi atîrnau afară; gemea de durere. Sam ridică de jos puşca pe care o lepădase, o încarcă şi-i dărui bietului animal lovitura de graţie. Apoi îi scoase harnaşamentul şi spuse:

— De-acum pot să-i ţin locul şi să duc şaua în spinare. Iată ce ponoase tragi, dacă-ţi pui mintea cu un bou!

— Ei, da! Şi de unde iei alt cal?

— Numai grija asta să-mi rămînă! N-am decît să prind unul, dacă nu mă-nşel.

— Un mustang?

— Da. Bizonii se află aici, în drum spre miazăzi. Curînd se ivesc şi caii; cunosc eu regula.

— Mă laşi să asist la capturarea mustangului?

— Fireşte! Trebuie s-o învăţaţi şi pe asta. Ia să-l cercetăm niţel pe taurul ăl bătrîn! Poate că mai trăieşte. Asemenea Matusalemi au de obicei şapte vieţi.

Animalul era mort. Acum, că zăcea nemişcat, puteam măsura mai bine formele lui colosale. Sam îşi plimbă ochii pe toată acea enormă suprafaţă inertă şi făcu o mutră indescriptibilă. Clătină din cap:

— De necrezut! Absolut neverosimil! Ştiţi unde l-aţi lovit?

— Unde?

— Exact la fix. E un exemplar dintre cei mai vîrstnici şi, desigur, aş fi cumpănit de zece ori pînă a mă da la el. Ştiţi ce sînteţi, sir!

— Ce?

— Cel mai uşuratic ins de pe faţa pămîntului. Asta sînteţi!

— Oho!

— Întocmai, cel mai uşuratic din cîţi trăiesc pe lume.

— N-am suferit nicicînd de asemenea boală.

— Atunci v-aţi îmbolnăvit acum. E clar? Vă dădusem dispoziţii să nu vă atingeţi de bizoni, să staţi pitulat în tufiş. De ce n-aţi respectat ordinul!

— Nu ştiu nici eu.

— Aşa! Va să zică nici nu ştiţi de ce. Asta nu înseamnă a fi uşuratic?

— Nu cred. Va fi fost vreun motiv temeinic.

— Atunci trebuie să-l cunoaşteţi!

— Poate chiar faptul că mi-ai dat un ordin şi că eu, din principiu, nu mă supun la ordine.

— Prin urmare, dacă cineva vă poartă de grijă şi vă previne împotriva primejdiei, atunci vă încăpăţînaţi şi vă aruncaţi orbeşte într-însa?

— Doar n-am venit aici, în vest, ca să mă feresc de primejdiile locului!

— Foarte bine. Însă dumneavoastră nu sînteţi decît un greenhorn şi trebuie să vă păziţi. Şi dacă n-aţi voit să mă ascultaţi, de ce v-aţi legat tocmai de animalul ăsta uriaş, de ce nu de o bivoliţă, colea mărunţică?

— Fiindcă procedez cavalereşte.

— Cavalereşte! Ia te uită la greenhorn-ul ăsta, care mi-o face pe cavalerul, dacă nu mă-nşel, hi-hi-hi-hi!

Se ţinea de burtă şi rîdea. Pe urmă, printre hohote:

— Dacă vi se năzare că sînteţi cavaler, faceţi-l cel puţin pe Toggenburg. Pentru un Bayard sau un Roland n-aveţi stofă. Îndrăgostiţi-vă de o bivoliţă şi aşteptaţi zilnic în soarele amurgului:

Pînă ce iubita vine

Şi în vale se aţine.

Şi chiar în cazul ăsta s-ar putea să vă pomeniţi, spre seară, în calitate de hoit devorat de lupi şi de vulturii negri. Un westman, cînd se apucă de o treabă, nu umblă cu cavalerisme. Important e să iasă cu folos.

— Păi, acesta e şi cazul meu.

— Cum adică?

— Am ales taurul, fiindcă are mai multă carne decît o bivoliţă.

Mă privi o clipă descumpănit, apoi strigă:

— Mai multă carne? Iată că tinerelul a ucis taurul pentru carnea lui, hi-hi-hi-hi! Îmi vine să cred că v-aţi îndoit de curajul meu cînd am ochit bivoliţa.

— Asta nu, deşi ar fi fost mai curajos să alegi un exemplar puternic.

— Ca să mă îndop cu carne de taur? Vai, sir, că grozav de deştept îmi sînteţi! Taurul ăsta poartă pe puţin optsprezece-douăzeci de ani în spinare. E un munte de piele şi oase, de tendoane şi vene. Carnea de pe dînsul nu se mai cheamă carne; e tare ca pielea tăbăcită; puteţi s-o fierbeţi sau s-o frigeţi o săptămînă încheiată, că tot nu e bună de mestecat. Orice westman cu experienţă preferă bivoliţa, pentru că are o carne gingaşă, gustoasă. Iată deci o dovadă în plus că sînteţi un greenhorn perfect. N-am avut timp să vă urmăresc. Ia spuneţi, vă rog, cum s-a desfăşurat atacul dumneavoastră asupra taurului?

Îi povestii. După ce terminai, mă fixă cu ochii holbaţi de mirare, clătină iarăşi din cap şi rosti drept concluzie:

— Coborîţi în vale şi aduceţi calul! Avem nevoie de el ca să transportăm carnea. O luăm cu noi.

Îi ascultai îndemnul. Sincer vorbind, eram dezamăgit de purtarea lui. Înregistrase istorisirea mea fără să scoată un cuvînt. Mă aşteptasem măcar la o vorbă de laudă. Dar el se mulţumi să tacă şi mă trimise după cal. Totuşi, nu-i purtam pică. Nu eram omul care să pună prea mare preţ pe laude.

Adusei calul. Sam îngenunche lîngă bivoliţa răpusă, îi jupui cu îndemînare coapsa dindărăt şi scoase la iveală carnea.

— Aşa! Făcu el satisfăcut. Avem deseară o friptură cum de mult n-am păpat. Coapsa asta şi harnaşamentul le încărcăm în spinarea calului dumneavoastră. Carnea o împărţim cu Will şi Dick. Ceilalţi, dacă, li-e poftă, n-au decît să vină încoace şi să ia rămăşiţele.

— Dacă stîrvul nu va fi consumat între timp de vulturi şi de alte dihănii!

— Aşa? Mare deştept, n-am ce zice! Doar îl acoperim cu crengi şi, pe deasupra, cu bolovani. Numai ursul sau vreo altă namilă ar fi în stare să-l dezvelească.

Tăiai cîteva crengi groase din tufişul apropiat, adusei şi bolovani.

Acoperirăm leşul bivoliţei, apoi încărcarăm halca de carne şi harnaşamentul în spinarea calului meu. Întrebai:

— Dar taurul?

— Ce să facem cu el?

— Nu ne poate folosi?

— Absolut deloc.

— Nici pielea?

— Sînteţi cumva tăbăcar? Eu, nu!

— Totuşi, am citit undeva că pieile de bizon netăbăcite se pot păstra în aşa-numitele "caches".

— Aşa, aţi citit? Păi, dac-aţi citit, înseamnă că trebuie să fie adevărat, pentru că tot ceea ce scrie despre Vestul sălbatic e adevărat, colosal de adevărat, nezdruncinat de adevărat, hi-hi-hi-hi! E drept că există aici oameni care vînează animalele pentru pielea lor; am fost şi eu printre ei. Dar noi nu ne ocupăm cu aşa ceva şi nu e cazul să cărăm după noi o piele grea şi mare cît toate zilele.

Pornirăm. Deşi pe jos, am ajuns într-o jumătate de oră la tabăra noastră, situată chiar în apropierea văii unde vînasem primul, mai bine zis, primii doi bizoni din viaţa mea.

Faptul că ne întorceam pe jos, precum şi lipsa calului lui Sam stîrniră senzaţie.

— Am vînat bizoni şi un taur mi-a spintecat calul, lămuri Hawkens.

— Bizoni, bizoni, bizoni! Izbucniră glasuri din toate părţile. Unde? Spuneţi, unde?

— La jumătate de oră de aici. Am adus o coapsă. Restul vă aparţine.

— Luăm noi restul, nici o grijă! Strigă bucuros Rattler, care se purta ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat între noi. Unde se află?

— Mergeţi călare pe urmele lăsate de noi şi o să-l găsiţi. Doar aveţi şi ochi, dacă nu mă-nşel!

— Cîte exemplare erau?

— Douăzeci.

— Şi cîţi bivoli aţi răpus?

— O bivoliţă.

— Atît? Şi ceilalţi?

— Au luat-o din loc. Căutaţi-i. Eu, unul, nu i-am întrebat pe unde vor să se plimbe, hi-hi-hi-hi!

— O bivoliţă! Doi vînători şi, din douăzeci de capete, împuşcă numai o bivoliţă! Observă cineva cu dispreţ.

— Faceţi mai mult dacă vă ţin curelele, sir! Probabil că i-aţi fi doborît pe toţi şi chiar de două ori pe-atîţia. De altfel, veţi mai găsi acolo o pereche de tauri bătrîni, de cîte două decenii fiecare, împuşcaţi de tînărul nostru gentleman.

— Tauri! Tauri bătrîni! Se auziră exclamaţii. Să tragi în nişte tauri de douăzeci de ani! Numai un greenhorn e capabil de asemenea prostie!

— Mă rog, puteţi să şi rîdeţi, dar mai întîi mergeţi şi vedeţi taurii cu pricina. Aflaţi că greenhorn-ul mi-a salvat viaţa.

— Ei? Cum asta?

Erau curioşi să asculte povestea. Dar Sam le răspunse:

— N-am chef de istorisiri. Să vă spună dînsul dacă vrea. Şi dacă vreţi carne, mergeţi de v-o luaţi.

Soarele dădea în asfinţit. Închipuindu-şi că nici eu n-aveam poftă de taclale, oamenii încălecară şi o luară din loc. Plecară toţi; nimeni nu voia să rămînă. Nu aveau încredere unul în celălalt. În lumea vînătorilor cinstiţi, unde domnesc raporturi amicale, fiece vînat aparţine tuturor; însă acest spirit de echipă lipsea aici. Am aflat pe urmă că, la înapoiere, se aruncaseră cu toţii, ca nişte sălbatici, asupra bivoliţei, încercînd fiecare, cu certuri şi blesteme, să-şi taie o cît mai mare şi mai bună halcă de carne.

Pe cînd erau plecaţi, Sam şi cu mine descărcarăm de pe cal poverile – coapsa de bizon şi harnaşamentul. Apoi mă depărtai cu dereşul meu, ca să-i scot zăbala şi să-l priponesc. Îmi făcui un timp de lucru, pe cînd Sam, dincolo, găsi momentul potrivit să povestească lui Parker şi lui Stone aventura noastră. Între noi se afla un cort. Astfel, colegii nu mă văzură cînd mă apropiai. Din spatele cortului îl auzeam limpede pe Sam:

— Aşa e cum vă spun, puteţi să mă credeţi. Se apucă flăcăul şi se leagă de cel mai mare şi mai puternic dintre tauri. Ei şi îl doboară dintr-un foc ca un vînător de clasa întîi. Fireşte, l-am făcut de uşuratic, l-am şi ocărît. Asta numai aşa, ca să nu şi-o ia în cap. Acum ştiu însă cu cine am de-a face.

— Şi eu, consimţi Stone. Să vedeţi ce westman iese dintr-însul!

— Şi ce repede! Completă Parker.

— Yes! Întări Hawkens. Măi băieţi, aflaţi că e născut pentru aşa ceva. Pe cuvînt că e născut! Şi are nişte muşchi, domnule! N-a tras el deunăzi carul nostru, ăla greu, singur, fără nici un ajutor?! Unde izbeşte, nu mai răsare iarba. Dar îmi făgăduiţi?

— Ce? Întrebă Parker.

— Nici o laudă faţă de el!

— Şi de ce?

— Ca să nu-l apuce fumurile.

— A, nu!

— Ba da! Băiatul e modest, n-am ce zice. Dar nu e bine să-l lauzi pe om în faţă; se strică şi cel mai bun caracter. Să-i spuneţi, ca şi pînă acum, greenhorn. De fapt, chiar şi este, cu toate calităţile sale de westman. Însuşirile trebuiesc dezvoltate, omul trebuie să mai înveţe şi să mai treacă prin multe încercări.

— Totuşi i-ai mulţumit că ţi-a salvat viaţa?

— Nici gînd!

— Zău? Îmi închipui ce părere şi-o fi făcut despre tine!

— Nu-mi pasă de părerea lui, dacă nu mă-nşel. Desigur că mă socoteşte o canalie tîmpită, nerecunoscătoare. Nu face nimic. Principalul e să nu-l apuce ifosele şi să rămînă om. Ca să fiu sincer, zău că-mi venea să-l îmbrăţişez şi să-l sărut!

— Ptiu! Să-l săruţi! Îmbrăţişarea, mai treacă-meargă, dar sărutul... Asta nu!

— Şi de ce, mă rog? Se indignă Sam.

— Mai întrebi? Nu te-ai uitat niciodată în oglindă? Nu te-ai privit în vreo apă limpede, ca să-ţi admiri graţioasa mutră? Obrazul ăsta, barba şi mai ales nasul! Cui i se năzare, omule, să te sărute pe locul unde s-ar presupune că ai gură? Pentru asemenea ispravă se cere un ins lovit de insolaţie ori cu creierul congelat!

— Hm! Află că e tare drăguţ ceea ce spui. Sînt, va să zică, urît! Şi tu drept cine te crezi? Doar nu-ţi închipui că eşti frumos? Scoate-ţi-o din cap! Îţi dau cuvîntul meu că, dacă ne-am prezenta amîndoi la un concurs de frumuseţe, eu m-aş alege cu premiul întîi, iar tu cu un loz necîştigător, hi-hi-hi-hi! Dar nu de asta-i vorba, ci de greenhorn-ul nostru. N-am găsit cu cale să-i mulţumesc şi nici n-am s-o fac. În schimb, frigem coapsa şi-i dăm porţia cea mai bună. I-o tai cu mîna mea. Merită omul! Iar mîine, ştiţi ce am de gînd?

— Ce? Se interesă Stone.

— Îi fac o mare bucurie.

— Cum anume?

— Îl las să prindă un mustang.

— Te duci după mustangi?

— Păi, am nevoie de un cal. Deocamdată, pentru vînătoare, mi-l împrumuţi pe-al tău. Cum astăzi s-au ivit bizonii, înseamnă că vin şi mustangii. Cred că ajunge s-o iau călare către prerie, unde am lucrat alaltăieri şi am jalonat drumul. Trebuie să se găsească acolo mustangi; ăştia au obiceiul să iasă în larg.

Plecai de lîngă cort şi, trecînd pe după un tufiş, mă apropiai din cealaltă parte de cei trei vînători. Nu voiam să le dau de bănuit că aş fi ascultat discuţia.

Încinserăm focul, apoi băturăm în pămînt, de ambele laturi, cîte o crăcană şi sprijinirăm în ele frigarea, de fapt o cracă vînjoasă şi dreaptă. Fîrtaţii înfipseră în ea coapsa de bivoliţă şi Sam Hawkens, cu deosebită măiestrie, porni să răsucească încet şi cu grijă frigarea.

Mă amuzam în taină de înfăţişarea lui caraghioasă.

După ce se întoarseră cu ce mai rămăsese din bivoliţă, Rattler şi ceilalţi ne urmară pilda. Aprinseră cîteva focuri, însă acolo, la ei, lucrurile nu se desfăşurau la fel de paşnic. Fiecare era grăbit să-şi frigă mai repede porţia de carne; se produse înghesuială şi harţă. Pînă la urmă, fură nevoiţi să mănînce carnea pe jumătate crudă.

Mie mi se rezervase într-adevăr bucata cea mai bună; cîntărea pe puţin trei livre şi o mîncai toată. Dar aceasta nu făcu pe nimeni să mă creadă mîncău; dimpotrivă, consumam totdeauna mai puţin ca alţii. Pentru un neiniţiat în materie, ar fi de necrezut ce cantitate uriaşă de carne poate şi chiar trebuie să înghită un westman pentru a-şi demonstra virtuţile.

Hrănindu-se normal, un om are nevoie, în afară de materii anorganice, de anume raţii de albumină şi carbonaţi, pe care şi le procură în cantitate suficientă dacă trăieşte într-o regiune civilizată. Omul din vest, care nu pătrunde sau nu are timp să poposească, uneori luni de zile, într-un ţinut populat, se hrăneşte exclusiv cu carne lipsită de carbonaţi; este deci nevoit să mestece porţii enorme pentru a-şi asigura organismul cu cele necesare. Că astfel consumă prea multă albumină care nu ajută nutriţiei – aceasta îl lasă rece. Am văzut un bătrîn vînător devorînd la prînz nu mai puţin de opt livre de carne şi cînd l-am întrebat dacă e sătul, mi-a răspuns zîmbind:

— N-am încotro, s-a isprăvit carnea. Dacă aţi binevoi să-mi daţi o bucată din porţia dumneavoastră, n-aţi avea mult de aşteptat pînă să dispară.

În timp ce mîneam, westmenii de dincolo discutau despre vînătoarea noastră de bizoni. Părea că, după ce găsiseră hoiturile celor doi tauri, îşi făcuseră cu totul altă idee despre "prostia" ce o săvîrşisem.

A doua zi dimineaţă, mă prefăcui că vreau să încep lucrul. Atunci se apropie de mine Sam:

— Lăsaţi instrumentele, sir. Avem ceva mai interesant de făcut.

— Ce anume?

— O să aflaţi. Pregătiţi-vă, ieşim călare.

— Să ne plimbăm? Întîi munca şi apoi...

Pshaw! Aţi muncit destul. De altfel, cred că pînă la amiază sîntem înapoi. Atunci puteţi, din partea mea, să măsuraţi şi să calculaţi cît vă place.

Îl înştiinţai pe Bancroft şi pornirăm. Pe drum, Sam o făcea pe misteriosul, iar eu simulam că nu ştiu despre ce e vorba. Am parcurs traseul măsurat de noi, pînă am ajuns în preria de care pomenise Sam în ajun.

Să tot fi numărat în lăţime vreo două mile engleze şi de două ori pe-atît în lungime; era înconjurată de coline împădurite. Tăiată de un pîrîu destul de lat, preria nu ducea lipsă de umezeală şi era bogată în ierburi grase. Ieşeai spre nord printr-o mică trecătoare, între doi munţi, iar la sud se întindea o vale. Hawkens se opri pentru cîteva clipe şi măsură întinderea cu ochi scrutători. Apoi ne urmarăm drumul de-a lungul pîrîului, către nord. Deodată, Sam scoase o exclamaţie, îşi struni calul de împrumut, descălecă, trecu apa şi grăbi către un loc unde iarba era călcată. Cercetă locul, se înapoie, urcă din nou în şa şi porni iar, însă nu spre nord, ci cotind în unghi drept; astfel ajunserăm, peste puţin, la marginea de vest a preriei. Aici Sam descălecă şi îşi lăsă calul să pască după ce îl priponi cu grijă. De cînd descoperise urma, nu mai scosese o vorbă. Dar pe chipul lui bărbos răsărise o lumină aidoma soarelui revărsat peste ţinutul acela împădurit. În sfîrşit, mă îndemnă şi pe mine:

— Descălecaţi, sir şi legaţi-vă bine calul! Vom aştepta aici.

— De ce să-l leg? Întrebai eu, deşi cunoşteam motivul.

— Fiindcă altminteri s-ar putea să-l pierdeţi. Am văzut de multe ori cum, în asemenea situaţii, caii o zbughesc.

— Ce fel de situaţii?

— Adică, nu ghiciţi?

— Hm!

— Încercaţi!

— Mustangi?

— Cum de v-aţi gîndit tocmai la mustangi? Întrebă el, cîntărindu-mă din ochi.

— Păi, am citit.

— Ce?

— Dacă nu-i legi bine, caii domesticiţi fug şi se alătură celor sălbatici.

— Dracu' să vă ia! Toate le-aţi citit! Prin urmare, nu-i chip să vă fac o surpriză. De aceea îmi plac oamenii care nu ştiu să citească.

— Ai plănuit vreo surpriză?

— Desigur.

— O vînătoare de mustangi?

— Ei da!

— N-ar fi fost posibil. Surpriza presupune să nu te aştepţi dinainte la ea. Or, dumneata, în orice caz, trebuia să mi-o divulgi încă înainte de apariţia cailor.

— Asta-i drept, hm! Aflaţi că mustangii au şi fost pe-aici.

— Te referi la urme?

— Întocmai. Au trecut ieri. O avangardă. Cum s-ar spune, cercetaşii. Trebuie să ştiţi că animalele astea sînt grozav de deştepte.

Au ofiţeri ca în armată, iar căpetenia e, de obicei, un armăsar încercat, puternic şi curajos. Fie că pasc sau se găsesc în deplasare, herghelia e totdeauna flancată de armăsari; urmează iepele şi abia la mijloc se află mînjii. Asta pentru ca armăsarii să poată apăra mamele şi puii. V-am mai arătat în cîteva rînduri cum se prinde mustangul cu un lasso. Aţi reţinut?

— Fireşte.

— V-ar plăcea să prindeţi unul?

— Da.

— Atunci, sir, vi se oferă prilejul chiar astăzi, înainte de prînz!

— Mulţumesc. N-am să mă folosesc de ocazie.

— All devils! Pe toţii dracii! De ce nu?

— N-am nevoie de încă un cal.

— Un westman nu se întreabă dacă are sau nu are nevoie de încă un cal!

— Acela nu e un westman cinstit cum mi-l închipui eu.

— Şi, mă rog, cum ar trebui să fie?

— Mi-ai vorbit ieri de vînătorii de stîrvuri, de albii care ucid în masă bizoni, fără să aibă nevoie de carnea lor. Consider că o asemenea faptă e o fărădelege faţă de animale şi faţă de oamenii roşii cărora li se răpeşte hrana. Eşti de acord?

— Sînt!

— La fel cu caii. Nu vreau să le răpesc libertatea, fără să am conştiinţa că o fac de nevoie.

— Frumos, sir, foarte frumos! Aşa s-ar cuveni să gîndească, să vorbească şi să facă orice om şi creştin. Dar cine v-a spus că trebuie neapărat să capturaţi un mustang, să-i răpiţi libertatea? V-aţi exersat în mînuirea lasso-ului şi e vorba să încercaţi acuma pe viu. Limpede?

— Asta-i cu totul altceva. Sînt de acord.

— Bun. În schimb, pentru mine, lucrul e serios. Trebuie să-mi fac rost de un cal. V-am mai spus-o şi repet: să vă ţineţi bine în şa, să vă struniţi bine calul în clipa cînd lasso-ul se strînge şi urmează smucitura. Dacă nu, veţi fi aruncat din şa, mustangul o ia la goană şi vă trage după el. Atunci vă pomeniţi fără cal şi ajungeţi pedestraş de rînd, cum sînt eu în clipa de faţă.

Ar fi vrut să continue, dar tăcu deodată şi-mi arătă cu mîna defileul dintre cei doi munţi situaţi la capătul nordic al preriei. Apăruse acolo un cal, unul singur, un cal liber. Se plimba încet, fără să se atingă de ierburi, îşi întorcea capul cînd într-o parte, cînd în alta şi trăgea aerul pe nări.

— Îl vedeţi? Şopti Sam.

De emoţie, vorbea în şoaptă, deşi calul nu putea să ne simtă.

— Nu vă spuneam eu că sosesc? Ăla de colo e un cercetaş, care a luat-o înaintea hergheliei pentru a vedea dacă ţinutul e sigur. Viclean armăsar! Cum scrutează şi adulmecă în toate direcţiile! Pe noi nu ne poate auzi, ne bate vîntul în faţă; tocmai de aceea am ales locul acesta.

Deodată, mustangul porni la trap; alergă înainte, o coti la dreapta, pe urmă la stînga şi dispăru în defileul de unde apăruse.

— L-aţi observat bine? Întrebă Sam. Cît de chibzuit se poartă şi cum foloseşte fiecare tufiş sau ridicătură de teren ca să nu fie văzut! Un cercetaş indian n-ar face-o mai bine.

— Adevărat. Sînt de-a dreptul uluit!

— Acum s-a întors la ai săi, ca să raporteze patrupedului său comandant că nu e nici o primejdie. Dar se înşală, hi-hi-hi-hi! Pun rămăşag că în cel mult zece minute vor fi aici. Băgaţi de seamă! Ştiţi cum o să procedăm?

— Ei?

— Dumneavoastră călăriţi repede înapoi, către ieşirea din prerie şi aşteptaţi acolo. Iar eu o iau călare în jos şi mă ascund în pădure.

Cînd soseşte herghelia, o las să treacă şi mă reped apoi pe urmele ei.

Atunci caii o vor lua la goană înspre dumneavoastră; ieşiţi deci la iveală şi mustangii fug îndărăt, în direcţia mea. Îi hăituim aşa încolo şi încoace, pînă ce ne alegem doi cai din cei mai buni; pe aceştia îi prindem; îl păstrez pe cel care mi-o plăcea mai mult, iar celuilalt îi dăm drumul. Sîntem înţeleşi?

— Nu mă pricep deloc la vînătoarea de cai; în schimb, dumneata eşti meşter, deci trebuie să-ţi execut întocmai poruncile.

— Well, aveţi dreptate. Am ţinut destui mustangi între coapsele mele; i-am strunit şi stăpînit; pot spune că n-aţi nimerit-o rău zicîndu-mi "meşter". Şi acum, plecaţi de-aici, altminteri trece timpul şi noi nu am ajuns încă la faţa locului.

Încălecarăm din nou şi o pornirăm în direcţii diferite; el spre nord, eu spre sud, pînă la intrarea prin care pătrunsesem în prerie. Cum doborîtorul meu de urşi era prea greoi pentru acţiunea ce ne aştepta, stînjenindu-mi mişcările, m-aş fi lipsit deocamdată de el; dar citisem şi auzisem că un westman serios se desparte numai atunci de puşca lui cînd e absolut sigur că nu-l pîndeşte nici un pericol.

Ceea ce, evident, nu era cazul. În orice clipă se putea ivi un indian sau o sălbăticiune; îmi păstrai de aceea puşca, strîngîndu-i cureaua ca să nu mă lovească în timpul mersului.

Acum aşteptam cu înfrigurare apariţia cailor. Mă oprisem la marginea preriei, lîngă pădure, legasem capătul lasso-ului de oblînc şi laţul mi-l aşezasem dinainte, ca să-l am la îndemînă.

Hotarul de jos al preriei era atît de departe, încît din locul unde mă aflam n-aş fi putut zări apariţia mustangilor. Animalele nu puteau să intre în cîmpul meu vizual decît după ce Sam i-ar fi gonit spre mine.

Nu trecu nici un sfert de oră şi zării în depărtare o mulţime de puncte negre care se îngroşau repede în timp ce urcau panta. Mai întîi de mărimea unor rîndunele, păreau să capete pe rînd dimensiunile unor pisici, apoi ale unor cîini sau viţei, pînă cînd se apropiară suficient, ca să-şi arate proporţiile reale. Erau mustangii, care, în goană sălbatică, se îndreptau spre mine.

Măreaţă era priveliştea ce-mi ofereau aceste splendide animale!

Coamele lor fluturau în vînt, cozile păreau nişte penaje în zbor. Erau cel mult trei sute de capete şi totuşi pămîntul se cutremura sub copitele lor. Un armăsar bălan alerga înaintea celorlalţi, un exemplar minunat, care te ispitea să-l prinzi, dar nici unui vînător din prerie nu i-ar trece prin gînd să călărească pe un bălan: animalul, vizibil de departe, l-ar trăda duşmanului.

Sosise momentul să mă arăt. Ieşii dintre copaci şi efectul se produse fulgerător; bălanul din fruntea hergheliei sări îndărăt, ca şi cînd ar fi fost lovit de un glonţ; herghelia se opri brusc; un fornăit puternic şi înfricoşat. Asta însemna: "Escadron, stînga-mprejur!" Şi bălanul o luă la goană către coada hergheliei pentru a-şi întoarce trupa înapoi, la baza de pornire.

Îi urmam la pas; nu eram grăbit. Ştiam că Sam îi va goni iarăşi în direcţia mea. Între timp mă izbi un amănunt pe care căutam să-l desluşesc. Deşi mustangii nu se opriseră în faţa mea decît o fracţiune de secundă, mi se păruse totuşi că unul dintre ei n-ar fi cal, ci catîr.

Poate mă înşelam, însă aveam impresia că nu. Mi-am propus să fiu atent a doua oară. Catîrul se găsea în primele rînduri, chiar după conducătorul bălan; părea deci nu numai acceptat de ceilalţi mustangi, dar şi investit cu un rang înalt.

Nu trecu mult şi herghelia se apropie iarăşi de mine, dar, văzîndu-mă, făcu din nou calea întoarsă. Jocul acesta se repetă încă o dată şi atunci constatai că nu mă înşelasem: era un catîr printre ei, un catîr şarg, cu dungi negre pe spinare. Făcea asupră-mi o impresie foarte bună. În pofida capului său mare şi a urechilor lungi, era un animal deosebit de frumos. Catîrii sînt mai potoliţi decît caii, au călcătura mai sigură şi nu ameţesc pe marginea prăpastiei. Aceste calităţi trag considerabil în cumpănă. Fireşte că trebuie ţinut cont şi de încăpăţînarea lor. Am văzut catîri care preferau să fie biciuiţi de moarte decît să se mişte cu un pas, deşi nu erau împovăraţi şi nici drumul nu era rău. Nu voiau şi basta!

Mi se părea că acest catîr dădea dovadă de multă vitalitate. Ochii îi luceau mai inteligent, mai scăpărător decît cei ai cailor; de aceea, mi-am pus în gînd să-l prind. Se vede treaba că fugise de la stăpînul său, în toiul unei vînători de cai sălbatici şi rămăsese în familia mustangilor.

Şi iată că Sam gonea din nou spre mine întreaga trupă. Ne apropiasem atît de mult unul de celălalt, încît ne vedeam clar. Mustangii nu mai aveau încotro: nici să înainteze, nici să se întoarcă. Se repeziră deci în lături. Îi urmăream pas cu pas. Herghelia se despărţi în două şi îl văzui pe catîr la mijloc. Alerga împreună cu bălanul. Era un animal neobişnuit de iute şi de perseverent. Mă aţinui în apropiere.

Sam părea să fi pus ochii pe acelaşi grup.

— Haide, ne aruncăm în mijlocul lor, sir! Eu o iau pe stînga, dumneavoastră pe dreapta! Îmi strigă el.

Dădurăm pinteni-cailor. Nu numai că ţinurăm pasul cu mustangii, dar ne şi apropiarăm de ei cu atîta iuţeală, încît îi ajunserăm din urmă înainte să fi atins liziera pădurii. Acolo, în pădure, nu le convenea să intre. Se întoarseră şi încercară să treacă de noi. Ca să le tăiem calea, gonirăm unul spre celălalt; caii se îngrămădiră ca un cîrd de orătănii în care a pătruns uliul. Bălanul şi catîrul ţîşniră dintre ai lor, galopînd printre noi; ne luarăm după ei. Îl auzii pe Sam, care-şi rotea lasso-ul în jurul capului, gata să-l lanseze:

— Va să zică tot greenhorn aţi rămas! Şi veţi rămîne în veci!

— De ce?

— Aţi pus ochii pe bălan. Curat ca un greenhorn, hi-hi-hi-hi!

I-am răspuns, dar nu mă auzi. Rîsul lui zgomotos îmi acoperi cuvintele. Poftim, crede că-l urmăresc pe bălan! N-are decît s-o creadă!

Lăsai catîrul în pace şi mînai în lături, unde mustangii sforăiau şi nechezau speriaţi, învălmăşindu-se şi alergînd fără ţintă. Sam se apropiase de catîr tocmai bine ca să poată arunca lasso-ul. Laţul nimeri precis şi se încolăci în jurul gîtului. Acum, călăreţul trebuia să strîngă zdravăn frîul şi, aşa cum mă sfătuise atît de grijuliu pe mine, să schimbe direcţia calului cu o sută optzeci de grade, ca să reziste smuciturii în clipa cînd lasso-ul se va fi întins la maximum. Sam procedă întocmai, dar cu o secundă prea tîrziu; calul lui încă nu se întorsese bine şi încă nu se proptise în picioare, cînd smucitura, extrem de puternică, îl smulse din loc. Sam Hawkens zbură din şa, făcu o tumbă splendidă prin aer şi căzu la pămînt. Calul îşi reveni şi alergă de-a lungul lasso-ului care, în felul acesta, se destinse. Iar catîrul, care se ţinuse tare, profită de răgaz; porni la galop trăgînd după sine şi calul — lasso-ul fiind bine legat de oblînc – şi o luă spre largul preriei.

Dădui fuga la Sam, să văd dacă nu e rănit. Omuleţul se ridicase între timp şi îmi strigă speriat:

–- La naiba! Uite că mîrţoaga lui Dick Stone o şterge cu catîr cu tot! Nici măcar adio nu mi-a spus, dacă nu mă-nşel!

— Eşti lovit?

— Nu. Descălecaţi rapid şi daţi-mi calul dumneavoastră. Am nevoie de el.

— La ce?

— Se înţelege că pentru a-i ajunge pe fugari. Hai, descălecaţi, fără vorbă!

— Mă opun categoric! Rişti să mai faci o tumbă şi atunci s-ar duce dracului amîndoi caii.

Îmi îndemnai calul iarăşi pe urmele catîrului, care o luase o bună bucată înainte, dar intrase în conflict cu calul lui Sam. Unul trăgea într-o parte, altul în cealaltă şi se încurcau reciproc, legaţi fiind de acelaşi lasso. Îi ajunsei deci repede din urmă. Nici nu găsii necesar să mă folosesc de lasso-ul meu, ci apucai lasso-ul lui Sam, care lega amîndouă animalele şi mi-l înfăşurai bine în jurul mîinii. Acum eram sigur că voi supune catîrul. Îl lăsai mai întîi să alerge, pe urmă pornii la galop cu ambii cai după el. Totodată trăgeam din ce în ce mai tare de funie, încît laţul se strîngea necontenit. Puteam să dirijez astfel animalul, să-l stăpînesc destul de bine. Mă prefăcui că slăbesc lasso-ul şi îl îndemnai pe catîr să facă un ocol şi să ajungă în dreptul lui Sam. În sfîrşit, strînsei laţul cu atîta putere, încît fugarul nu mai avu scăpare. Îşi pierdu răsuflarea şi căzu.

— Ţineţi-l bine pînă pun mîna pe ticălos. Apoi daţi-i drumul! Îmi strigă Sam.

Sări şi, în ciuda faptului că animalul căzut zvîrlea violent din picioare, se lipi de el.

— Acum! Ordonă Sam.

Slobozii strînsoarea. Catîrul îşi reveni şi se săltă în sus. Atunci Sam, la iuţeală, se cocoţă în spinarea lui. Animalul stătu cîteva clipe nemişcat, ca încremenit de spaimă; începu apoi să sară ba înainte, ba îndărăt. Deodată, se repezi brusc, pe toate patru picioarele în lături, se cabra ca o pisică furioasă. Dar Sam, mărunţelul, se ţinu bine.

— Nu mă dă el jos! Îmi strigă. Acum o să-şi încerce ultima şansă şi o s-o ia la goană. Aşteptaţi aici; îl potolesc eu şi-l aduc înapoi!

De data asta, Sam se înşelă. Catîrul nu o luă la goană, ci se aruncă fulgerător la pămînt, dîndu-se de-a berbeleacul. Bietul Sam! Putea să-i frîngă gîtul. Fu nevoit să descalece. Coborîi şi eu de pe cal, apucai lasso-ul care se tîra pe pămînt şi-l înfăşurai în jurul unei tufe puternice, între timp, catîrul, eliberat de călăreţ, sări din nou în picioare, încercă s-o zbughească, dar tufa rezistă; lasso-ul se încordă şi laţul se strînse în jurul gîtului; animalul se prăbuşi iarăşi la pămînt.

Retras mai la o parte, Sam Hawkens îşi pipăia coastele, şoldurile şi făcea o mutră de parcă ar fi mîncat varză acră cu magiun de prune.

Zise:

— Lăsaţi-o dracului de bestie! Pe asta n-o domoleşte nimeni, dacă nu mă-nşel.

— Atît ar mai lipsi! Nu mă las eu umilit de un catîr al cărui tată n-a fost gentleman, ci măgar sadea. Va trebui să asculte. Fii atent!

Slobozii lasso-ul şi mă aşezai, cu picioarele desfăcute, pe animalul culcat. Cum simţi că-şi recapătă răsuflarea, se şi ridică de jos cu mine în spinare. Acum, înainte de orice, era nevoie de o puternică strînsoare a genunchilor şi întru aceasta îl depăşeam cu mult pe micul Sam.

Coastele calului trebuie să se moaie între coapsele călăreţului; animalul îşi simte mădularele strivite şi se înspăimîntă de moarte. În timp ce catîrul, după vechea-i metodă, încerca să mă arunce la pămînt, cum procedase adineauri cu Sam, apucai lasso-ul ce-i atîrna de gît şi îl făcui colac, ţinîndu-l strîns lîngă laţ. De cîte ori observam că animalul dădea să se culce, spoream strînsoarea laţului; cu această manevră şi cu forţa genunchilor ţineam catîrul în picioare.

Era o luptă cruntă, cum s-ar spune, corp la corp; năduşeam din toţi porii, dar catîrul asuda şi mai tare; trupul îi era leoarcă şi botul împroşca fulgi mari de spumă. Mişcările îi deveniseră mai slabe şi mai necontrolate; fornăitul mînios trecu într-un fel de tuse seacă.

Apoi animalul se culcă sub mine, nu din voia lui, ci din slăbiciune.

Rămase aşa, liniştit, cu ochii daţi peste cap. Atunci răsuflai şi eu adînc; mă simţeam ca şi cînd s-ar fi rupt în mine toate vinele şi tendoanele.

— Heavens, Cerule, ce om! Strigă Sam. Sînteţi mai tare chiar decît animalul ăsta! De-ar fi să vă priviţi în oglindă, v-aţi speria.

— Cred şi eu!

— V-au ieşit ochii din cap, buzele vi s-au umflat, fălcile s-au învineţit.

— Asta pentru că un greenhorn nu se dă bătut cu una, cu două, pe cîtă vreme un meşter în vînatul mustangilor, fiind mai deştept, se lasă păgubaş. Bineînţeles, după ce i se întîmplă ca propriul său cal să se agaţe de un catîr şi s-o pornească, în doi, la plimbare.

Mă privi mai mult decît jalnic şi mă rugă plîngăreţ:

— Ci tăceţi odată, sir! Vă asigur că şi cel mai destoinic vînător o poate păţi la fel. Aţi avut ieri şi azi două zile bune.

— Sper să mai apuc şi altele. În schimb, pentru dumneata au fost tare proaste. Ce-ţi fac, ca să spun aşa, oscioarele?

— Habar n-am! Le voi cerceta mai tîrziu. De îndată ce mă simt mai bine, mă apuc să le număr. Deocamdată, îmi par zdrobite. De cînd mă ştiu, n-am încălecat asemenea dobitoc. Sper că l-aţi învăţat minte!

— Nu-l vezi cum zace sfîrşit de puteri, mai-mai să ţi se rupă inima! Să-i punem şaua şi zăbala. Îl încaleci şi porneşti spre casă.

— Păi, o să-şi arate iar năravul!

— Ba deloc! A pătimit destul. E un animal deştept şi o să te poţi felicita că l-ai, prins.

— Cred şi eu. De altfel, pusesem de la început ochii pe el. În schimb, dumneavoastră, alegîndu-l pe bălan, aţi făcut o mare prostie.

— Eşti convins?

— Fără îndoială.

— Nu asta te întreb. Vreau să ştiu dacă eşti convins că-l alesesem pe bălan.

— Atunci, pe care?

— Tot pe catîr.

— Ei, las-o încurcată!

— Oi fi eu greenhorn, dar atîta lucru ştiu şi eu: un cal bălan nu se potriveşte cu vînătorul din Vestul sălbatic. Catîrul, însă, mi-a plăcut de la prima ochire.

— Vă pricepeţi la cai, nimic de zis!

— Aş dori să te pricepi şi dumneata tot atît de bine la oameni, dragă Sam! Şi acum vino să ridicăm animalul de jos.

Am sculat catîrul în picioare. Stătea supus şi tremura tot. Nu se împotrivi nici cînd i-am pus şaua, nici cînd i-am vîrît zăbala între dinţi. Şi cînd Sam îl încălecă, dădu ascultare frîului, ca un cal domestic, obişnuit cu călăria.

— A mai avut stăpîn, constată mărunţelul. Şi stăpînul trebuie să fi fost un bun călăreţ. E evident. O fi fugit de acasă. Ştiţi ce nume-i dau?

— Ei?

— Mary. Am călărit cîndva un catîr cu numele ăsta. Ce nevoie să-mi mai bat capul ca să-i găsesc alt nume?!

— Aşadar, catîrul Mary şi puşca Liddy?

— Exact. Drăguţ, nu-i aşa? Iar acum, daţi-mi voie să vă cer un mare hatîr.

— Bucuros. Ce doreşti?

— Să nu vorbiţi nimănui despre păţania mea! Vă voi fi profund recunoscător.

— Prostii! Doar e un lucru de la sine înţeles şi nu e nevoie de recunoştinţă.

— Totuşi vi se cuvine. Ce-ar mai rîde banda din tabără dacă ar afla cum s-a pricopsit Sam Hawkens cu noua şi graţioasa lui Mary! Ar face un haz teribil. Dacă nu divulgaţi nimic, am să...

— Taci, te rog! L-am întrerupt. E păcat să-ţi mai baţi gura în legătură cu afacerea asta. Eşti dascălul şi prietenul meu. Nu mai am nimic de adăugat.

Ochişorii lui mici şi jucăuşi se umeziră şi îl auzii strigînd cu entuziasm:

— Da, sînt prietenul dumneavoastră, sir. Şi dac-aş şti că mă îndrăgiţi niţeluş, ar fi o nespusă bucurie şi mîngîiere pentru bătrîna mea inimă.

Îi întinsei mîna:

— Dragă Sam, pot să-ţi fac această bucurie. Fii sigur că-mi eşti foarte apropiat, să zicem ca un... Ei! Ca un unchi cumsecade şi curajos, îţi ajunge?

— Pe deplin, sir, pe deplin! Sînt fericit. Şi de fericire sînt gata să vă satisfac, chiar acum, orice dorinţă. Vreţi... vreţi... de pildă, s-o mănînc pe Mary, sub ochii dumneavoastră, cu piele şi păr cu tot? Sau preferaţi să mă transform în marinată, să mă fac tocană şi să mă înghit eu însumi? Sau...

— Stai! L-am oprit, amuzat. Ar fi să te pierd în ambele cazuri; în primul rînd, ai crăpa, în al doilea, ai muri de indigestie, pentru că ţi-ai consuma şi peruca, iar stomacul n-ar mistui-o. Mi-ai făcut destule servicii şi sper să-mi mai faci destule şi de-aci încolo. Rămîi, aşadar, în viaţă, împreună cu Mary şi mai bine vezi să ajungem cît mai repede în tabără. Vreau să lucrez.

— Să lucraţi! Ca şi cînd aici aţi fi stat degeaba! Dacă nici asta n-a fost muncă, atunci nu mai ştiu cum să-i zic.

Legai cu lasso-ul calul lui Dick Stone de-al meu şi pornirăm. Mustangii, fireşte, dispăruseră de mult; catîrul asculta supus de călăreţul său, încît Sam exclamă de repetate ori în cursul drumului:

— Are şcoală Mary asta! Şcoală bună! Simt şi constat la fiece pas că voi călări, de azi încolo, ca niciodată. Îşi aminteşte cele învăţate mai demult şi uitate apoi în familia mustangilor. Cred că n-are numai temperament, ci şi caracter.

— Şi dacă nu-l are, poţi să i-l formezi dumneata. Nu-i încă prea bătrînă.

— Cam cîţi ani îi daţi?

— Cinci, nu mai mulţi.

— Exact părerea mea. Voi controla mai pe urmă dac-am apreciat bine. Numai dumneavoastră vă datorez animalul. Am avut două zile rele, foarte rele, iar dumneavoastră glorioase. Aţi fi bănuit oare că veţi învăţa atît de repede, una după alta şi vînătoarea de bizoni şi cea de mustangi?

— De ce nu? Aici, în vest, trebuie să te aştepţi la orice. Sper să-mi însuşesc şi alte soiuri de vînătoare.

— Hm! Da. Vă urez să vă descurcaţi la fel de bine. Mai cu seamă ieri viaţa vă atîrna de un fir de păr. Prea v-aţi expus. Nu uitaţi că sînteţi un greenhorn. Şade băiatul cuminte, lasă să se apropie taurul şi-l plesneşte drept în ochi! Unde s-a mai pomenit aşa ispravă? Sînteţi încă ageamiu, nesocotiţi puterea bizonului. Altă dată fiţi mai prudent şi nu vă încredeţi prea mult în ştiinţa dumneavoastră! Vînătoarea de bizoni e extrem de primejdioasă. N-o întrece decît una singură.

— Care?

— Cea de urşi.

— Nu cumva te referi la ursul negru cu botul galben?

— La baribal? Nicidecum! Acela e un animal paşnic şi blajin, pe care l-ai putea deprinde să calce rufe şi să tricoteze. Mă refer la ursul grizzly, ursul cenuşiu din Munţii Stîncoşi. Cum aţi citit de toate, probabil că l-aţi întîlnit şi pe dumnealui prin cărţi.

— Da.

— Bucuraţi-vă că nu v-a ieşit în cale. Cînd se ridică în labele dinapoi, e cel puţin cu două picioare mai înalt ca dumneavoastră; dintr-o muşcătură vă face capul chisăliţă, iar cînd e atacat şi îl apucă furia, nu se lasă pînă nu-l sfîşie şi nu-l nimiceşte pe adversar.

— Sau adversarul pe el.

— Oho! Din nou iese la iveală cît de uşuratic sînteţi. Vorbiţi de ursul acesta puternic şi de neînvins cu o nepăsare de parc-ar fi vorba de ursuleţul spălător, mărunt şi paşnic.

— Nu-l subapreciez chiar atîta. Însă de neînvins, cum zici dumneata, nu cred să fie. Orice fiară poate fi învinsă, deci şi ursul grizzly.

— Şi asta aţi citit-o?

— Da.

— Hm! Nu cred că tocmai cărţile multe prin care aţi umblat sînt pricina neseriozităţii de care daţi dovadă. Sînteţi doar un băiat destul de înţelegător, dacă nu mă-nşel. Aţi fi în stare să atacaţi un grizzly aşa cum aţi făcut ieri cu bizonii?

— Dacă n-aş avea încotro, da!

— Dacă n-ar avea încotro! Auzi neghiobie! Orice om are încotro, numai să vrea.

— Adică, dacă e laş, o poate lua la sănătoasa. Asta vrei să spui?

— Aici nu e vorba de laşitate. Nu e nici o ruşine să fugi din faţa unui grizzly. Şi, dimpotrivă, dacă-l stîrneşti, e curată sinucidere.

— În cazul acesta, părerile noastre diferă. Dacă mă atacă prin surprindere şi nu-mi lasă timp să fug, trebuie să mă apăr. Dacă se dă la un prieten, trebuie să-i sar prietenului în ajutor. Iată două împrejurări în care nu pot şi n-am dreptul s-o şterg. Afară de asta, îmi închipui că un westman curajos atacă ursul grizzly chiar dacă nu e strictă nevoie, pentru a face inofensivă o fiară atît de periculoasă şi, la urma urmei, pentru coapsele şi labele ei, care trebuie că au un gust delicios.

— Sînteţi incorigibil şi mă tem pentru pielea dumneavoastră. Să-i mulţumiţi Cerului dacă n-o să faceţi nicicînd cunoştinţă cu asemenea coapse şi labe! Deşi sînt convins că nu există pe lume delicatesă mai gustoasă; întrece pînă şi carnea de bivoliţă.

— Cred că aici n-ai motive să tremuri pentru soarta mea. Ori există şi prin părţile astea urşi cenuşii?

— De ce n-ar exista? Ursul grizzly se plimbă prin întregul masiv muntos; urmează cursul apelor şi pătrunde uneori pînă-n prerie. Pe cine-l simte, vai de capul lui! Mai bine să nu vorbim!

N-am fi bănuit nici unul că în ziua următoare vom relua tema şi încă la un mod cu totul diferit, căci sălbăticiunea atît de temută ne va ieşi în cale. De altminteri, nici nu mai aveam timp de taifas; ajunseserăm la tabără. În lipsa noastră, echipa înaintase cu măsurătoarea o bună bucată de drum. Bancroft şi cei trei experţi ai săi se puseseră temeinic pe treabă; voiau să arate ce pot. Apariţia noastră stîrni senzaţie.

— Un catîr, un catîr! De unde-l ai, Hawkens? Ia spune! De unde?

— Mi-a fost expediat direct pe adresa mea, răspunse Sam cu toată seriozitatea.

— Imposibil! De la cine, cum?

— Prin poştă, recomandat expres, cu banderolă şi timbru de doi cenţi. Doriţi să vă arăt?

Unii izbucniră în rîs, alţii înjurau. Dar Sam îşi atinsese scopul:

Nu-l mai întrebară nimic. Nu ştiu dacă barem cu Dick Stone şi cu Will Parker s-a dovedit mai comunicativ, căci m-am alăturat repede echipei, apucîndu-mă de măsurători. Pînă în asfinţit, înaintarăm atît de departe, încît a doua zi dimineaţă ar fi fost să continuăm măsurătorile în valea unde apăruseră bizonii. Seara, discutînd cu Sam, îl întrebai dacă nu cumva există riscul de a fi opriţi din lucru de către alţi bizoni, care, după toate aparenţele, îşi aveau drumul pe-acolo. Noi făcuserăm cunoştinţă cu o trupă de avangardă; ne puteam aştepta să apară şi grosul turmei. Dar Sam era de altă părere:

— Nici pomeneală, sir! Bizonii nu sînt mai proşti decît mustangii. Avangărzile fugărite de noi şi-au avertizat întreaga trupă. Vor lua, cu siguranţă, altă direcţie şi se vor feri cu străşnicie să mai treacă pe-aici.

Cum se crăpă de ziuă, ne mutarăm tabăra în partea superioară a văii. Hawkens, Stone şi Parker n-au participat la mutarea corturilor:

Sam îşi pusese în gînd să-şi mai dreseze catîrul, iar Stone şi Parker îl însoţiră în prerie, spre locul unde fusese capturat animalul şi care se preta destul de bine pentru antrenamente de călărie.

Noi, experţii, ne ocuparăm mai întîi cu fixarea jaloanelor, la care ne ajutară şi cîţiva dintre oamenii lui Rattler, în timp ce dînsul, împreună cu alţi chiulangii, hoinărea prin împrejurimi. Am ajuns pînă în zona unde doborîsem cei doi tauri. Spre mirarea mea, constatai că taurul cel bătrîn dispăruse. Cercetarăm terenul şi descoperirăm o dîră lată, care se pierdea în pădurice; iarba fusese călcată pe o lăţime de vreo doi coţi.

— Extraordinar! Cum e posibil? Exclamă Rattler. Cînd am fost aici după carne, i-am cercetat îndeaproape pe amîndoi taurii. Erau morţi.

Şi uite că bătrînul mai era în viaţă!

— Crezi? Îl întrebai.

— Păi! Ori vă-nchipuiţi că un bivol mort mai poate să se scoale şi să plece?

— Nu e musai să plece. S-ar putea să-l care cineva.

— Aşa? Şi cine, mă rog?

— Nişte indieni, de pildă. Am descoperit mai sus urma unui picior de indian.

— Zău? Multă minte mai zace în capul unui greenhorn! Pe unde dracu' să fi venit indienii?

— Or fi venit pe undeva.

— Păi, sigur! Se vede că au căzut din cer. Altminteri, ar trebui să le zărim urmele. Or, aşa, e imposibil să fie vorba de indieni. Adevărul e că bivolul a mai avut viaţă în el şi, cînd s-a trezit, a luat-o tîrîş spre pădurice; acolo, desigur că şi-a dat duhul. Hai să vedem!

Porni cu oamenii lui de-a lungul dîrei. Se aştepta, probabil, să merg şi eu. Dar nu m-am dus. Îmi displăcuse aroganţa cu care mi-a vorbit. Şi, apoi, aveam treabă. În fond, mi-era indiferent ce-a devenit hoitul bătrînului taur. Mă apucai de lucru. Dar nici n-am atins bine jalonul, că din pădurice străbătură concomitent cîteva strigăte de spaimă. Răsunară vreo trei împuşcături, după care vocea lui Rattler:

— Sus, în copaci, iute! Altfel sînteţi pierduţi! Ăsta nu ştie să se caţăre!

Care "ăsta"? De cine vorbea? În clipa aceea unul din oamenii lui Rattler ţîşni din pădurice, ca şi cînd moartea l-ar fi apucat de mînecă.

— Ce-i, ce s-a întîmplat? Îi strigai.

— Un urs, un urs uriaş, un grizzly! Anunţă el, în timp ce gonea ca din puşcă pe lîngă mine. Atunci se auzi un glas îngrozit, cutremurător:

— Ajutor, ajutor! Valeu, m-a prins!

Aşa nu urlă decît un om care vede cum se cască înaintea lui gura morţii. Omul se afla, deci, în mare primejdie; trebuia să-i vin în ajutor. Dar cum? Îmi lăsasem puşca în cort, ca să nu mă deranjeze la lucru. Nu fusese o imprudenţă, de vreme ce noi, experţii, ne aflam sub ocrotirea unor oameni înarmaţi. Să mă fi repezit mai întîi pînă la cort? Între timp, bietul om ar fi fost sfîşiat. Trebuia să sar imediat în ajutorul lui. Nu aveam la mine decît cuţitul şi cele două pistoale.

Dar ce fel de arme sînt astea împotriva unui urs grizzly? Acesta e o rudă apropiată a ursului din peşteri, specie azi dispărută şi aparţine, mai mult timpurilor preistorice decît prezentului. Atinge o lungime de nouă picioare. Mai tîrziu aveam să răpun namile din acestea care cîntăreau cîte cinci sute de kilograme. Forţa muşchilor săi e colosală; tîrăşte după el cu uşurinţă un cerb, un mînz sau o juncă de bizon. Călăreţul nu poate să-i scape decît dacă posedă un cal extrem de iute şi rezistent la fugă; altfel, ursul cenuşiu îl ajunge din urmă.

Datorită uriaşei sale puteri, curajului şi perseverenţei fără margini, răpunerea unui grizzly este considerată de indieni ca un act de vitejie supremă.

Mă năpustii, aşadar, în pădurice. Urma ducea pînă departe în interior, unde creşteau copaci înalţi. Pînă acolo îl tîrîse ursul pe taur.

Şi tot de acolo venise. Iată de ce nu-i zăriserăm urma; se ştersese sub greutatea hoitului tîrît.

Clipa era grea. În spate vociferau colegii mei, experţii, alergînd spre corturi ca să-şi aducă armele; în faţa mea ţipau westmenii şi răcnetul celui căzut în ghearele ursului sfîşia văzduhul.

Mă apropiam în salturi; auzeam acum şi mormăitul ursului. De fapt, expresia nu e proprie, pentru că tocmai asta îl deosebeşte pe uriaşul grizzly de celelalte specii de urşi: dihania nu mormăie. Sunetul ce-l scoate la mînie sau durere e un horcăit, o gîfîială ciudată, puternică, precipitată.

În sfîrşit, ajunsei la faţa locului. Iată şi trupul bizonului, complet sfîrtecat. În dreapta şi în stînga mea strigau westmenii urcaţi în copaci şi simţindu-se acolo în oarecare siguranţă, pentru că nu s-a mai văzut, decît rareori, ca un grizzly să se caţere în copac. Drept în faţă, dincolo de leşul taurului, cineva încercase să se urce într-un copac, dar fusese surprins de urs. Omul atîrna acum sprijinit cu pieptul de o cracă şi îmbrăţişînd trunchiul copacului, în timp ce ursul, ridicat în două labe, rîcîia cu ghearele coapsa şi pîntecul nenorocitului. Bietul om era sortit morţii! Nu-l mai puteam salva şi, dacă m-aş fi întors în acea clipă, nimeni n-ar fi avut dreptul să-mi reproşeze ceva. Însă priveliştea mă impresiona teribil. Ridicai de jos una din puştile abandonate de westmeni. Din păcate, nu mai avea gloanţe. Atunci mă răsucii brusc, sării peste hoitul bizonului şi, din toate puterile de care dispuneam, izbii în căpăţîna ursului cu patul puştii. Ridicolă încercare! Puşca se sfărîmă ca sticla; nici cu securea de măcelărie nu crapi o asemenea ţeastă. Obţinui totuşi un oarecare succes: abătui atenţia ursului de la victima sa. Fiara întoarse capul spre mine, nu grăbit, cum ar proceda o felină sau un cîine sălbatic, ci alene, ca şi cînd s-ar fi mirat de tentativa mea neghioabă. Măsurîndu-mă ochii lui mici şi înfundaţi, ursul părea să chibzuiască dacă face să rămînă lîngă victima lui, sau să se ia după mine. Aceste clipe îmi salvară viaţa, căci mă fulgeră o idee, singura care mi-ar fi putut ajuta în situaţia dată.

Scosei unul din pistoale, mă apropiai de urs, care nu-şi întorsese decît capul spre mine şi trăsei patru gloanţe la rînd, drept în ochi, aşa cum făcusem, nu departe de-aici, cu cel de-al doilea taur. Fireşte că totul s-a petrecut mai repede ca gîndul. Apoi sării în lături şi, urmărind mişcările ursului, scosei de la brîu cuţitul de vînătoare.

Rămînînd pe loc, aş fi plătit cu viaţa, căci fiara orbită ţîşni de lîngă copac şi se aruncă în direcţia unde stătusem cu o clipă mai înainte. Nu dădu de mine şi, cu suflarea otrăvită, cu izbituri năprasnice de labă, porni să mă caute. Se agita ursul ca scos din minţi, se răsucea pe toate patru labele, scormonea pămîntul, făcea salturi dezordonate, însă nu reuşea să mă găsească, pentru că, spre norocul meu, ţintisem perfect şi îl orbisem. S-ar fi putut conduce după miros, dar era stăpînit de atîta furie, încît nu mai uza de simţurile şi de instinctul lui.

În cele din urmă, îşi îndreptă atenţia asupra rănilor sale, neglijînd pe vrăjmaşul care i le provocase. Se aşeză şi, ridicînd capul, îşi trecu labele din faţă peste ochii însîngeraţi. Horcăia şi îşi arăta colţii. Mă apropiai repede şi-i vîrîi de două ori cuţitul între coaste. Întinse o labă spre mine, dar sării în lături. Nu-l nimerisem în inimă şi mai avu putere să mă caute, stăpînit de un nou acces de furie. Toate acestea durară vreo zece minute. Fiara pierduse mult sînge şi era vizibil istovită. Se aşeză iarăşi ca să-şi pipăie ochii. Profitai de prilej ca să-i aplic alte două lovituri de cuţit. De astă dată nimerii mai bine. Ursul căzu, pe cînd eu mă retrasei iarăşi. Apoi se ridică şi făcu, horcăind, cîţiva paşi înainte, se clătină, căzu iar, dădu să se ridice pe labele dindărăt, însă nu mai avu putere şi se rostogoli de cîteva ori, într-un efort zadarnic de a se pune pe picioare. În sfîrşit, se întinse cît era de lung şi rămase nemişcat.

— Slavă Domnului! Exclamă Rattler, de sus, din copac. Gata cu bestia! Am scăpat dintr-o primejdie grozavă.

— Nu prea sesizez ce fel de primejdie vă păştea, i-am răspuns. Doar aţi avut destulă grijă de pielea voastră. Puteţi coborî!

— Nu, încă nu. Vezi mai întîi dacă ursul e mort de-a binelea.

— E mort.

— De unde ştii? Habar n-ai ce dîrzenie zace întrînsul. Hai, vezi odată!

— S-o fac pentru dumneata? Dacă vrei să te convingi, cercetează-l personal. Doar eşti un westman renumit, pe cînd eu nimic altceva decît un greenhorn.

Acestea zise, mă apropiai de camaradul lui, care rămăsese agăţat în copac. Nu mai răcnea, nici nu mişca. Chipul îi era crispat de groază şi ochii, larg deschişi, mă fixau ca de sticlă. Carnea de pe ambele coapse îi fusese smulsă pînă la os; din pîntec îi ieşeau măruntaiele, îmi stăpînii tulburarea şi îi strigai:

— Dă-ţi drumul! Te ajut să cobori!

Nu-mi răspunse şi nu trăda în nici un fel că m-ar fi înţeles. Mă adresai camarazilor lui, cerîndu-le să-mi dea o mînă de ajutor. Însă faimoşii westmeni nu se lăsară convinşi să coboare din copac pînă n-am urnit ursul din loc, întorcîndu-l de cîteva ori, ca să le dovedesc că e mort.

Abia atunci se lăsară în jos şi-mi ajutară să-l coborîm pe camaradul lor atît de groaznic mutilat. Nu era lucru uşor. Bietul om se cramponase de trunchiul copacului şi cu greu i-am descleştat mîinile. Murise.

Acest sfîrşit tragic nu părea să-i tulbure pe "vitejii" lui Rattler; plecară fără să le pese nici de camaradul ucis, nici de urs. Iar şeful le spuse:

— S-a întors macazul! A vrut ursul să ne mănînce şi cînd colo, îl vom frige noi. Hai, băieţi, repede, să-l jupuim de piele, să alegem carnea de pe coapse şi labe!

Scoase cuţitul şi îngenunche lîngă urs, gata de operaţie. Nu m-am sfiit să intervin:

— Trebuia să-ţi arăţi vitejia încercîndu-ţi cuţitul asupra ursului viu. Acum ai întîrziat. Nu te mai osteni degeaba!

— Cum? Sări el ca ars. Te opui să-mi tai şi eu o ciosvîrtă?

— Exact, mister Rattler.

— Cu ce drept?

— Cu dreptul celui care a răpus ursul.

— Zău? Care greenhorn poate ucide un grizzly cu cuţitul? Noi l-am împuşcat. Cum l-am zărit, am şi tras în el.

— Şi v-aţi cocoţat de urgenţă în copaci! Asta da, e adevărat, foarte adevărat!

— Dar gloanţele noastre îl nimeriseră; de pe urma lor a pierit, nu din cîteva înţepături pe care dumneata i le-ai aplicat pe cînd îşi dădea duhul. Ursul ne aparţine şi facem cu el ce poftim. Asta e!

Dădu chiar să se pună pe treabă. Dar îl prevenii:

— Jos mîna, mister Rattler; altminteri te-nvăţ eu să ţii seama de vorbele mele. Ai înţeles?

Îşi înfipse totuşi cuţitul în blana ursului. Atunci îl apucai – aşa cum îngenunchease lîngă animalul răpus – cu ambele mîini de şolduri, îl ridicai în aer şi-l repezii într-un copac, de-i trosniră ciolanele. În acea clipă de mînie, nu-mi păsa dacă-i frîngeam vreun mădular.

Pe cînd Rattler mai zbura pe sus, îmi smulsesem de la brîu cel de-al doilea pistol cu încărcătura neatinsă, ca să fac faţă unui eventual atac.

Rattler se puse din nou pe picioare şi, fulgerîndu-mă cu ochii turbaţi, îşi juca în aer cuţitul. Strigă:

— Asta mi-o plăteşti! M-ai lovit şi altă dată; am eu grijă să nu se mai întîmple!

Dădu să mai facă un pas spre mine, dar îl ameninţai cu pistolul:

— Dacă mai faci un pas, îţi găuresc scăfîrlia! Jos cuţitul! Număr pînă la trei. Aşadar: unu... doi...

Ţinea cuţitul strîns în mînă şi aş fi tras cu adevărat, poate nu chiar în cap, dar i-aş fi găurit mîna cu două-trei gloanţe. Trebuia, în sfîrşit, să-i impun respectul. Noroc că n-a mai fost nevoie să descarc pistolul. În momentul critic, răsună o voce străină:

— Aţi înnebunit, oameni buni? Sînteţi doar albi. Ce motiv aveţi să vă duşmăniţi într-atîta?! Staţi!

Privirăm în direcţia de unde venea glasul şi văzurăm un bărbat ivit dintre copaci. Era scund, uscăţiv, cocoşat. Purta veşminte şi arme ca ale pieilor-roşii. Nu se deosebea bine, dacă e alb sau băştinaş. Profilul lui prelung aducea parcă a indian, pe cînd culoarea feţei, deşi arsă de soare, părea să fi fost totuşi albă. Avea capul descoperit; pletele negre îi atîrnau pînă pe umeri. Îmbrăcămintea se alcătuia din pantaloni de piele, dintr-o cămaşă vînătorească, tot de piele şi din nişte mocasini simpli. Era înarmat cu puşcă şi cuţit. Ochii îi erau deosebit de inteligenţi şi, cu toată statura lui diformă, omul nu apărea deloc ridicol. De altfel, numai oamenii răutăcioşi şi obtuzi strîmbă din nas cînd observă un defect sau o infirmitate fizică. Rattler aparţinea acestui soi de oameni. Zărindu-l pe noul venit, pufni în rîs:

— Hello, de unde ai răsărit, pocitanie? E posibil, oare, ca aici, în frumosul nostru vest, să existe şi asemenea creaturi?

Străinul îl măsură îndelung, apoi răspunse calm şi măsurat:

— Fii mulţumit că ai trupul sănătos. De altfel, nu trupul e principalul, ci inima şi mintea. Or, în privinţa asta, nu mă sfiesc să mă compar cu dumneata.

Schiţă cu mîna un gest de dispreţ şi se întoarse spre mine:

— Dar ştiu că aveţi ceva putere, sir! Ce tur de forţă, să proiectezi în aer, la o asemenea distanţă, pe un ins atît de greu! Mă tem că nu prea aveţi pereche. O plăcere să priveşti, zău aşa!

Pipăi cu vîrful mocasinului hoitul ursului şi continuă, cu o nuanţă de regret:

— Aşadar, iată exemplarul după care umblam noi! Am venit prea tîrziu. Păcat!

— Aţi vrut să-l vînaţi? Întrebai.

— Da. L-am descoperit ieri urma şi am bătut regiunea de-a lungul şi de-a latul, în cruciş, în curmeziş. Iar acum, cînd am ajuns, în sfîrşit, la faţa locului, trebuie să constatăm că lucrul s-a făcut şi fără noi.

— Observ, sir, că vorbiţi la plural. Nu sînteţi singur?

— Nu. Mai sînt încă doi gentlemeni.

— Cine?

— Vă voi spune după ce voi afla cine sînteţi dumneavoastră. Ştiţi că pe aceste meleaguri nu poţi fi niciodată destul de prudent. Te întîlneşti mai curînd cu oameni răi decît cu semeni cumsecade.

Rostind acestea, îşi mută privirea spre Rattler şi spre ai lui. Apoi reluă, amical:

— În definitiv, un gentleman se cunoaşte din prima clipă şi-ţi cîştigă pe loc încrederea. Am ascultat din întîmplare ultima parte a discuţiei voastre şi-mi dau oarecum seama cum stau lucrurile.

— Sîntem experţi, sir, îl lămurii. Un inginer-şef, patru specialişti, trei călăuze şi doisprezece westmeni însărcinaţi cu securitatea.

— Hm! Nu prea faceţi impresia unui bărbat care are nevoie de ocrotire. Va să zică sînteţi experţi. Vă aflaţi aici în interes de serviciu?

— Da.

— Şi ce însărcinări aveţi?

— Măsurăm şi jalonăm traseul pentru o cale ferată.

— Care va trece prin această regiune?

— Exact.

-– Aţi cumpărat, aşadar, terenul?

Ochii îi deveniră mai ageri, chipul mai grav. Părea că interogatoriul lui are motive serioase.

— Sînt angajat pentru măsurători, îi explicai. Muncesc în branşa mea şi nu mă preocup de alte probleme.

— Da, da! Sper însă că ştiţi care e situaţia. Terenul pe care vă aflaţi aparţine indienilor apaşi din tribul mescalerilor. Pot să afirm cu toată hotărîrea că aceştia nici nu au vîndut pămîntul, nici nu l-au cedat în vreun fel oarecare.

— Şi ce te privesc pe dumneata lucrurile astea? Interveni Rattler cu glas răstit. Nu te băga unde nu-ţi fierbe oala. Vezi-ţi de treburile dumitale!

— Asta şi fac, sir, pentru că sînt eu însumi un apaş, un mescalero.

— Dumneata?! Îţi arde de glume? Trebuie să fie cineva orb ca să nu observe că eşti alb!

— Vă înşelaţi. Decît să vă luaţi după pielea mea, mai bine întrebaţi-mă de nume. Mă cheamă Klekih-Petra.

În limba apaşilor, ale cărei dialecte nu le cunoşteam pe atunci, acest nume înseamnă "Părintele-Alb". Rattler părea să mai fi auzit numele, căci, afectînd o admiraţie ironică, făcu un pas înapoi şi exclamă:

— Ah, Klekih-Petra, vestitul dascăl al apaşilor! Păcat că sînteţi cocoşat; trebuie că nu-i uşor să-i convingeţi pe idioţii ăia roşii ca să nu vă ia în rîs.

— O, nu face nimic, sir. Sînt obişnuit ca idioţii să rîdă de mine. În schimb, oamenii cu mintea întreagă n-o fac. Şi acum, că ştiu cine sînteţi şi ce căutaţi, pot să vă spun cine sînt însoţitorii mei. Cel mai bine ar fi să vi-i arăt.

Strigă un cuvînt indian şi dinăuntrul păduricii se iviră două făpturi extrem de interesante; se apropiau de noi încet, cu prestanţă. Erau indieni, tată şi fiu după asemănare.

Cel în vîrstă avea trupul bine legat şi statura mai mult decît mijlocie. Atitudinea lui respira nobleţe şi mişcările trădau o mare agilitate fizică. Chipul lui grav, autentic indian, era mai puţin prelung şi colţuros decît al majorităţii băştinaşilor. Privea calm, aproape blajin, cu o concentrare lăuntrică profundă care impunea, probabil, respect membrilor de rînd ai tribului. Umbla cu capul descoperit. Părul negru, lung şi împletit, se aduna ca un coif împodobit cu o pană de vultur, semn al rangului său de şef, de căpetenie. Purta mocasini, jambiere cu ciucuri şi un surtuc de vînătoare din piele durabilă, croit simplu. La cingătoare avea un cuţit şi cîteva pungi pline cu acele mărunţişuri de care un om al vestului nu se poate lipsi. Punguliţa cu "medicamente" îi atîrna de gît alături de "pipa păcii" cu vatra scobită în lut sfînt. Strîngea în mînă o puşcă cu două ţevi şi cu partea lemnoasă prinsă în ţinte de argint. Era arma care, mai tîrziu, sub denumirea "Puşca de argint", avea să aducă fiului său, Winnetou, o uriaşă celebritate.

Tînărul purta veşminte aidoma cu ale tatălui său, dar lucrate cu mai multă eleganţă. Mocasinii – împodobiţi cu păr de porc ghimpos, iar jambierele şi surtucul de vînătoare – tivite cu fir roşu. Şi de gîtul lui atîrna o punguliţă cu "medicamente" şi un calumet, adică pipa păcii. Drept arme avea, ca şi bătrînul, un cuţit şi o puşcă cu două ţevi. Umbla şi el cu capul descoperit şi cu părul strîns în chică.

Numai pana de vultur lipsea. Atît de lung îi era părul, încît, în ciuda strînsorii, cădea bogat şi greu pînă pe umeri. L-ar fi invidiat orice femeie cu asemenea păr des, frumos şi negru ca abanosul. Chipul acestui tînăr apărea şi mai nobil decît al bătrînului, iar pielea obrajilor, de un arămiu deschis, reflecta nuanţe uşoare de bronz. Avea, pe atunci, după cum am ghicit şi mi s-a confirmat mai tîrziu, exact vîrsta mea şi făcu asupră-mi, chiar din prima clipă, o impresie profundă. Presimţeam că e un suflet bun şi înzestrat cu înalte calităţi. Ne cîntăream reciproc cu priviri lungi, cercetătoare şi mi se părea că desluşesc în ochii lui serioşi, umbriţi, catifelaţi, un licăr prietenos, asemenea unui salut pe care soarele l-ar trimite, printre nori, pămîntului.

— Iată prietenii şi însoţitorii mei, rosti Klekih-Petra. Acesta e Inciu-Ciuna, adică "Soarele-cel-bun", marea căpetenie a mescalerilor, recunoscut ca şef şi de celelalte triburi de apaşi. Iar aici stă Winnetou, fiul lui, care, cu toată tinereţea, numără de pe acum mai multe fapte vitejeşti decît zece vieţi de războinici luate laolaltă. Numele lui va fi cîndva celebru pe tot cuprinsul savanelor şi al Munţilor Stîncoşi.

Prezentarea suna cam exaltat, însă – după constatările mele de mai tîrziu – nu era deloc exagerată. Rattler rîse în batjocură:

— Un ţingău ca ăsta să fi comis atîtea fapte? Zic dinadins "comis", căci isprăvile lui trebuie să fi fost numai hoţii, pungăşii, tîlhării. Las' că ştim noi. Roşii nu se ţin decît de furturi şi prădăciuni.

Era o insultă gravă. Cei trei străini se prefăcură a nu-l fi auzit. Se apropiară de urs şi îl priviră atent. Klekih-Petra se aplecă să-l vadă mai îndeaproape.

— A murit de cuţit, nu de glonţ! Constată el.

Ascultase, probabil, disputa cu Rattler şi voia să confirme că adevărul e de partea mea.

— Rămîne de văzut, replică Rattler. Ce ştie un dascăl cocoşat despre vînătoarea de urşi? Jupuim fiara de piele şi atunci vedem limpede care a fost rana mortală. Nu permit nici unui greenhorn să-mi fure dreptul meu.

Winnetou se aplecă şi el asupra ursului, pipăi rănile şi, ridicîndu-se, mă întrebă:

— Cine i-a înfipt cuţitul?

Vorbea o englezească foarte curată.

— Eu, am răspuns.

— De ce tînărul meu frate alb nu a tras cu puşca?

— Nu aveam la mine decît cuţitul.

— Dar văd aici nişte puşti!

— Astea nu-mi aparţin. Stăpînii lor le-au părăsit şi s-au căţărat în copaci.

— Cînd umblam pe urmele ursului, am auzit din depărtare un răcnet de spaimă. De unde venea glasul acela?

— De aici.

— Uf! Numai veveriţele şi nevăstuicile se refugiază în pomi cînd se apropie duşmanul. Bărbatul, însă, trebuie să lupte şi dacă are curaj va găsi şi puterea de a învinge, oricît de primejdios ar fi animalul. Tînărul meu frate alb a dovedit curaj. Atunci de ce i se spune greenhorn?

— Fiindcă mă aflu pentru întîia oară şi de puţină vreme aici, în vest.

— Feţele palide sînt oameni ciudaţi. La ei un tînăr care cutează, înarmat doar cu cuţitul, să se apropie de ursul grizzly, e poreclit greenhorn; în schimb, cei care, de frică, se cuibăresc prin copaci şi urlă îngroziţi, se cred nişte westmeni destoinici. Oamenii roşii sînt mai drepţi. La ei, viteazul nu trece drept laş, nici laşul drept viteaz.

— Fiul meu a rostit adevărul, încuviinţă tatăl într-o englezească mai puţin corectă. Acest tînăr curajos cu faţa albă nu mai e un greenhorn. Cine ucide în felul acesta un grizzly merită cinstirea unui erou. Iar dacă o face pentru a-şi salva camarazii care s-au refugiat în copaci, atunci trebuie să se aştepte la mulţumiri şi nu la ofense din partea lor. Howgh! Să ieşim în cîmp deschis şi să vedem ce caută feţele palide în acest ţinut.

Cîtă deosebire între însoţitorii noştri albi şi aceşti indieni atît de dispreţuiţi! Fără să fi avut vreo obligaţie, doar din spirit de dreptate, oamenii roşii au intervenit în favoarea mea. Gestul cerea şi curaj. Nu erau decît trei la număr şi se expuneau unei primejdii reale. Ce-ar fi fost dacă westmenii noştri şi-ar fi ieşit din pepeni?! La aceasta, însă, păreau a nu se fi gîndit.

Trecură încet, demn, pe lîngă noi şi ieşiră din pădurice. Îi urmarăm.

Inciu-Ciuna observă jaloanele înfipte în pămînt, se opri, îşi întoarse calm privirea spre mine şi întrebă:

— Ce se petrece aici? Vor feţele palide să măsoare pămîntul?

— Da.

— În ce scop?

— Se va construi un drum pentru calul de foc.

Din ochii lui fugi liniştea, calmul acela meditativ. Luceau mînioşi acum. Mă întrebă precipitat:

— Te numeri şi tu printre oamenii însărcinaţi să măsoare pămîntul?

— Da.

— Şi ai lucrat?

— Da.

— Şi eşti plătit?

— Da.

Mă cîntări din ochi, dispreţuitor. Şi glasul său trăda revoltă cînd se adresă lui Klekih-Petra:

— Învăţăturile tale sînt frumoase, dar nu se potrivesc cu viaţa. Iată un tînăr alb cu inimă vitează şi cu ochi cinstiţi. Dar cînd îl întrebi ce caută aici, afli că e plătit ca să ne fure pămîntul. Oamenii albi pot fi mai plăcuţi sau mai urîţi la faţă, dar toţi au unul şi acelaşi suflet.

Sincer vorbind, n-aş fi găsit argumente în apărarea mea; mă simţeam ruşinat pînă-n adîncul conştiinţei. Şeful indian avea dreptate; era întocmai cum spusese dînsul. Cum să mă mai mîndresc de profesiunea mea de topograf, cu principiile morale şi cu credinţa în Dumnezeu?

Inginerul Bancroft rămăsese în cort împreună cu ceilalţi trei experţi.

Urmăriră de acolo, printr-o deschizătură, lupta mea cu ursul. Abia cînd ne văzură sosind, riscară să iasă din ascunziş; se arătară surprinşi, chiar uimiţi de prezenţa celor trei indieni; fireşte că ne întîmpinară cu întrebări. Voiau să afle cum am scăpat de urs. Atunci Rattler se grăbi să spună:

— Noi l-am doborît. I-am scurtat zilele cu puşca. Îi mîncăm la prînz labele, iar pulpa o păstrăm pentru deseară.

Cei trei străini se uitară la mine, să vadă dacă permit asemenea lăudăroşenii mincinoase.

— Eu susţin, observai calm, că ursul a pierit de cuţitul meu. Iată aci trei cunoscători care confirmă faptul. Dar poate că atîta nu-i de ajuns. Cînd se întorc Hawkens, Stone şi Parker, să decidă ei şi mă voi supune. Pînă atunci, ursul rămîne neatins.

— Pe dracu'! Doar n-o să mă iau după judecata lor! Explodă Rattler. Mă duc cu oamenii mei, spintec ursul şi cui se încumetă să-mi stea împotrivă, îi ciuruiesc burta cu pistolul!

— Nu mai face pe grozavul, mister Rattler, că acuşi îţi moi oasele! Eu nu mă tem de pistolul dumitale cum te-ai temut dumneata de urs. Pe mine nu mă faci să mă caţăr în pomi; asta să-ţi intre-n cap! Vreţi să vă duceţi în pădure? Mă rog, n-am să vă reţin. Dar aştept să vă ocupaţi de camaradul vostru ucis, care trebuie înmormîntat. Doar n-o să-l lăsaţi acolo!

— Cum, a murit cineva? Întrebă speriat Bancroft.

— Da, Rollins, răspunse Rattler. Bietul om a plătit cu viaţa din cauza prostiei altuia. S-ar fi putut salva.

— Ce vorbeşti?! Din a cui prostie?

— Era gata să se urce, ca şi noi, în copac; ar fi avut tot timpul. Dar acest greenhorn s-a repezit prosteşte şi a stîrnit fiara. Ei şi ursul, înfuriat, s-a năpustit pe bietul Rollins şi a rupt carnea de pe el.

De astă dată Rattler mersese prea departe cu calomnia. De mirare, îmi pierise glasul. Să înfăţişezi astfel lucrurile chiar în prezenţa mea!

Eram la capătul răbdării. Mă adresai, deci, hotărît, lui Rattler:

— Asta-i convingerea dumitale, mister?

— Yes! Făcu el fără să şovăie. Şi, aşteptîndu-se la un atac, îşi scoase pistolul.

— Va să zică Rollins s-ar fi putut salva, dar l-am împiedicat eu?

— Yes!

— Eu ştiu însă că ursul îl înşfăcase încă înainte de sosirea mea.

— Minciună!

— Well, atunci ai să simţi adevărul!

Acestea zise, i-am smuls cu mîna stîngă pistolul şi cu dreapta i-am tras o palmă, încît a zburat vreo şase-opt paşi şi s-a rostogolit la pămînt. Sări însă în picioare, trase cuţitul din teacă şi se repezi la mine ca o fiară turbată. Parai lovitura cu braţul stîng şi îl izbii cu pumnul drept în obraz. Pramatia căzu buştean la picioarele mele.

— Uf, uf! Făcu mirat Inciu-Ciuna, uitînd, de admiraţie, obişnuitul calm indian. Dar în clipa următoare se şi văzu pe faţa lui că regretă acest omagiu necontrolat.

— Asta zic şi eu! Figura lui Shatterhand! Constată expertul Wheeler.

Fără să dau atenţie acestor vorbe, nu-i pierdeam din ochi pe camarazii lui Rattler. Erau vădit furioşi, dar nimeni nu îndrăznea să mă atace. Mormăiau, înjurau între ei şi atît.

— Ocupaţi-vă mai serios de Rattler, mister Bancroft, mă adresai inginerului-şef. Nu i-am făcut nici un rău şi-mi caută ceartă cu lumînarea. Mă tem să nu ajungem aici, în tabără, la ciomăgeală şi chiar la omor. Concediaţi-l. Sau, dacă preferaţi, plec eu.

— Oho, sir, chiar aşa de prost nu stau lucrurile!

— Ba da, chiar foarte prost. Iată-aci cuţitul şi pistolul lui. Cînd îşi va veni în fire, nu i le restituiţi pînă nu se va fi calmat. Vă declar solemn: nu fac decît să-mi apăr pielea şi dacă mă mai ameninţă cu arma, îl împuşc fără multă vorbă. Dumneavoastră mă numiţi greenhorn, dar cunosc şi eu legile preriei. Pe acela care mă ameninţă cu cuţitul sau cu glonţul am dreptul să-l împuşc pe loc.

Fireşte că rostisem toate acestea nu numai pentru Rattler, ci şi pentru westmenii lui, care tăceau cu toţii mîlc.

Acum Inciu-Ciuna îi vorbi inginerului-şef:

— Urechea mea a auzit că eşti mai-marele peste aceste feţe palide.

Aşa e?

— Da, confirmă inginerul.

— Atunci, aş vrea să discut cu tine.

— Ce?

— Ai s-o afli. Văd că stai în picioare. Cînd se adună la sfat, bărbaţii trebuie să şadă.

— Vrei să fii oaspetele nostru?

— E cu neputinţă. Cum să-ţi fiu eu oaspete, cînd de fapt tu te afli pe pămîntul meu, în pădurile mele, în preria mea? Cine sînt feţele palide de colo, care se apropie?

— De-ai noştri.

— Atunci să vină şi ei la sfat.

Sam, Dick şi Will se întorceau de la călărie. Ca westmeni încercaţi, nu-i prea miră prezenţa indienilor, dar se arătară îngrijoraţi aflînd cine anume erau tatăl şi fiul.

— Şi cine-i a treia persoană? Mă întrebă Sam.

— Klekih-Petra, aşa îl cheamă. Rattler i-a zis dascăl.

— Klekih-Petra, învăţătorul? Ah, îl ştiu din auzite, dacă nu mă-nşel. E un tip misterios, un alb care trăieşte de mult printre apaşi. Pare să fie misionar sau chiar popă. Mă bucură că-l văd. Lasă că-i aflu eu odată rostul, hi-hi-hi-hi!

— Dacă va fi şi el de acord.

— Doar n-o să mă muşte de nas! S-a mai întîmplat ceva?

— S-a întîmplat.

— Adică?

— Ceva foarte serios.

— Ei, hai, daţi-i drumul!

— Am săvîrşit o faptă de care m-ai prevenit alaltăieri.

— Habar n-am despre ce spuneţi! V-am prevenit eu de multe.

— Ursul grizzly.

— Cum... unde... ceee?! A trecut pe-aici?

— Şi ce mai urs!

— Dar unde? Glumiţi, desigur!

— Nu glumesc deloc. Aici, jos, în pădurice. Tîrîse după el hoitul taurului celui bătrîn.

— Formidabil! Şi aşa ceva să se petreacă tocmai în absenţa mea! Aveţi victime?

— A murit un om, unul Rollins.

— Şi dumneavoastră? Mă-ntreb ce-aţi făcut? Sper că v-aţi ţinut deoparte.

— Da.

— Excelent! Dar nu prea-mi vine să cred.

— Crede şi fii liniştit. Ursul nici nu m-a zgîriat măcar. În schimb, am reuşit să-i bag de patru ori cuţitul între coaste.

— Deştept, n-am ce zice! Nu cumva l-aţi atacat cu cuţitul?

— Ce era să fac? N-aveam puşca la mine.

— Guguman! Greenhorn! Auzi dumneata, îşi cară pînă aici cogeamite doborîtorul de urşi, iar cînd răsare ursul, apelează la cuţit în loc să tragă cu puşca! Cine-ar crede! Şi cum s-a întîmplat?

— Cum-necum, însă Rattler susţine că dînsul a răpus fiara, nu eu.

Îi povestii amănuntele, precum şi conflictul cu Rattler.

— Uşuratic mai sînteţi! Mă mustră Sam. Nici n-a văzut individul cum arată un grizzly şi se repede la el, ca şi cînd ar avea de-a face cu un căţeluş! Trebuie să văd şi eu chiar acum, pe loc, animalul. Dick, Will, haideţi! Să judecăm ce ispravă va fi făcut iarăşi greenhornul ăsta!

Era gata să plece. Dar tocmai atunci Rattler îşi reveni din leşin şi Sam îl avertiză:

— Ascultă-ncoa! Mister Rattler, am o vorbuliţă! Te-ai legat iarăşi de prietenul meu. Dacă mai îndrăzneşti o dată, voi avea grijă să fie şi ultima oară. Răbdarea mea s-a sfîrşit. Ţine minte!

Plecă, însoţit de Stone şi de Parker. Furios şi crispat, Rattler mă săgeta cu privirea plină de ură, dar nu rosti un cuvînt. Semăna cu o bombă gata să explodeze.

Indienii şi Klekih-Petra se aşezaseră tustrei în iarbă. Inginerul-şef şedea în faţa lor. Discuţia încă nu începuse. Voiau să aştepte înapoierea lui Sam şi să-i asculte concluzia. Omuleţul reveni în grabă, strigînd încă de departe:

— Ce neghiobie să tragi într-un grizzly şi să fugi! Dacă nu te ţine cureaua, nu tragi, îi dai pace. Atunci nici el nu te atacă. Sărmanul Rollins! Arată îngrozitor! Ei, cine a doborît ursul?

— Eu! Sări Rattler.

— Dumneata? Cu ce?

— Cu puşca.

— Well, e adevărat. Aşa a fost.

— Cred şi eu!

— Ursul a murit împuşcat.

— Aşadar, îmi aparţine! Aţi auzit, oameni buni? Sam Hawkens mi-a dat dreptate! Triumfă Rattler.

— Cum să nu! Glonţul dumitale a trecut pe lîngă căpăţîna ursului şi i-a ciupit vîrful urechii. Or, se ştie că un biet ursuleţ ca ăsta, vreau să spun un grizzly, moare subit dintr-o ciupitură, hi-hi-hi-hi! Şi dac-aţi tras mai mulţi întrînsul, atunci aflaţi că, de spaimă, aţi nimerit pe de lături; numai un singur glonţ i-a zgîriat urechea; altă urmă de glonţ nu există. În schimb, se constată patru răni adînci provocate de cuţit: două lîngă inimă şi alte două chiar în inimă. Ei, cine a înjunghiat ursul?

— Eu! Mă anunţai.

— Singur?

— Singur.

— Atunci vînatul e al dumneavoastră. Dar procedînd în spirit de echipă, dumneavoastră luaţi blana, iar carnea se împarte tuturor. Cum anume o împărţim, hotărîţi personal. Aşa e obiceiul în Vestul sălbatic. Ce-ai de spus, mister Rattler?

— Du-te dracului!

Blestemă printre dinţi şi o luă în direcţia carului, unde se afla butoiaşul cu rachiu. Îl văzui umplîndu-şi paharul şi golindu-l dintr-o dată. Bănuiam că va bea pînă la neştire.

Aşadar, chestiunea fusese lămurită. Acum Bancroft îl invită pe şeful indian să-şi formuleze dorinţa.

— Nu e o dorinţă. E ordin, răspunse semeţ Inciu-Ciuna.

— Nu primim ordine! Îl corijă, la fel de semeţ, inginerul.

Pe chipul apaşului trecu o umbră; dar se stăpîni şi reluă pe un ton reţinut:

— Fratele meu alb va fi atît de bun să-mi răspundă la cîteva întrebări, dar să-mi spună adevărul. Are el o casă în ţara lui?

— Am.

— Poate şi o grădină?

— Da.

— Şi ar îngădui fratele meu ca vreun vecin să taie drum prin această grădină?

— Nu.

— Ţările de după Munţii Stîncoşi şi de la răsărit de Mississippi sînt ale feţelor palide. Ce-aţi zice dacă indienii ar veni acolo şi s-ar apuca să construiască o cale ferată?

— Ar fi alungaţi.

— Fratele meu grăieşte adevărat. Iată însă că feţele palide vin aici, pe pămîntul nostru, ne răpesc mustangii, ne ucid bivolii, caută aur şi pietre scumpe. Iar acum mai vor să taie şi un drum lung pentru calul lor de foc. Pe acest drum vor veni din ce în ce mai mulţi, vor năvăli asupra noastră, ne vor lua şi puţinul cu care am rămas. Ce să facem în cazul acesta?

Bancroft tăcea.

— Nu cumva drepturile noastre pot fi călcate în picioare? Vă ziceţi creştini, vorbiţi de iubirea între semeni. Şi, în acelaşi timp, credeţi că aveţi dreptul de a fura şi jecmăni, iar nouă ne cereţi purtare cinstită.

Aşa arată dragostea? Susţineţi că Dumnezeul vostru e părintele tuturor oamenilor, fie roşii sau albi. Nu cumva pentru noi e tată vitreg şi pentru voi tată bun? Oare nu e aceasta ţara oamenilor roşii? Ne-aţi răpit-o. Şi ce am primit în schimb? Jale, jale şi restrişte! Ne mînaţi îndărăt şi ne înghesuiţi mereu mai mult; peste puţin ne vom înăbuşi.

De ce o faceţi? De nevoie? Nu vă ajunge locul? Alta e pricina. În ţările voastre mai încap foarte mulţi oameni, dar lăcomia nu vă dă pace.

Fiecare din voi rîvneşte să stăpînească o ţară; pe cînd omului roşu, adevăratului stăpîn, nu-i lăsaţi un locşor unde să-şi culce capul. Klekih-Petra, care şade aici, lîngă mine, mi-a vorbit de cartea voastră sfîntă. Cică ar scrie într-însa că cel dintîi om a avut doi feciori, din care unul l-a răpus pe celălalt şi sîngele a strigat la cer. Ce se întîmplă acum cu cei doi fraţi, cel roşu şi cel alb? Nu sînteţi voi ucigaşul Cain, iar noi sărmanul Abel, al cărui sînge strigă la cer? Şi încă mai pretindeţi să ne lăsăm ucişi fără să ne apărăm? Nu! Noi ne apărăm şi ne vom apăra! Ne-aţi alungat din loc în loc, tot mai departe şi mai departe. Acum ne-am aşezat aici. Credeam să ne odihnim, în sfîrşit şi să răsuflăm. Şi uite că veniţi iarăşi ca să treceţi drumul de fier prin inima noastră. Oare nu avem şi noi acelaşi drept pe care-l ai tu asupra casei şi grădinii tale? Dac-ar fi să ne luăm după legile noastre, ar trebui să vă ucidem pe toţi. Dar noi nu cerem decît ca măcar legile voastre să ne considere oameni ca şi pe voi. Faceţi oare aşa? Nu! Legile voastre au două feţe. Le întoarceţi după cum vă place. Tu zici că vrei să tai pe aici un drum. Ne-ai cerut permisiunea?

— N-am nevoie de ea.

— Şi de ce nu ai nevoie? Sînteţi aici în ţara voastră?

— Aşa cred.

— Greşeşti. Ne-ai cumpărat cumva pămîntul?

— De ce să-l cumpăr?

— Ţi l-am dăruit?

— Mie unuia, nu.

— Nici altcuiva. Dacă eşti om cinstit şi te-a trimis cineva să construieşti aici drumul, trebuia să-l întrebi mai întîi cu ce drept o face. Şi dacă ţi-ar fi spus că are acest drept, atunci să-i fi cerut dovezi.

Tu, însă, nici nu l-ai întrebat, nici dovezi nu i-ai cerut. Vă interzic să mai înaintaţi cu măsurătorile!

Rostise ultimele cuvinte apăsat, cu dîrză hotărîre. Acest om mă uluia. Citisem multe cărţi despre indieni, despre felul lor de a vorbi, dar încă nu auzisem o asemenea cuvîntare. Inciu-Ciuna se exprima într-o englezească limpede, curentă; logica lui, ca şi vocabularul erau cele ale unui om cultivat. Să-i fi datorat oare aceste cunoştinţe lui Klekih-Petra, "învăţătorul"?

Inginerul-şef se afla în mare încurcătură. Dac-ar fi vrut să fie cinstit şi sincer, n-ar fi găsit nici o ripostă acestor învinuiri. Ce-i drept, încercă să le combată, dar nu avea la îndemînă decît false subtilităţi, răstălmăciri, sofisme. Iar cînd şeful indian îl puse din nou la punct, strîmtorîndu-l, Bancroft apelă la mine:

— Dar, sir, nu auziţi ce se discută? Interveniţi şi dumneavoastră, rostiţi un cuvînt!

— Mulţumesc, mister Bancroft; dar eu mă găsesc aici nu în calitate de avocat, ci de expert. Procedaţi şi în această chestiune după propria dumneavoastră voinţă. Eu am sarcina să măsor terenul, nu să ţin discursuri.

Atunci şeful apaşilor interveni categoric:

— Nici nu aştept discursuri. Am declarat că nu vă tolerez aici.

Doresc să vă întoarceţi chiar astăzi de unde aţi venit. Hotărîţi dacă vă supuneţi sau nu. Eu şi fiul meu Winnetou vă lăsăm singuri. Revenim după un răgaz pe care feţele palide îl numesc o oră. Atunci îmi veţi da răspunsul. Dacă părăsiţi aceste locuri, rămînem fraţi; dacă nu, dezgropăm securea războiului. Aceasta o spune Inciu-Ciuna, căpetenia tuturor apaşilor. Am zis! Howgh!

Howgh este o expresie indiană, care întăreşte cele spuse, un fel de "amin", sau italienescul "basta", adică aşa rămîne, aşa va fi şi nu altfel.

Se ridică şi Winnetou îi urmă exemplul. Plecară, depărtîndu-se fără grabă şi dispărînd apoi după un cot al văii. Klekih-Petra rămase locului. Inginerul-şef îi ceru sfatul. La care "învăţătorul" răspunse:

— Faceţi cum credeţi, sir! Personal, sînt cu totul de părerea şefului. Se comite o adevărată crimă faţă de rasa roşie. Dar fiind şi eu alb, ştiu că indianul se opune în van. Dacă veţi pleca, mîine vor veni alţii care să ducă la capăt opera voastră. Mă simt totuşi dator să vă previn: Inciu-Ciuna nu glumeşte.

— Încotro s-a dus?

— După cai, ca să-i aducă încoace.

— Aţi venit călare?

— Bineînţeles. Am ascuns caii după ce observasem apropierea ursului. Vizuina unui grizzly n-o cauţi călare.

Se ridică şi plecă de lîngă noi pentru a evita alte întrebări şi stăruinţe. Mă luai totuşi după el.

— Îmi permiţi, sir, să vă însoţesc? Vă promit să nu vă deranjez întru nimic, nici cu vorba, nici cu fapta. O fac numai pentru că mă interesează enorm Inciu-Ciuna şi Winnetou.

Nu mă grăbii să-i mărturisesc că şi dînsul îmi stîrneşte mult interes.

— Poftim, acceptă Klekih-Petra, însoţiţi-mă cîţiva paşi. M-am izolat de albi şi de preocupările lor; nici nu mai vreau să ştiu de ei. Dar dumneavoastră îmi plăceţi. Haide să ne plimbăm împreună. S-ar părea că sînteţi cel mai înţelegător dintre toţi oamenii aceştia. Oare mă-nşel?

— Sînt cel mai tînăr aici şi îmi lipseşte abilitatea. Poate că nici n-am să ajung vreodată prea abil. Pesemne că de aceea şi fac impresia unui om cu inimă bună şi cu bun-simţ.

— Nu aveţi destulă abilitate? Orice american este mai mult sau mai puţin versat în materie.

— Nu sînt american.

— Dar ce, dacă nu vă supără întrebarea?

— Nu am nici un motiv să-mi reneg patria. Sînt german.

— German? Înălţă el mirat capul. Atunci, dragul meu compatriot, fii bine venit! Se vede că de aceea m-am simţit din prima clipă atras către dumneata... Priveşte-mă, aşadar: sînt un german care a devenit apaş desăvîrşit! Nu ţi se pare ciudat?

— Nicidecum. Căile Domnului par uneori ciudate, dar sînt, de fapt, foarte fireşti.

— Căile Domnului! De ce vorbeşti despre Dumnezeu şi nu despre providenţă, soartă, fatum?

— Pentru că sînt creştin şi nu vreau să fiu lipsit de Dumnezeu.

— Ai dreptate şi eşti un om fericit! Da, ai dreptate: Căile Domnului par adesea neobişnuite, sînt însă totdeauna foarte fireşti.

— Cele mai mari minuni sînt consecinţele unor legi naturale şi cele mai obişnuite fenomene ale naturii sînt mari minuni. Un german, un om studiat, un învăţat şi acum indian în toată regula; pare miraculos, nu-i aşa? Dar împrejurările care m-au adus aici sînt într-adevăr foarte fireşti.

Chiar dacă la început acceptase cu oarecare rezervă să-l însoţesc, acum părea bucuros să-şi descarce inima. Mi-am dat foarte curînd seama că are un caracter deosebit, dar am evitat să-i pun vreo întrebare, oricît de neînsemnată, privind trecutul lui. În ciuda discreţiei sale, Klekih-Petra se interesă îndeaproape de condiţiile existenţei mele.

I-am dat explicaţii amănunţite, aşa cum părea să aştepte din parte-mi.

Ne depărtasem nu prea mult de corturi şi ne aşezarăm la umbra unui arbore. Acum puteam să-i observ mai bine trăsăturile feţei şi expresia. Viaţa săpase brazde adînci pe figura lui, desene ale mîhnirii, dungi chinuite ale îndoielii, zigzaguri ale sărăciei, grijilor şi privaţiunilor.

De cîte ori ochii acestui om trebuie să fi privit cu încruntare, cu mînie, cu teamă sau desperare! Dar acum ochii săi erau limpezi şi calmi ca nişte lacuri de pădure cu adîncimi străvezii şi netulburate.

După ce aflase despre mine tot ce l-ar fi putut interesa, dădu din cap şi rosti gînditor:

— Te afli abia la începutul luptei de al cărei sfîrşit mă apropii eu.

Numai că, pentru dumneata, lupta va fi exterioară, nu un zbucium profund al conştiinţei... La mine a fost altfel. Eu l-am pierdut pe Dumnezeu de cînd mi-am părăsit patria... Am pribegit din ţară în ţară, am încercat de toate, fără să-mi găsesc nicăieri liniştea. De cîte ori nu m-am aflat în pragul sinuciderii! Pentru a-mi întări sufletul, m-am retras de lume şi de oameni şi m-am refugiat la marginile civilizaţiei...

Aici l-am găsit pe omul roşu împotrivindu-se desperat pieirii. Vedeam ucigaşi zdrobindu-i pieptul; mi se chircea inima de durere, de revoltă şi mînie. Soarta îi era pecetluită; nu-l puteam salva. Dar m-am dus printre apaşi şi m-am deprins cu felul lor de a fi. Am fost primit cu încredere şi am dobîndit succese. Aş vrea să-l cunoşti mai bine pe acest Winnetou care, de fapt, e opera mea. Tînărul acesta e deosebit de capabil. Dac-ar fi fost fiul vreunui domnitor european, ar fi ajuns un mare comandant de oşti sau un glorios prinţ al păcii. Dar ca urmaş al unei căpetenii de indieni, se va pierde împreună cu întreaga lui rasă.

Tare aş vrea să fiu pînă în ziua morţii alături de el, în orice pericol sau nenorocire! Doar e copilul meu spiritual; îl iubesc mai mult decît pe mine însumi şi, dacă mi-ar fi dat norocul să-mi nimerească în inimă glonţul care i-ar fi destinat, atunci aş muri bucuros în locul lui, cu gîndul că prin aceasta îmi răscumpăr păcatele săvîrşite cîndva.

Tăcu şi îşi înclină fruntea. Eram adînc mişcat. Îmi dădeam seama că, după o asemenea mărturisire, orice replică ar suna strident. Îi luai mîna într-a mea şi i-o strînsei cu toată căldura. Îmi înţelese gestul, încuviinţă din cap şi-mi strînse la rîndul lui mîna. Trecu un lung răstimp pînă să reia vorba.

— Nu ştiu ce m-a făcut să-ţi destăinuiesc toate astea. Te văd acum pentru întîia oară şi poate că nu ne vom mai revedea. Dar uite, ciudat, mi s-a muiat deodată inima şi mă simt trist. E o "tristeţe" care nu mă doare. Mă simt ca şi cum ar cădea frunzele de toamnă. Oare această frunză a vieţii mele cum se va rupe ea din arborele veşniciei?

Se va desprinde lin, firesc şi paşnic? Sau se va frînge prea timpuriu?

Privi melancolic în josul văii. Se zăreau venind de acolo Inciu-Ciuna şi Winnetou. Veneau călare, ducînd de frîu şi calul lui Klekih-Petra. Ne ridicarăm în picioare şi pornirăm spre tabără. Ajunserăm o dată cu apaşii. Rattler stătea sprijinit de car, buhăit şi aprins la faţă; se holba la noi. Băuse atît de repede şi fără măsură, încît atinsese limita; nu mai putea. Groaznic om, decăzut şi cretinizat! Avea o privire rea şi vicleană, ca un taur gata de atac. Am hotărît în sinea mea să nu-l pierd din ochi.

Inciu-Ciuna şi Winnetou descălecară şi veniră spre noi. Stăteam acum cu toţii într-un cerc larg.

— Cum s-au hotărît fraţii mei albi: rămîn sau pleacă? Întrebă căpetenia.

Inginerul-şef plasă o idee de compromis care se născuse între timp în capul lui:

— Chiar dacă am vrea să plecăm, ne mai trebuie cîtva timp pînă primim ordinul cuvenit. Expediez chiar astăzi un curier la Santa Fe pentru noi dispoziţii. Abia după aceea voi fi în măsură să vă dau răspunsul.

Ideea nu era chiar proastă; pînă să se întoarcă curierul, am fi putut termina lucrările. Dar şeful apaşilor o respinse ferm:

— N-am să aştept atîta. Fraţii albi trebuie să-mi răspundă imediat.

Între timp, Rattler îşi umpluse încă un pahar cu rachiu şi se apropia de noi. Credeam că se va lega de mine, dar el se adresă indienilor, bălăbănindu-şi limba în gură.

— Dacă indenii trag un pa 'ar cu mine, atunci le facem pe plac şi ne cărăm, al'minteri: ţţţ! Să înceapă ăsta tînăru'. Uite, mă Winnetou, bea apa de foc!

Şi-i întinse paharul. Winnetou refuză şi se dădu cu un pas înapoi.

— Cum, mă, nu vrei să tragi o duşcă cu mine? Va să zică mă ofensezi? Na! Îţi arunc rachiul în faţă, indian afurisit! Dacă nu-ţi con vine să-l bei, atunci linge-l!

Înainte ca vreunul dintre noi să-l fi putut opri, beţivanul zvîrli conţinutul paharului cu rachiu în obrazul tînărului apaş. Pentru indieni un asemenea gest e o jignire cumplită şi totuşi beţivanul se bucură de toleranţă; Winnetou îi repezi doar un pumn în faţă, atît de puternic, încît provocatorul căzu la pămînt.

Apoi Rattler se ridică, făcînd vizibile eforturi. Mă pregăteam să intervin, bănuind că va trece la acte de violenţă. Dar nu se petrecu nimic. Îl fixă doar ca turbat pe tînărul apaş şi, clătinîndu-se printre blesteme, se întoarse la butoiul lui.

Winnetou îşi şterse faţa şi, ca şi tatăl său, păstră o expresie neschimbată, împietrită, care nu trăda deloc furtuna dinăuntru.

— Mai întreb o dată, reluă Inciu-Ciuna, întreb pentru ultima oară:

Vor părăsi feţele palide, încă astăzi, această vale?

— Nu avem voie să plecăm, fu răspunsul.

— Atunci plecăm noi. Pace nu mai poate fi.

Mai făcui o încercare de conciliere, dar în van; cei trei se îndreptară spre caii lor. Atunci răsună glasul lui Rattler:

— Căraţi-vă la naiba, potăi roşii! Dar pentru pumnul ce l-am primit, tu, ăla tînărul, ai să-mi plăteşti!

Neaşteptat de repede, judecînd după starea în care se găsea, îşi smulse puşca din car şi o puse la ochi, ţintind asupra lui Winnetou.

Acesta stătea nemişcat şi fără nici o acoperire. Glonţul ameninţa să-l lovească. Totul se petrecuse cu atîta iuţeală, încît nici o eschivă nu l-ar ti putut salva. Atunci Klekih-Petra strigă, cuprins de spaimă:

— La o parte, Winnetou!

Sări în faţa tînărului apaş, ocrotindu-l. Puşca trosni, Klekih-Petra, descumpănit de forţa loviturii, îşi duse mîna la piept, se clătină cîteva clipe şi căzu. Dar în acelaşi moment se prăbuşi şi Rattler, izbit în obraz de pumnul meu. Mă repezisem la el pentru a-l împiedica să tragă, însă prea tîrziu. Exclamaţii de groază izbucniră din toate piepturile.

Numai cei doi indieni rămaseră tăcuţi. Îngenuncheară lîngă omul care-şi jertfise viaţa în numele dragostei pentru prietenul său şi-i cercetară în linişte rana. Glonţul îl lovise foarte aproape de inimă; sîngele ţîşnea gîlgîind. Mă apropiai şi eu în grabă. Klekih-Petra zăcea cu ochii închişi; faţa îi pălea din ce în ce, pustiindu-se.

— Ia-i capul pe genunchi, l-am îndemnat pe Winnetou. Dacă va deschide ochii şi te va zări, moartea îi va fi mai uşoară.

Winnetou mă ascultă fără a rosti un cuvînt. Nici nu clipea. Privea ţintă la faţa muribundului. Acesta îşi ridică încet pleoapele şi îl văzu aplecat asupra lui; un surîs fericit se răspîndi pe chipul său palid. Şopti:

— Winnetou, si-ya, Winnetou – fiul meu, Winnetou!

Privirea-i aproape stinsă păru să caute pe cineva. Mă recunoscu şi-mi vorbi în germană:

— Rămîi cu el... credincios lui... opera mea... s-o continui...

Îşi întinse braţul a rugă. Îi luai mîna într-a mea.

— Aşa va fi. Te asigur. Aşa va fi!

Înfăţişarea lui deveni ciudată, nefirească; rosti cu vocea din ce în ce mai slabă:

— Frunza mea cade... frîntă... nu lin... uşor... e ultima ispăşire...

Mor aşa... aşa... cum am dorit...

Acum înţelegeam mai bine semnificaţia spovedaniei lui... "Voinţa providenţei", spusese el.

Îşi împreună mîinile; încă un şuvoi de sînge izbucni din rană; capul îi căzu într-o parte. Îşi dăduse sufletul.

Îşi dorise să moară cîndva pentru Winnetou. Cît de repede i s-a împlinit dorinţa!

Winnetou culcă în iarbă capul mortului, se ridică încet şi-l privi întrebător pe Inciu-Ciuna. Am rupt tăcerea:

— Iată-l acolo pe ucigaş. Eu l-am lovit. Faceţi cu el ce credeţi de cuviinţă!

— Apă de foc!

Doar atît, trei cuvinte, rosti şeful apaşilor. Dar cu cîtă înverşunare şi dispreţ!

— Vreau să fiu prietenul şi fratele vostru. Merg cu voi. Vorbele îmi scăpară de pe limbă aproape fără voia mea. Inciu-Ciuna mă scuipă în obraz ca pe o scîrbă:

— Cîine rîios! Tîlhar plătit de-ai tăi ca să ne furi pămîntul!

Încearcă numai să ne urmezi, că te fărîm!

Pe oricare altul, dacă mi-ar fi vorbit astfel, l-aş fi luat în pumni. Şi totuşi, de ce n-am ripostat? Simţeam oare că merit, ca un intrus, ca un nechemat în ţară străină, această corecţie? Am tolerat-o poate mai mult din instinct. Dar prietenia nu mai puteam să le-o ofer, în ciuda făgăduinţei ce o dădusem lui Klekih-Petra.

Coechipierii mei amuţiseră asistînd la cele întîmplate. Se întrebau ce vor face apaşii. Aceştia, făcînd totală abstracţie de prezenţa noastră, suiră cadavrul pe cal şi-l legară strîns de şa; apoi încălecară, potriviră trupul mortului în aşa fel, încît făcea impresia unui călăreţ viu şi, în sfîrşit, porniră, susţinîndu-l de ambele părţi, în pasul măsurat şi solemn al cailor. Nu proferară nici o injurie, nici un cuvînt de răzbunare; nici nu-şi mai întoarseră privirile spre noi; şi tocmai faptul acesta era de rău augur, mai rău decît în cazul cînd ne-ar fi ameninţat cu o moarte cumplită.

— A fost groaznic şi perspectiva se arată şi mai gravă! Observă Sam Hawkens. Uite-l colo pe ticălos; tot mai zace în nesimţire de pe urma rachiului şi a pumnului dumneavoastră. Ce facem cu el?

Nu dădui nici un răspuns. Pusei şaua pe cal şi pornii în neştire.

Trebuia să fiu singur ca să-mi revin cît de cît după acest înfricoşător coşmar ce se derulase într-o jumătate de oră. Se întuneca de-a binelea cînd, ostenit şi lînced, zdrobit trupeşte şi sufleteşte, mă înapoiam în tabără...

Capitolul III

WINNETOU ÎNCĂTUŞAT

În timpul absenţei mele, pentru a nu fi obligaţi să care ursul la prea mare distanţă, oamenii îşi mutară tabăra în apropierea păduricii unde zăcea namila ucisă de mine. Era un grizzly atît de greu, încît a fost nevoie de efortul conjugat a zece bărbaţi voinici pentru a-l scoate din pădurice şi a-l tîrî pînă la focul ce fusese încins.

Cu toată ora tîrzie, la întoarcerea mea, toţi, afară de Rattler, erau încă treji. Nelegiuitul îşi continua somnul beţiei; a trebuit să fie dus pe sus şi căzu în iarbă ca un butuc. Sam jupuise ursul, lăsînd carnea neatinsă. După ce-am descălecat şi mi-am dus calul la conovăţ, venii şi eu lîngă foc.

— Pe unde-mi umblaţi, sir? Mă întrebă Sam. V-am aşteptat în chinuri; ne lăsa gura apă şi nu-l puteam căsăpi pe moş Martin fără să fiţi de faţă. Deocamdată l-am dezbrăcat de blană. Mare meşter o fi fost blănarul; i-a croit-o exact pe măsură; nici pomeneală de cută, hi-hi-hi-hi! Sper că veţi fi de acord, nu-i aşa? Ei şi acum stabiliţi, vă rog, cum să-l împărţim. Am vrea să frigem o bucăţică înainte de culcare.

— Îl împărţiţi cum credeţi! Am răspuns. Carnea e a tuturor.

— Well, atunci să vă spun ceva. Partea cea mai bună sînt labele; nu se află pe lume ceva mai gustos. Numai că trebuie să stea un timp pînă se fezandează. Delicioase devin labele ursului abia cînd viermii încep să colcăie în ele. Dar nu putem aştepta pînă atunci; mă tem că apaşii vin curînd să ne tulbure masa. E de preferat deci să frigem chiar de îndată labele şi să ne desfătăm cu ele înainte ca pieile-roşii să ne vină de hac. Aveţi ceva împotrivă, sir?

— Nu, nimic.

— Well, atunci să ne apucăm de treabă; poftă de mîncare avem, dacă nu mă-nşel.

Detaşă labele de restul trupului şi întocmi porţii, cîte una de fiecare persoană. Mie îmi reveni porţia cea mai bună, tăiată de la un picior din faţă; o înfăşurai în hîrtie şi o pusei deoparte, pe cînd ceilalţi se grăbiră să-şi frigă hartanele lor. E drept că-mi era foame, însă oricît de paradoxal ar părea, nu aveam poftă de mîncare. Din pricina călăriei îndelungi şi obositoare, simţeam nevoia să mănînc, dar îmi era cu neputinţă să iau ceva în gură. Nu reuşeam să alung din minte scena crimei. Mă vedeam alături de Klekih-Petra; îi auzeam glasul ca într-o ultimă spovedanie şi mă obsedau ultimele sale vorbe rostite ca într-o presimţire a apropiatei morţi. Da, frunza vieţii sale nu s-a desprins cu uşurinţă şi lin; fusese smulsă cu forţa şi anume de către un semen de-al lui. Şi de ce şi în ce fel! Ucigaşul zăcea acolo, încă beat şi năuc.

Aş fi vrut să-l împuşc, dar îmi era scîrbă de dînsul. Acelaşi dezgust îi determinase, probabil şi pe cei doi apaşi să nu-l răsplătească pe merit.

"Apa de foc", atît spusese Inciu-Ciuna, cu cel mai adînc dispreţ. Cîte învinuiri, cîte imputări nu cuprindeau aceste cuvinte!

Dacă mă consola totuşi ceva în această sîngeroasă întîmplare, era faptul că bietul Klekih-Petra murise lîngă inima celui drag şi că propria-i inimă captase glonţul destinat lui Winnetou. Dar rugămintea lui de a-i continua opera, de a face legămînt de prietenie cu tînărul apaş? De ce să-mi fi adresat tocmai mie această rugăminte? Cu puţine minute înainte îşi exprimase îndoiala că am putea să ne revedem vreodată; aşadar, nu credea că drumul vieţii mele ar putea duce în lumea apaşilor; şi iată că, pe neaşteptate, îmi încredinţează o sarcină a cărei îndeplinire e în strînsă legătură cu această lume. Să fi fost o vorbă spusă la întîmplare? Să fie dat muribunzilor, în clipa cînd se despart de viaţă, cînd o aripă a sufletului lor flutură deja "dincolo", să întrevadă viitorul? S-ar zice că aşa este, pentru că, mai tîrziu, mi-a fost menit să-i împlinesc într-adevăr dorinţa, deşi acum se părea că întîlnirea cu Winnetou nu-mi poate aduce decît pierzania.

Şi de ce, mai ales, m-am grăbit să-i dau muribundului promisiunea mea? Din milă? Probabil. Dar mai exista un motiv, chiar dacă în clipa respectivă nu eram conştient de el: Winnetou mă impresionase profund, ca nimeni altul pînă atunci. Era exact de vîrsta mea şi totuşi cît de superior mie! Sesizasem aceasta din prima clipă... Limpezimea gravă, mîndră a ochilor săi catifelaţi, siguranţa calmă a ţinutei şi a fiecărui gest, precum şi umbra melancolică a unei mîhniri adînci şi tainice pe care credeam că o desluşesc pe chipul lui frumos şi tînăr mă cuceriseră subit. Cît de impunătoare îi era purtarea, ca şi aceea a tatălui său! Orice alt om, fie alb sau roşu, s-ar fi năpustit de îndată asupra ucigaşului şi l-ar fi omorît; ei însă nu l-au învrednicit cu nici o privire şi chipurile lor n-au tresărit măcar, n-au trădat nici o fărîmă din ceea ce se petrece în adîncul inimii. Şi pe asemenea oameni îi duşmănim!... Şedeam aşa, tăcut, în timp ce colegii mîncau cu poftă carnea friptă; şedeam ghemuit lîngă foc şi-mi scurmam gîndurile; pînă ce Sam Hawkens mă trezi din meditaţie:

— Ce-i cu dumneavoastră, sir? Nu vă e foame?

— Nu mănînc.

— Aşa? Şi vă dedaţi la exerciţii intelectuale! N-ar trebui să vă lăsaţi în voia acestui obicei. Şi pe mine mă zgîndăreşte întîmplarea de adineauri, ba chiar foarte mult; însă un westman trebuie să se deprindă cu asemenea incidente. Nu degeaba li se spune acestor ţinuturi the dark and bloody grounds, adică întunecoase şi însîngerate.

Vă asigur că terenul de aici e îmbibat la fiece pas cu sînge, iar insul care posedă un nas atît de simţitor, încît nu suportă mirosul sîngelui, mai bine rămîne acasă şi bea apă îndulcită. Nu vă puneţi povestea la inimă şi daţi-mi lăbuţa aceea, să v-o frig.

— Mulţumesc, Sam; nu, zău, nu mănînc! V-aţi decis ce faceţi cu Rattler?

— Am discutat, fireşte, cazul.

— Ei şi ce pedeapsă aţi stabilit?

— Pedeapsă?! Credeţi că e nevoie de pedeapsă?

— Hotărît lucru.

— Aşa! Şi cum socotiţi să procedăm? Să-l ducem cumva la San Francisco, la New York sau la Washington şi să-l dăm în judecată pentru crimă?

— Fleacuri! Noi înşine sîntem autoritatea care are dreptul să-l judece. Trebuie să se supună legilor vestului.

— Ia te uită cîte ştie acest greenhorn despre legile Vestului sălbatic! Nu cumva v-aţi ostenit pînă încoace, din bătrîna Germanie, ca s-o faceţi pe judecătorul suprem? Ori sînteţi rudă cu Klekih-Petra sau măcar prieten?

— Ştii bine că nu.

— Iată punctul principal. Într-adevăr, Vestul sălbatic are legile sale specifice, trainice. Vestul cere ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, sînge pentru sînge, cum scrie în Biblie. Dacă se săvîrşeşte un omor, cel îndreptăţit poate să-l ucidă pe făptaş fără întîrziere, sau ia fiinţă un tribunal care dă verdictul şi-l execută imediat. Astfel ne debarasăm de ticăloşii care, altminteri, ar sări în capul vînătorilor cinstiţi.

— Ei bine, să alcătuim un tribunal.

— Pentru asta e nevoie mai întîi de un acuzator.

— Eu voi fi acuzatorul.

— Cu ce drept?

— Cu dreptul omului care nu poate tolera ca o asemenea crimă să nu fie pedepsită.

— Pshaw!Vorbiţi exact ca un greenhorn. Vă puteţi constitui acuzator în două ipoteze: mai întîi, dacă cel ucis v-a fost rudă, prieten sau camarad; ceea ce nu e cazul, aţi recunoscut şi dumneavoastră. În al doilea rînd, aţi putea deveni acuzator al ucigaşului dacă aţi fi chiar, dumneavoastră cel ucis, hi-hi-hi-hi! Sînteţi cumva respectivul?

— Ascultă, Sam, chestiunea nu e dintre acelea care se pretează la spirite!

— Ştiu, ştiu! Am precizat lucrurile numai pentru a nu da loc la confuzii; fiindcă, în cazul unui omor, cel dintîi care ar avea dreptul sfînt de a cere pedepsirea ucigaşului ar fi, desigur, însăşi victima. Prin urmare, nu aveţi nici o justificare să vă erijaţi în acuzator şi ne aflăm cu toţii în aceeaşi situaţie. Iar unde nu există acuzator, nu poate fi nici judecător. Lipseşte, aşadar, temeiul de a forma un tribunal.

— Va să zică, Rattler să scape nepedepsit?!

— Nicidecum. Nu vă pripiţi! Vă dau cuvîntul meu că-şi va primi răsplata tot atît de sigur cum glonţul plecat din buna mea Liddy îşi atinge ţinta. Las' că vor avea grijă apaşii.

— Atunci pedeapsa ne va lovi şi pe noi!

— Foarte probabil. Dar vă imaginaţi că, ucigîndu-l pe Rattler, am evita primejdia? Toţi sîntem o apă. Apaşii nu-l consideră numai pe el drept asasin, ci şi pe noi; cu siguranţă că, dacă le cădem în mîini, ne tratează ca atare.

— Chiar dacă ne dezbărăm de el?

— Chiar şi atunci. Ne curăţă fără să întrebe dacă Rattler se mai află printre noi. Dar cum aţi vrea să scăpăm de el?

— Să-l alungăm.

— În privinţa asta, ne-am şi sfătuit. Am ajuns la concluzia că, mai întîi, n-avem dreptul să-l alungăm din mijlocul nostru şi, al doilea, chiar de-am avea un asemenea drept, n-ar fi cuminte s-o facem.

— Zău, Sam, nu te-nţeleg! Dacă un om nu mi-e pe plac, mă despart de el. Dar încă un ucigaş! Sîntem oare obligaţi să tolerăm mai departe printre noi o astfel de canalie şi pe deasupra un beţivan înrăit, care ne poate provoca noi şi noi încurcături?

— Din păcate, sîntem obligaţi. Rattler a fost angajat, ca şi noi, adică eu, Stone şi Parker, pentru paza dumneavoastră şi numai cei care l-au angajat, care îl plătesc, au calitatea să-l concedieze. Trebuie să ne menţinem în cadrul legal.

— Cadru legal! Faţă de cine? Faţă de un om care calcă în picioare zi de zi legile umane!

— Ei şi! Admit că teza dumneavoastră e foarte justă; totuşi, nu trebuie să comitem o greşeală, sub pretext că altul a comis o crimă, vă spun cinstit: înainte de toate, respectul autorităţii. De aceea noi, westmenii, care ţinem eventual loc de autoritate, avem toate motivele să ne păstrăm reputaţia neştirbită. Şi pe urmă, daţi-mi voie să vă întreb, ce-ar face Rattler dacă l-am alunga?

— Îl priveşte!

— Şi pe noi de asemenea! Căci am fi în orice clipă ameninţaţi; aproape sigur că ar umbla să se răzbune. E de preferat, deci, să rămînă printre noi, sub ochii noştri, decît să-l gonim şi pe urmă dumnealui să ne dea tîrcoale şi să expedieze cui vrea el cîte un glonţ în cap. Sper că acum veţi fi şi dumneavoastră de acord.

Vorbind astfel, mă privi cu tîlc şi-mi făcu semn cu ochiul către oamenii lui Rattler. O pricepui bine: dacă l-am pedepsi, probabil că aceştia ar face cauză comună cu banditul. Îmi spuneam şi eu la fel. Nu aveam nici o încredere în ei. De aceea i-am răspuns lui Sam:

— Înţeleg. După ce mi-ai expus situaţia, recunosc şi eu că e preferabil ca lucrurile să meargă de la sine. Acum însă, mă îngrijorează apaşii. Nu încape îndoială că vor reveni ca să ne-o plătească.

— Se vor întoarce, de bună seamă şi aceasta cu atît mai sigur, cu cît n-au proferat nici o ameninţare. Au procedat nu tot foarte demn, dar şi foarte înţelept. Dacă s-ar fi răzbunat pe loc şi presupunînd că n-am fi ripostat, ceea ce nu prea cred, atunci numai Rattler şi-ar fi luat porţia. Dar ei ne condamnă pe toţi, pentru că ştiu că Rattler e dintr-ai noştri şi pentru că, din pricina măsurătorilor, ne socotesc duşmani trimişi aici ca să le răpească ţara şi avutul. Iată de ce s-au stăpînit şi ne-au părăsit fără să ridice măcar un deget împotriva noastră. Cu atît mai sigur e că se vor întoarce pentru a pune mîna pe noi toţi. Dacă izbutesc, atunci ne aşteaptă o moarte chinuitoare şi lungă, fiindcă stima de care se bucura la ei Klekih-Petra cere o îndoit şi întreit de cumplită răzbunare.

— Şi toate acestea din pricina unui beţivan! Vor veni, desigur, în număr mare.

— Absolut! Întrebarea e cînd vor veni. Am avea încă timp să ne retragem; ar însemna însă să lăsăm totul în părăsire şi lucrul, aproape gata, să rămînă neterminat.

— Asta trebuie s-o evităm, chiar dacă n-ar fi decît pe jumătate posibil.

— Cînd puteţi încheia lucrările, dacă-i daţi zor? Cum credeţi?

— Cam în cinci zile.

— Hm! După cîte ştiu, apaşii nu au prin împrejurimi nici o aşezare; cei mai apropiaţi mescaleri se află cel puţin la trei zile călare de aici.

Dacă nu mă-nşel, Inciu-Ciuna şi Winnetou, ţinînd seama de transportul cadavrului, vor avea de călărit cam patru zile înainte de a-şi mobiliza oamenii, apoi trei zile pentru înapoiere, fac în total şapte.

Prin urmare, dacă apreciaţi că vă trebuie cinci zile, sînt de părere că puteţi îndrăzni să continuaţi măsurătorile.

— Şi dacă socoteala dumitale e greşită? Cei doi apaşi pot, deocamdată, să lepede cadavrul într-un loc sigur şi să se întoarcă pentru a ne lovi pe ascuns. E foarte probabil. La fel, s-ar putea să întîlnească în drum o trupă de-a lor; e chiar de presupus că au prieteni pe aproape; m-ar mira ca doi indieni şi pe deasupra căpetenii, să plece din satul lor fără nici un fel de însoţitori. Şi cum sezonul vînătorii de bizoni a început, mai apare şi eventualitatea ca Inciu-Ciuna şi Winnetou să facă parte dintr-un grup de vînători aflaţi prin împrejurimi, de care s-au despărţit vremelnic. Toate acestea trebuiesc luate în seamă, dacă e să judecăm lucrurile cu toată prudenţa.

Sam Hawkens clipi cu unul din ochişorii lui se strîmbă a mirare şi exclamă:

— Good luck! Deştept mai sînteţi şi, vai, prea înţelept aţi grăit!

Astăzi puiul e cu mult mai isteţ decît găina, dacă nu mă-nşel. Dar, ca să fiu sincer, ceea ce-aţi spus nu e chiar de lepădat. Vă dau deplină dreptate. Trebuie să socotim toate probabilităţile. De aceea e necesar să aflăm încotro au apucat-o cei doi apaşi. Cum se crapă de ziuă, le iau urma.

— Merg şi eu, se oferi Will Parker.

— Şi eu! Sări Dick Stone.

Sam Hawkens se gîndi o clipă, apoi răspunse:

— Rămîneţi frumuşel pe loc. E nevoie să staţi aici. Înţeles?

Şi se uită semnificativ spre oamenii lui Rattler. Avea dreptate. Dacă aceşti inşi dubioşi rămîn aici de capul lor, n-ar fi exclus ca, de îndată ce şeful s-ar trezi, să se dedea la scene neplăcute. Era deci mai bine ca Stone şi Parker să nu plece din tabără.

— Totuşi, Sam, nu te poţi hazarda de unul singur! Obiectă Will.

— Aş putea, dac-aş vrea. Dar nu vreau! Replică Sam. Găsesc eu însoţitor.

— Pe cine?

— Pe greenhorn-ul ăsta. Şi arătă spre mine.

— Nu, nu-i permit să plece, se opuse inginerul-şef.

— De ce, mister Bancroft?

— Am nevoie de el.

— Aş putea să ştiu pentru ce anume?

— Pentru lucru, se înţelege. Ca să terminăm în cinci zile, ne trebuiesc toate forţele. Nu mă pot lipsi de nimeni.

— Ah, da, toate forţele... Pînă acum n-aţi prea folosit toate forţele; mai curînd a trebuit să muncească unul singur pentru toţi; ei bine, să lucreze acum toţi pentru unul.

— Mister Hawkens, doar n-ai de gînd să-mi porunceşti?! Îţi interzic!

— Să nu exagerăm. O simplă remarcă e departe de-a fi un ordin.

— Dar aşa sună!

— Posibil, nu vreau să vă contrazic. Cît despre lucrările dumneavoastră, nu cred să întîrzie chiar atît de mult, dacă mîine veţi avea patru inşi în loc de cinci. Înţelegeţi, nu-i aşa, că am un anume motiv să-l iau cu mine pe acest tînăr greenhorn, poreclit Old Shatterhand.

— Îmi dai voie să aflu şi eu motivul?

— De ce nu? Vreau să vadă şi dînsul cum mă furişez pe urmele indienilor, să înveţe cum se desluşeşte o urmă; ar putea să-l intereseze şi să-i folosească.

— Dar pe mine nu mă interesează.

— Ştiu. Mai am însă şi un alt motiv; drumul pe care urmează să pornesc e pe alocuri destul de primejdios. Aşadar, e în avantajul nostru reciproc să fiu însoţit de un fecior zdravăn, care, pe deasupra, ştie să şi mînuiască perfect doborîtorul de urşi.

— Nu pricep întru cît acest lucru ar fi în avantajul nostru.

— Nu? Mă miră. Sînteţi, de altfel, un gentleman neobişnuit de inteligent, răspunse Sam, nu fără o nuanţă de ironie. Ce-aţi zice, de pildă, dac-aş da peste nişte duşmani ce se îndreaptă spre tabăra noastră şi care mi-ar face felul? Cine v-ar mai putea pune în gardă asupra primejdiei ce vă paşte? Aţi fi atacaţi prin surprindere şi ucişi toţi pînă la unul. Dar avîndu-l cu mine pe acest greenhorn, care cu mîinile lui de cucoană poate culca la pămînt, dintr-o lovitură, pe cel mai puternic adversar, am toate şansele să mă întorc teafăr. Sînteţi de acord?

— Hm! Înţeleg.

— Şi acum vine principalul: trebuie să-l iau mîine cu mine ca să nu se işte iarăşi cine ştie ce conflict care s-ar termina prost. Ştiţi că Rattler îi poartă pică. Şi cînd acest amator de rachiu se va dezmetici dimineaţa, e foarte probabil să se repeadă la omul care l-a scos din funcţiune astăzi pentru a doua oară. Trebuie, cel puţin mîine, să-i ţinem departe unul de altul. Vi-l las pe Rattler, de care n-am nevoie şi-l iau pe dumnealui. Mai aveţi ceva împotrivă?

— N-am. Să plece.

— Well. Sîntem înţeleşi! Constată Sam şi, întorcîndu-se spre mine, continuă: Aţi auzit ce treabă grea vă aşteaptă mîine. Se prea poate să n-avem clipă de răgaz nici pentru mîncare sau odihnă. Vă întreb în consecinţă, dacă nu v-aţi hotărît să devoraţi barem o părticică din laba de urs.

— Ei, în cazul acesta, hai să încerc!

— Încercaţi. Ajunge şi atît. Cunosc eu problema, hi-hi-hi-hi! O singură încercare şi nu vă mai opriţi pînă nu consumaţi toată porţia.

Daţi-o încoace, să v-o frig. Un greenhorn nu se pricepe în astfel de operaţii. Fiţi atent şi învăţaţi cum se procedează! Altă dată, de-ar fi să mai prepar asemenea delicatesă, nu păpaţi nimic; o mănînc eu toată.

Sam, dragul de el, nu vorbea fără temei: de îndată ce opera fu gata şi dădui de gustul fripturii, mă năvăli o poftă de mîncare cum de mult nu încercasem; uitai de preocupările mele şi mîncai şi mîncai pînă la ultima firimitură.

— Aţi văzut! Se bucură Sam. Pariez că e mult mai plăcut să mănînci dintr-un grizzly decît să te lupţi cu el. Aţi constatat-o pesemne şi singur. Acum mai tăiem cîteva bucăţi zdravene din coapsă şi le punem la frigare. Mîine le luăm la drum ca provizii; în asemenea deplasări se poate să n-ai timp pentru vînătoare şi nici posibilitatea să aprinzi focul. Dumneavoastră, sir, culcaţi-vă şi trageţi un pui de somn; pornim în revărsat de zori şi avem nevoie de toată vigoarea trupului.

— Well, mă duc la culcare. Dar mai întîi, ia spune, ce cal ţi-ai ales pentru mîine?

— Ce cal? Nici unul.

— Atunci?

— Auzi întrebare! Vă imaginaţi că am să încalec un crocodil sau ca să zic aşa, vreo altă pasăre? Călăresc pe catîrul meu, pe Mary.

— Eu n-aş face-o.

— Şi de ce, mă rog?

— Încă nu-ţi cunoşti suficient animalul.

— În schimb, mă cunoaşte el. Îmi poartă un respect grozav, dobitocul, hi-hi-hi-hi!

— Totuşi, la o expediţie cum e aceea de mîine, nu strică să fim foarte prevăzători, să chibzuim cu grijă. Un cal nesigur poate să strice totul.

— Într-adevăr? Rîse Sam.

— Da, subliniai. Ştiu că fornăitul unui cal poate costa viaţa călăreţului.

— Ah, ştiţi şi asta? Deştept băiat, n-am ce zice! Tot din cărţi aţi cules-o?

— Exact.

— Mi-am închipuit! Trebuie că e nespus de interesant să citeşti asemenea cărţi. Dacă n-aş fi westman, m-aş duce în est, m-aş instala comod pe o canapea şi aş citi numai poveşti frumoase despre indieni.

Cred că aşa poţi ajunge grăsun şi rotofei, deşi nu te-alegi cu laba de urs decît pe hîrtie. Sînt foarte curios dacă bunii gentlemeni care scriu asemenea istorii au trecut vreodată dincolo de Mississippi!

— Probabil că majoritatea au trecut.

— Aşa? Credeţi?

— Cred.

— Eu nu. Am serioase motive să mă îndoiesc.

— Şi motivele ar fi...?

— Vi le spun, sir. Ştiam şi eu cîndva scrisul, dar l-am uitat; astăzi n-aş mai fi în stare să-mi aştern numele pe hîrtie sau pe tăbliţa de şcolar. O mînă care a strunit atîta vreme caii, a tras cu puşca, a mînuit cuţitul şi lasso-ul nu se mai pretează să mîzgălească pe hîrtie tot felul de bazaconii, Un westman sadea cu siguranţă că a uitat scrisul; iar dacă nu eşti westman, ce te apuci, mă rog, să scrii despre lucruri pe care nu le cunoşti?!

— Hm! Ca să scrii o carte despre vest nu e nevoie să stai aici pînă se înţepenesc degetele şi nu mai poţi scrie.

— Hodoronc-tronc! Ce-am susţinut eu? Am spus că numai un westman destoinic ar putea scrie ca lumea, adică potrivit adevărului; dar vedeţi, un astfel de om nu se apucă să scrie.

— De ce?

— Fiindcă nu-i trece prin minte să părăsească vestul ăsta, unde nu se prea găsesc călimări. Preria e ca marea: cine a cunoscut-o şi a îndrăgit-o nu se mai desparte de ea. Toţi aceşti scriitoraşi n-au habar ce înseamnă vestul; dacă l-ar fi cunoscut, n-ar fi şters-o de aici pentru a înnegri apoi cu cerneală sute de pagini. Asta-i părerea mea şi tare mă tem că am dreptate.

— Nu prea. Cunosc, de pildă, pe unul care a îndrăgit aceste locuri şi vrea să ajungă vînător iscusit. Se va întoarce, totuşi, din cînd în cînd, în lumea civilizată, ca să scrie cărţi despre Vestul sălbatic.

— Ce vorbiţi! Cine-o fi? Întrebă Sam, privindu-mă curios.

— Ai putea să-l ghiceşti.

— Să-l ghicesc? Zău? Nu cumva chiar dumneavoastră?

— Eu.

— Măi, să fie! Vreţi, prin urmare, să intraţi în tagma trîntorilor care scriu cărţi?

— Eventual.

— Lăsaţi-vă, sir, de ideea asta, vă rog din tot sufletul. Dacă vă apucaţi de asemenea lucru, atunci vă duceţi pe copcă, zău aşa!

— Mă îndoiesc.

— Iar eu o susţin sus şi tare. Pot să şi jur! Strigă el cu patimă. Aveţi măcar cea mai slabă idee de viaţa ce vă aşteaptă?

— De ce n-aş avea?

— Ei?

— Călătoresc prin lume, cunosc ţări şi popoare şi mă întorc, din timp în timp, acasă, în patrie, ca să aştern netulburat pe hîrtie impresiile şi întîmplările trăite.

— Şi cu ce scop, pentru Dumnezeu? Asta n-o înţeleg.

— Cu scopul de a fi un mentor al cititorilor mei şi, între altele, ca să cîştig parale.

— Zounds! Mentor al cititorilor! Şi să cîştige parale! Sir, sînteţi într-o ureche, dacă nu mă-nşel! Cititorii nu vor învăţa nimic de la dumneavoastră, fiindcă nu vă pricepeţi la nimic. E posibil oare ca un greenhorn împăiat să ajungă mentorul cititorilor săi? Vă asigur că nu veţi găsi cititori nici de leac! Şi explicaţi-mi, vă rog, de ce adică, pentru numele tuturor sfinţilor, tocmai dumneavoastră v-aţi băgat în cap să deveniţi mentor şi încă mentorul unor cititori inexistenţi?! Nu există destui dascăli pe lumea asta? E nevoie să sporiţi tagma lor?

— Ascultă-ncoa', Sam, a fi dascăl e o profesiune extrem de serioasă, chiar sacră.

— Pshaw! Un westman e mult mai important, de mii de ori mai important! Asta o ştiu, pentru că sînt şi eu westman, cîtă vreme dumneavoastră abia dacă aţi deprins să vă ştergeţi nasul. Încît va trebui să mă opun categoric intenţiei dumneavoastră de a deveni mentorul cititorilor şi de a cîştiga pe deasupra şi bani! Ce idee! Absolut fistichie! Ia spuneţi, cît costă o carte din acelea pe care aţi vrea s-o scrieţi?

— Un dolar, doi, chiar trei, depinde cît e de mare.

— Bun! Şi cît costă o blană de biber? Cam cît? Un puitor de capcane cîştigă incomparabil mai mult decît un mentor al cititorilor care, dac-ar avea nenorocul să vă citească, n-ar învăţa decît prostii. Vreţi să cîştigaţi bani! Aici, în vest, e o treabă cît se poate de uşoară. Banul se află peste tot, în prerie, în pădurile virgine, printre stînci şi în fundul apelor. Şi ce trai mizerabil aţi duce ca scriitor! În locul apei limpezi din izvoarele vestului, aţi bea cerneală neagră şi cleioasă; v-aţi roade pana de gîscă în loc să degustaţi labe de urs şi coapse de bivol; deasupra capului aţi avea nu cerul albastru, ci tavanul scund, coşcovit; sub picioare, în locul ierbii moi şi verzi, o duşumea de scînduri, numai bună să provoace dureri de şale. Aici călăriţi pe un dereş, dincolo pe un fotoliu desfundat. Aici, pe ploaie sau furtună, puteţi culege mană cerească; acolo, la primul strop de ploaie, vă acoperiţi capul cu umbrele roşii sau verzi. Aici sînteţi un om liber, voios, cu arma în mînă; acolo staţi ghemuit la masa de scris şi vă irosiţi puterile chinuind condeiul sau creionul... ei, mă opresc aici, ca să nu fulger şi mai tare. Însă dacă v-aţi pus cu adevărat în gînd să deveniţi mentorul cititorilor, atunci sînteţi omul cel mai de plîns din cîţi trăiesc pe faţa pămîntului!

Se enervase de-a binelea; ochişorii lui scăpărau şi obrazul, cît se vedea din desişul bărbii, i se colorase în rubiniu, ca şi vîrful nasului.

Bănuiam ce-l supărase atîta şi aş fi vrut s-o aflu chiar din gura lui; turnai deci untdelemn peste foc:

— Totuşi, dragă Sam, sînt convins că ţi-ar face şi dumitale plăcere dacă mi-aş atinge scopul şi aş deveni scriitor.

— Plăcere? Mie? Scutiţi-mă de nerozii! Ar fi cazul să ştiţi că nu înghit asemenea glume!

— Nu-i nici o glumă. Vorbesc serios.

— Serios? Atunci să mă lovească trăsnetul, dacă nu mă-nşel, ce găsiţi serios aici? Ce anume să-mi facă plăcere?

— Dumneata însuţi.

— Eu?

— Îţi va face plăcere, pentru că în cărţile mele va fi vorba de dumneata.

— De mine... de mine? Repetă el, în timp ce ochii miraţi i se dilatau din ce în ce.

— Întocmai, de dumneata. Doar am să te pomenesc în povestirile mele.

— Să mă pomeniţi? Adică să scrieţi despre ceea ce fac şi spun?

— Da. Relatez întîmplările prin care am trecut şi, ţinînd seama că am fost împreună, iată că apare şi Sam Hawkens în cărţile mele, aidoma celui din faţa mea.

Atunci Sam apucă arma, aruncă deoparte carnea pe care o ţinuse deasupra focului, luă o atitudine cruntă şi-mi strigă:

— Vă întreb cu toată seriozitatea şi de faţă cu aceşti martori, dacă intenţionaţi să comiteţi într-adevăr fapta cu pricina!

— Fireşte!

— Aha! În cazul acesta, vă poftesc să retrageţi imediat cele spuse şi să vă legaţi sub jurămînt că renunţaţi la idee!

— De ce?

— Fiindcă altminteri vă împuşc sau vă crap capul cu bătrîna mea Liddy pe care, cum vedeţi, o ţin în mîini. Aşadar: vreţi ori nu?!

— Nu vreau!

— Atunci lovesc! Strigă el, ameninţîndu-mă cu patul puştii.

— Dă-i drumul! Am răspuns calm.

Arma atîrnă cîteva clipe deasupra capului meu; apoi Sam o coborî, o azvîrli în iarbă şi, împreunîndu-şi a desperare mîinile, se jelui:

— Omul ăsta e trăznit, e nebun de-a binelea! Am bănuit eu încă din primul moment cînd mi-a spus că intenţionează să scrie cărţi şi să fie mentorul cititorilor săi; şi uite că acum bănuiala se adevereşte.

Numai un descreierat poate sta imperturbabil şi cu atîta sînge rece, în timp ce Liddy îi vîjîie deasupra capului. Ce să faci cu asemenea om? Cred că n-are leac!

— Nu-i nevoie de nici un leac, Sam dragă! L-am liniştit. Mintea mea e cît se poate de întreagă.

— Atunci de ce vă încăpăţînaţi? De ce preferaţi să vă zdrobesc oasele decît să rostiţi jurămîntul pe care vi-l cer?

— Pshaw! Sam Hawkens nu se va atinge de mine. Asta o ştiu.

— Ştiţi? Va să zică ştiţi! Şi, din păcate, ştiţi adevărul. Mai degrabă m-aş curăţa pe mine, decît să mă ating de un fir de păr din capul dumneavoastră.

— Iar jurăminte nu fac. Pentru mine, cuvîntul e ca şi un jurămînt, în plus, nu îngădui nimănui să-mi stoarcă vreo promisiune prin ameninţări, chiar dacă acestea vin din partea nobilei Liddy. Chestiunea cu cărţile nu-i aşa de idioată cum crezi. De altfel, dumneata n-ai de unde să cunoşti problema, dar ţi-o explic eu altă dată, cînd voi dispune de timp.

— Mulţumesc! Rosti Sam anevoie, în timp ce-şi relua locul şi punea carnea iarăşi la fript. N-am nevoie de lămuriri în chestiuni ce nu pot fi lămurite. Mentorul cititorilor! Să cîştigi bani ca făcător de cărţi!

Caraghios!

— Nu uita onoarea, Sam!

— Ce fel de onoare? Întrebă el, întorcîndu-şi brusc faţa spre mine.

— Onoarea de a fi citit de atîta lume. Ajungi renumit.

Sam ridică în aer halca de carne şi se răsti:

— Ci încetaţi odată, sir, că de nu, vă arunc drept în cap hartanul ăsta ce cîntăreşte pe puţin douăsprezece livre! Acolo e locul lui, pentru că sînteţi mai prost decît cel mai tîmpit dintre urşii grizzly. Să-ţi cîştigi faima scriind cărţi! Cine-a auzit vreodată o gugumănie mai jalnică! Eu nu, zău că nu! Ce ştiţi dumneavoastră despre faimă? Să vă spun eu cum ajunge cineva renumit. Iată blana de urs; vă îmbrăcaţi într-însa; îi tăiaţi urechile şi le fixaţi la pălărie, îi smulgeţi ghearele şi dinţii, vă faceţi din ele o salbă şi v-o atîrnaţi de gît. Aşa procedează orice alb sau indian peste care a dat norocul să răpună un grizzly.

Atunci, pe unde trece, lumea exclamă: "Uitaţi-vă la bărbatul acela! S-a bătut cu un urs cenuşiu!" Şi pretutindeni i se face loc cu plăcere şi cu adînc respect şi numele lui zboară din cort în cort, din ţinut în ţinut.

Aşa devii renumit. Înţeles? Ei, încercaţi acum să vă puneţi cărţile la pălărie şi să vă agăţaţi de gît o salbă de istorioare! Ce va spune lumea?

E nebun, nebun de legat! Iată cum arată faima de scriitor!

— Dar, Sam, ce te înfierbînţi atîta? Nici n-ar trebui să-ţi pese de treburile mele.

— Să nu-mi pese? Drace, peste ce om am dat, dacă nu mă înşel! Îl iubesc ca pe un fiu, îi sînt devotat pînă la nebunie şi dumnealui ar vrea să nu-mi pese! Asta-i culmea, ba mai mult, e chiar culmea culmilor! Individul are forţă de bivol, muşchi de mustang, tendoane şi vine de cerb, ochi de şoim, auz de şoarece şi un creier de cinci-şase livre, dacă e să judecăm după fruntea lui. Trage ca un puşcaş cu experienţă, călăreşte ca un duh al savanei şi, în ciuda faptului că n-a văzut vreun bizon sau grizzly în viaţa lui, se năpusteşte asupra lor ca şi cînd ar avea de-a face cu nişte purceluşi de mare. Şi un asemenea tip, un vînător de prerie, un individ croit parcă anume să fie westman şi care de pe acum întrece pe cîte unul care a colindat savana timp de două decenii, va să zică un om ca ăsta ţine să se întoarcă acasă şi să scrie cărţi! Ei, să nu-ţi pierzi minţile? Mai e de mirare că un westman cinstit şi care-i poartă de grijă îşi iese din pepeni?

Şi zicînd acestea, mă privea fix, provocator. Voia să-mi stoarcă un răspuns, dar nu-i dădui nici unul. Îl înfundasem de-a binelea.

Luai şaua, mi-o aşezai sub cap în loc de pernă şi mă culcai.

— Ei, ce purtare-i asta? Se răţoi Sam, ţinînd încă friptura în mînă. Oare nu merit răspuns?

— Ba da! Îl asigurai. Noapte bună, Sam. Somn uşor!

— Vreţi să dormiţi?

— Fireşte. Nu m-ai sfătuit chiar dumneata să dorm?!

— Ce-a fost, a trecut, sir; acum, însă, n-am isprăvit discuţia.

— Ba da!

— Ba nu; mai am o vorbă cu dumneavoastră.

— În schimb eu nu mai am nimic de întrebat. Am aflat tot ce-am vrut să aflu.

— Ce adică?

— Exact ceea ce te-ai străduit să-mi ascunzi pînă acum.

— Să ascund? Sînt curios, la ce vă referiţi? Daţi-i drumul!

— O, nu e decît faptul că sînt născut să fiu westman şi că de pe acum întrec pe cîte un vînător care a colindat savana timp de două decenii.

Scăpă din mînă halca de carne, tuşi încurcat şi, în cele din urmă, rosti înecîndu-se:

— Pe toţi... dracii... Tinerelul ăsta... acest greenhorn... m-a... hm-hm-hm!

— Noapte bună, Sam Hawkens, somn uşor! Repetai şi mă întorsei cu spatele.

Atunci veni mînios spre mine şi mă apostrofă:

— Ei da, vă dedaţi somnului, fiinţă demnă de ştreang ce-mi sînteţi! E mai bine aşa. Cît staţi cu ochii deschişi, îl duceţi de nas pe orice om de treabă. Între noi doi totul s-a sfîrşit! Aţi scrîntit-o cu mine! Acum vă cunosc pe de-a-ntregul. Sînteţi un şarlatan de care trebuie să mă feresc!

Vorbise pe tonul cel mai hotărît cu putinţă. Dac-ar fi fost să-l iau în serios, ar fi trebuit să cred că între noi se sfîrşise într-adevăr totul.

Dar nu trecu o jumătate de minut şi îi auzii vocea blîndă, aproape duioasă:

— Noapte bună, sir! Trageţi un somn bun, ca să vă refaceţi puterile pînă v-oi trezi.

Ce om bun, ce drăguţ şi cumsecade era totuşi bătrînul meu Sam Hawkens!

Am dormit buştean. Cînd am fost trezit, Parker şi Stone erau în picioare; ceilalţi mai dormeau adînc; Rattler, printre ei. Mîncarăm carne, băurăm apă proaspătă, adăparăm caii şi pornirăm, după ce Sam dădu celorlalţi doi, pe scurt, sfaturi de comportare în toate cazurile posibile. Soarele încă nu răsărise cînd plecarăm în această misiune cu destule şanse de a deveni primejdioasă. Primul meu drum călare în calitate de cercetaş! Eram curios, cum se va termina. Cîte asemenea drumuri n-am făcut mai tîrziu!

Am luat-o, bineînţeles, la vale, pe lîngă pădure, în direcţia în care dispăruseră cei doi apaşi. Urmele se mai vedeau în iarbă; pînă şi eu, greenhornul, le puteam desluşi; duceau spre miazănoapte, pe cîtă vreme noi trebuia să-i căutăm pe apaşi la miazăzi. Trecînd de cotitura văii, acolo unde pădurea începea să urce în pantă, am dat de un luminiş născut probabil datorită invaziei unor insecte dăunătoare; într-acolo ducea urma. Un drum lung lega luminişul de o prerie semănînd cu un acoperiş verde, uşor înclinat spre miazăzi. Şi aici urma era vizibilă. După cum reieşea, apaşii făcuseră un ocol. De sus, de pe coama acestui acoperiş, zărirăm înaintea noastră o întindere largă, netedă, acoperită de iarbă, care părea să nu aibă ieşire spre sud. Deşi de la plecarea apaşilor trecuseră aproape trei sferturi din zi, urmele lor se mai vedeau, în linie dreaptă, de-a lungul şesului. Sam, care pînă atunci nu scosese o vorbă, clătină din cap şi murmură în barba sa stufoasă:

— Urmele astea nu-mi plac deloc, absolut deloc!

— În schimb mie îmi plac! Am răspuns.

— Fiindcă sînteţi un greenhorn, precum aţi dovedit-o din nou aseară! Şi-a băgat în cap tinerelul că aş fi vrut să-l laud şi să-l compar cu un vînător de prerie! Să vezi şi să nu crezi! Îmi ajung cele ce-aţi rostit adineauri, ca să-mi dau seama cu cine stau de vorbă. Vă plac, aşadar, urmele? Cum de nu! Fiindcă se înşiră atît de frumos înaintea noastră, încît şi un orb le-ar putea prinde cu mîna. Mie însă, bătrîn hoinar prin savană, îmi par foarte suspecte.

— Mie nu.

— Tacă-vă pliscul, preastimate sir! Nu v-am luat ca însoţitor ca să mă zăpăciţi cu copilăriile! Cînd doi indieni îşi lasă urmele în văzul tuturor, nu e lucru curat, mai ales după ce ne-au părăsit cu gînduri vrăjmaşe. Îmi vine să cred că ne-au pregătit o cursă! Prevăzuseră doar că ne vom lua după urmele lor; e la mintea orişicui.

— Şi în ce-ar consta cursa?

— Încă nu se poate şti.

— Şi unde s-o fi aflînd?

— Fireşte că la miazăzi. Prea ne-au înlesnit calea într-acolo! Dacă n-ar fi făcut-o dinadins, îşi luau osteneala să şteargă urmele.

— Hm!

— De ce mormăiţi? Se interesă Sam.

— Nu-i nimic.

— Totuşi sună ca şi cînd aţi avea ceva pe limbă.

— Mă tem să vorbesc.

— De ce?

— Am toate motivele să-mi ţin pliscul; altminteri, mai poţi crede că vreau într-adevăr să te zăpăcesc, deşi pentru un asemenea lucru, declar deschis, nu am nici talent, nici dispoziţie..

— Ia nu mai îndrugaţi verzi şi uscate! Între amici nu se cîntăreşte fiece vorbă. Doar vreţi să învăţaţi ceva; dacă nu vorbiţi, cum o să fie cu putinţă? Prin urmare: ce înseamnă acel "hm!" de adineauri?

— Nu sînt de părerea dumitale. Nu cred într-o cursă.

— Aşa! Şi pe ce ternei?

— Inciu-Ciuna şi Winnetou vor să ajungă la ai lor ca să-i repeadă fără întîrziere împotriva noastră; în plus, ei transportă pe căldura asta un cadavru. Iată două motive care îi determină să se grăbească, altminteri şi leşul ar intra în putrefacţie şi ei s-ar întoarce prea tîrziu la tabăra noastră. În asemenea condiţii nu mai au timp să şteargă urmele. După părerea mea, aceasta e singura explicaţie a faptului că urmele lor sînt atît de vizibile.

— Hm! Făcu de astă dată Sam.

— Şi chiar dacă n-am dreptate, continuai eu, încă putem să ne luăm fără grijă după aceste urme. Cît timp ne aflăm în şesul întins, n-avem de ce ne teme; zărim de departe orice duşman şi ne asigurăm retragerea.

— Hm! Făcu Sam din nou, privindu-mă pieziş. Vorbeaţi de cadavru. Credeţi că pe căldura asta l-au cărat cu ei?

— Aşa cred.

— Nu l-or fi îngropat undeva, în drum?

— Nu. Victima se bucura la ei de mare cinste. După obiceiul lor, Klekih-Petra trebuie înmormîntat cu toată pompa. De-ar fi cu putinţă, solemnitatea şi-ar afla încununare prin execuţia ucigaşului, chiar în timpul înmormîntării. Vor amîna deci ceremonia şi se vor grăbi să ne prindă, pe Rattler şi pe noi. După cum îi cunosc, trebuie să ne aşteptăm la o astfel de acţiune.

— Aha, după cum îl cunoaşteţi? S-ar părea că v-aţi născut în ţara apaşilor!

— Lasă prostiile!

— Atunci de unde dracu' îi cunoaşteţi?

— Din cărţile acelea pe care le dispreţuieşti.

— Well! Să călărim mai departe.

Sam nu-mi împărtăşi opinia cu privire la raţionamentele mele, doar barba îi zvîcnea niţel în timp ce mă iscodea cu coada ochiului.

Cunoşteam zvîcnetul acesta: însemna că nu-i convine să accepte ceva neprevăzut.

Goneam în galop peste cîmp. Era una din acele savane cu iarba măruntă, cum se găsesc multe între izvoarele Canadian Riverului şi cele ale lui Rio Pecos. Urmele se prelungeau în trei şiruri ca şi cînd ar fi fost trase cu o greblă. Prin urmare, călăreţii înaintaseră în flanc, ca şi la plecarea din tabără. Trebuie că le venea foarte greu să menţină atîta drum cadavrul în poziţia iniţială, şezînd în şa; pînă în clipa aceea nu descoperisem nici un semn din care să reiasă că s-ar fi oprit pentru a-şi uşura povara. Dar judecam în sinea mea că semnul ar trebui să apară nu peste multă vreme.

În sfîrşit, Sam Hawkens crezu că sosise momentul să-şi reia rolul de instructor. Îmi explică ce formă ar avea urmele dacă cei doi călăreţi ar înainta la pas, la trap sau în galop; lucrul era sesizabil fără efort.

După o jumătate de oră părea că pădurea s-ar întinde de-a curmezişul cîmpiei, dar nu era decît aparenţă, provocată de o cotitură a savanei. Înaintînd în acea direcţie, constatarăm curînd că pădurea rămînea de fapt în stînga noastră. Copacii erau atît de rari, încît o întreagă trupă călare ar fi putut să treacă printre ei, răspîndită; apaşii însă îşi ţineau tustrei caii alăturaţi, ceea ce nu le-ar fi permis trecerea decît prin ruperea formaţiei. Era deci limpede că, voind să treacă în bloc, fură nevoiţi să facă un ocol pe care îl urmarăm şi noi, bucuroşi, deoarece pe-aici aveam drum deschis. Ce-i drept, mai tîrziu – după o bună "instruire" – nu m-aş fi ţinut de această urmă, ci aş fi luat-o de-a dreptul printre copaci şi, scurtînd drumul, aş fi regăsit-o dincolo.

Preria, ca o fîşie acoperită de tufişuri izolate, se îngusta din ce în ce. Atinserăm locul unde poposiseră apaşii. Era un fel de poiană cu stejari şi fagi subţiri, drepţi. Ocolirăm cu băgare de seamă poiana, apropiindu-ne iarăşi abia după ce ne încredinţarăm ca indienii o părăsiseră de mult. La o margine observarăm că iarba e strivită şi călcată. O cercetare mai atentă ne conduse la concluzia că apaşii descălecaseră aici şi coborîseră cadavrul din şa, culcîndu-l în iarbă.

Pătrunseseră apoi în poiană, tăiaseră cîteva crăci de stejar şi le curăţaseră de frunze; acestea mai zăceau împrăştiate pe jos.

— Ce-or fi făcut oare cu crăcile alea? Cum credeţi? Întrebă Sam, privindu-mă ca un profesor pe elevul său.

— O targă sau o năsălie pentru mort, am răspuns fără şovăire.

— De unde ştii? Tot din carte?

— Nu, din capul meu.

— Cum aşa?

— Mă aşteptam de mult la un semn ca ăsta. Nu e lucru uşor să sprijini atîta vreme un cadavru înţepenit în şa. Trebuiau deci să se oprească undeva şi să-şi uşureze sarcina.

— Judecata nu-i rea. Se găsesc şi asemenea lucruri prin cărţile dumneavoastră, sir?

— Fireşte că nu textual şi nici cu referiri exacte la cazul de faţă. Depinde însă de cel care citeşte şi de modul cum pricepe. Se pot învăţa multe în acest fel şi se pot aplica în cazuri similare.

— Foarte ciudat! Parc-ar fi trăit totuşi cîndva, în vest, autorii cu pricina! De altfel, sînt şi eu de părerea dumneavoastră. Să vedem dacă nu greşim.

— Cred că n-au făcut o năsălie, ci mai curînd un fel de targă, pe care o tîrăsc după ei.

— De ce?

— Ca să transporţi mortul pe năsălie sau pe o targă obişnuită, e nevoie de doi cai alăturaţi sau dispuşi unul în spatele celuilalt; dar apaşii nu au decît un singur cal disponibil; pentru o targă din asta, tîrîtoare, ajunge.

— Just. Dar targa ar lăsa o urmă foarte vizibilă, ceea ce ar fi în dezavantajul lor. În orice caz, e de presupus că au trecut pe aici ieri, pe înserate. Vedem noi imediat dacă au rămas pe loc ori şi-au continuat drumul în cursul nopţii.

— Eu sînt de părere că nu au înnoptat aici; aveau un îndoit motiv să se grăbească.

— Foarte just. Aşadar, să vedem!

Descălecarăm şi, ducîndu-ne caii de frîu, pornirăm încet de-a lungul urmelor. Acestea arătau acum altfel: se prelungeau tot în trei şiruri, dar nu ca mai înainte. La mijloc, dîra lată care provenea de la copitele cailor era însoţită de două dungi laterale, pricinuite de targă.

Prin urmare, targa se compunea din două suporturi şi din crăci aşezate de-a curmezişul, peste care fusese culcat şi legat cadavrul.

— De aci încolo, observă Sam, au călărit unul în urma celuilalt. Trebuie să fi avut vreo pricină anume, căci locul e destul de larg pentru doi călăreţi alăturaţi. Să vedem mai departe.

Încălecarăm iar şi pornirăm la trap; mă tot frămîntam să găsesc pricina pentru care vor fi călărit într-un singur şir. În sfîrşit, dădui de adevăr.

— Deschide bine ochii! Mă adresai lui Sam. Urma asta va suferi curînd o modificare menită să scape atenţiei noastre.

— Cum aşa, o modificare?

— Da, da. Ei au confecţionat targa nu numai pentru a-şi uşura înaintarea şi a nu mai fi nevoiţi să sprijine leşul, ci şi în vederea unei manevre. Se vor despărţi.

— Ce vă trece prin cap? Să se despartă! Nici prin vis nu li se năzare, hi-hi-hi-hi! Rîse el.

— Prin vis, nu, dar au luat hotărîrea în stare de trezie.

— Ia spuneţi, cum aţi scornit asemenea năzbîtie? Dac-aţi scos-o din cărţi, înseamnă că ele vă zăpăcesc de-a binelea.

— Asta nu scrie în cărţi; e raţionamentul meu. Fireşte, tot ca urmare a lecturilor, pentru că, citind cu atenţie, mi-am însuşit temeinic cuprinsul.

— Hai, s-auzim!

— Pînă acum ai făcut dumneata pe profesorul; acuma să-ţi pun eu cîteva întrebări.

— Vor fi fiind grozave! Sînt curios să le aud!

— De ce obişnuiesc indienii să călărească uneori unul după altul, de unde şi expresia "în şir indian"? Doar nu din comoditate sau de plăcere?

— Pentru ca urmăritorul să nu poată ghici numărul călăreţilor.

— Păi vezi! Cred că acelaşi motiv i-a îndemnat şi pe apaşii noştri să nu călărească alături.

— M-aş mira.

— Atunci de ce-ar călări în şir indian, cînd e loc berechet pentru trei sau chiar mai mulţi cai alăturaţi?

— Întîmplător. Sau poate din pricina mortului. Unul e călăuză şi merge înainte; apoi vine calul cu targa şi urmează al doilea călăreţ, care are sarcina să observe ca targa să nu se desfacă şi să nu cadă cadavrul.

— O fi! Dar nu uita că oamenii sînt grăbiţi să se întoarcă la tabăra noastră. Transportul mortului cere timp prea mult; aşadar, unul ar trebui s-o ia repede înainte, ca să-i mobilizeze mai devreme pe războinici.

— Fantezia vă joacă renghiul. Susţin şi repet că nici prin gînd nu le-ar trece să se despartă.

La ce bun să mă cert cu Sam? De altfel, se putea să mă înşel, dînsul fiind un cercetaş încercat, pe cînd eu, colea, un greenhorn. De aceea tăcui. Dar nu pierdeam din vedere nici un petic de drum.

Nu trecu mult şi ajunserăm la un curs de apă cu albia netedă, largă şi complet secată. Era, de fapt, una din acele gîrle care primăvara absorb apele munţilor şi apoi, după scurgerea lor rămîn secate în tot restul anului. Malurile erau joase, iar albia plină de pietriş netezit de ape; ici şi colo se aflau straturi de nisip fin. Urmele duceau de-a curmezişul albiei.

În timp ce traversam încet albia, examinam pas cu pas prundişul şi nisipul. Dacă judecasem bine adineauri, atunci chiar aici ar fi fost locul potrivit pentru despărţirea celor doi apaşi. Unul din ei ar fi trebuit să străbată o porţiune din albie mînîndu-şi calul nu pe nisip, ci pe piatră, ca să nu se întipărească paşii. Astfel ar fi putut să dispară fără a lăsa urmă. Iar dacă celălalt şi-ar fi continuat drumul trăgînd calul cu targa după el, încă am fi putut lua urma celor doi cai drept a celor trei de mai înainte.

Mă ţineam după Sam Hawkens. Trecuserăm aproape dincolo, cînd zării într-un strat de nisip, lîngă o îngrămădire de pietre, o adîncitură rotundă cu marginile surpate spre interior, cam de mărimea unei ceşti mari de cafea. Pe atunci nu aveam încă privirea destul de ageră, nici perspicacitatea şi experienţa pe care mi le-am însuşit ulterior; dar ceea ce mai tîrziu aş fi afirmat şi dovedit, acuma puteam să ghicesc: era o urmă de copită. Piciorul calului alunecase de pe grămada de pietriş în nisip. Totuşi tăcui. Abia cînd, ajunşi la celălalt mal, Sam dădu să-şi continue drumul de-a lungul urmei, l-am oprit:

— Fii bun şi ia-o la stînga, Sam!

— Pentru ce?

— Vreau să-ţi arăt ceva.

— Ce anume?

— Ai să vezi imediat. Vino cu mine!

Am luat-o călare pe malul albiei secate; malul era crescut cu iarbă.

După nici două sute de paşi, văzurăm în nisip urmele unui cal urcînd apoi desluşit prin iarbă, către miazăzi.

— Ce e asta, Sam? Îl întrebai, mîndru că eu, novicele, avusesem dreptate.

Părea că ochişorii lui dau să se ascundă în orbite şi faţa lui şireată se lungi a mirare.

— Călcătură de cal! Răspunse el.

— De unde o fi răsărit?

Se uită în lungul albiei secate şi, cum nu văzu nici un alt semn, răspunse:

— În orice caz, vine de-aici, din gîrlă.

— Fireşte. Şi cine să fi fost călăreţul?

— Dracu' ştie!

— Să ţi-o spun eu.

— Ei, cine?

— Unul din cei doi apaşi.

Faţa i se lungi şi mai mult, performanţă de care, pînă atunci, nu-l crezusem capabil. Exclamă:

— Cu neputinţă!

— Ba uite că da! S-au despărţit, aşa cum am presupus. Hai să ne întoarcem îndărăt, la prima urmă. Dacă e s-o examinăm cu atenţie, vom constata că provine numai de la doi cai.

— Ar fi uluitor! Hai să vedem. Sînt grozav de curios!

Făcurăm cale-ntoarsă, de astă dată cu şi mai multă băgare de seamă. Şi, într-adevăr, se vedea că din acel punct nu-şi continuaseră drumul decît doi dintre cai. Sam tuşi încurcat, mă examina bănuitor şi mă întrebă:

— Cum naiba v-a trecut prin cap că urma se va abate de aici, din albia asta seacă şi tocmai spre stînga?

— Am zărit o călcătură de copită jos, în nisip şi, după poziţia ei, am dedus restul.

— Ce vorbiţi! Ia să-mi arătaţi şi mie călcătură!

L-am condus pînă acolo. Sam mă privi şi mai neîncrezător ca înainte şi izbucni:

— Sir, n-aveţi de gînd să-mi spuneţi odată adevărul?

— Cum să nu! Crezi că te-am minţit vreodată?

— Hm! Păreţi un om cinstit şi iubitor de adevăr; dar acum nu vă mai cred. Adică n-aţi mai fost niciodată în prerie?

— Nu.

— Şi nici, în general, prin Vestul sălbatic?

— Nici.

— Nici în Statele Unite?

— Niciodată.

— Va fi existînd cumva o altă ţară cu prerii şi savane, ceva ca vestul nostru sălbatic? Veţi fi trecut pe-acolo?

— N-am fost nicăieri. Am ieşit acum pentru prima oară dintre graniţele patriei mele.

— Atunci să vă ia dracu'! Sînteţi o enigmă!

— Oho, Sam Hawkens! Asta-i vorbă de prieten, cum te pretinzi a-mi fi?

— Ei, nu mi-o luaţi în nume de rău, dar în asemenea situaţii îmi sare ţandăra! Pică un greenhorn în vest, fără să fi auzit nici cum creşte iarba, nici cum cîntă puricele şi, la prima sa deplasare în calitate de cercetaş, îl face pe însuşi bătrînul Sam Hawkens, coţcarul, să roşească de ruşine. Ca într-o astfel de situaţie să-ţi păstrezi sîngele rece, ar trebui să fii vara eschimos şi iarna groenlandez, dacă nu mă-nşel. Cînd eram bobocel ca dumneavoastră, ehei, că deştept mă mai credeam; iar acum, la bătrîneţe, pesemne că m-oi fi prostit de tot. Tristă afacere pentru un westman care posedă şi el porţia lui de orgoliu!

— Lasă, nu ţi-o pune şi dumneata la inimă.

— Oho, uşor de spus, dar costă! Trebuie să recunosc că aţi avut dreptate. Cum se face?

— Se face că am gîndit logic şi am dedus. O încheiere justă e de mare însemnătate.

— Ce e aia? Răsuceşti cheia?

— Nu, omule, vreau să spun concluzia.

— Nu înţeleg; e prea complicat pentru mine.

— Uite, am tras următoarea concluzie: cînd indienii călăresc în şir, o fac pentru a-şi acoperi urmele. Deci, apaşii noştri doreau acelaşi lucru, adică să ascundă una din urme. Pricepi?

— Desigur.

— Această concluzie justă m-a condus la descoperirea de adineauri. Un westman adevărat trebuie, înainte de toate, să judece logic. Să-ţi mai ofer, ca exemplu, o altă concluzie. Vrei?

— De ce nu!

— Dumneata te numeşti Hawkens. Asta înseamnă, dacă nu greşesc, "şoim"?

— Yes.

— Atunci, ascultă: şoimul se hrăneşte cu şoareci de cîmp. E adevărat?

— Întocmai; dacă-i prinde.

— Şi acum, concluzia: şoimul mănîncă şoareci de cîmp; dumneata te numeşti Hawkens, deci te hrăneşti cu şoareci de cîmp.

Sam căscă gura mare, pesemne ca să aspire aer şi idei, mă privi un răstimp ca năuc, apoi explodă:

— Sir, mă luaţi peste picior? Nu permit! Nu sînt o paiaţă căreia să-i sari în spinare. M-aţi jignit, sir, m-aţi jignit adînc cu această calomnie infernală, precum că aş mînca şoareci şi încă şoareci de cîmp. Îmi veţi da satisfacţie. Ce părere aveţi despre duel?

— Excelentă!

— Bun! Aveţi studii, nu-i aşa?

— Da.

— Prin urmare, îmi puteţi da satisfacţie. Vă voi trimite secundanţii mei. Înţeles?

— E clar. Însă dumneata posezi studii superioare?

— Nu.

— Atunci nu eşti calificat şi, în loc de secundanţi, am să-ţi trimit "terţianţii" şi "cvartanţii" mei, adică elevi din clasa a treia şi a patra gimnazială. E limpede?

— Nu, nu înţeleg! Îngăimă el, făcînd o mutră confuză.

— Păi, dacă nu înţelegi şi nici măcar nu ştii ce însemnătate au în materie de duel secundanţii dumitale sau "terţianţii" şi "cvartanţii" mei, atunci n-ai nici o calitate să mă provoci. Dar am să-ţi ofer de bunăvoie o satisfacţie.

— Care?

— Îţi dăruiesc blana ursului meu grizzly.

Ochişorii lui se luminară subit.

— Dar vă trebuie şi dumneavoastră!

— Nu-mi trebuie. Ţi-o dăruiesc.

— Pe cuvînt?

— Da.

— High-day, primesc cu ambele mîini! Mulţumesc, sir, mulţumesc din suflet! Hello, ce-o să mai crape ăia de ciudă! Ştiţi ce-o să-mi fac?

— Ei?

— Un surtuc de vînătoare nou-nouţ, din piele de grizzly! Un triumf! Mi-l croiesc cu mîna mea. Mă pricep grozav la costume vînătoreşti. Uitaţi-vă la ăsta de pe mine, ce frumos l-am reparat!

Îmi arătă, mîndru, sacul antediluvian în care era vîrît. Cîrpise pielea petic peste petic, încît nostimada de surtuc se îngroşase cît scîndura.

— Dar, adăugă el în marea lui bucurie, urechile, ghearele şi dinţii sînt ale dumneavoastră; nu-mi folosesc la haină şi, afară de asta, v-aţi cucerit trofeele cu riscul vieţii. Vă fac din ele o salbă splendidă; sînt meşter în materie. Vreţi?

— Vreau.

— Bravo! În felul acesta vom avea fiecare bucuria lui. Sînteţi într-adevăr un băiat destoinic; straşnic băiat! Va să zică, îi dăruiţi lui Sam Hawkens blana de grizzly. De acum încolo puteţi, din parte-mi, să afirmaţi că mănînc şi şobolani, tot nu mă mai scoateţi din fire. Chiar şi în chestia aia cu cărţile... încep să-mi dau seama că nu sînt, la urma urmei, atît de proaste cum credeam la început; s-ar putea totuşi să înveţi cîte ceva din ele. Şi vreţi, într-adevăr, să scrieţi o carte?

— Poate şi mai multe.

— Cu întîmplări trăite?

— Da.

— Şi veţi aduce vorba şi de mine?

— Am să-i zugrăvesc pe prietenii mei cei mai de seamă; ţin să le ridic un monument.

— Hm-hm! Cei mai de seamă! Un monument! Cred că n-am auzit bine. Adică şi eu...?

— Numai dacă vrei. Altminteri, nu.

— Ascultaţi-mă, sir: vreau! Chiar vă rog să mă pomeniţi şi pe mine.

— Bine, aşa voi face.

— Minunat! Dar atunci oferiţi-mi încă o plăcere.

— Care?

— Veţi scrie chiar despre toate întîmplările ce le-am trăit împreună?

— Da.

— Rogu-vă, deci, săriţi peste chestia asta, ştiţi, cu bifurcarea urmelor! Hawkens... şi să nu descopere asemenea fapt! Ar însemna să mă ruşinez de toată lumea care v-ar citi cărţile. Dacă sînteţi amabil, treceţi peste afacerea asta. În schimb, puteţi evoca în linişte şoarecii şi guzganii. Mi-e indiferent ce vor crede oamenii despre alimentaţia mea; numai să nu spună despre mine că aş fi un westman care îi pierde urma indianului; asta m-ar mîhni peste măsură.

— Şi, totuşi, ceea ce-mi ceri nu se poate, dragă Sam.

— Nu? Şi de ce, mă rog?

— Pentru că fiecare personaj din cartea mea trebuie zugrăvit aşa cum e în realitate. Prefer să nu te pomenesc deloc.

— Nu, nu, nu! Eu, unul, vreau să intru în carte, să fiu partout! La urma urmei, nu e rău cînd scrii adevărul întreg. Cusururile mele vor fi învăţătură şi mîngîiere pentru cititorii dumneavoastră, care n-or fi mai puţin proşti ca mine, hi-hi-hi-hi! Eu însă, care ştiu că rămîn pictat în carte, mă voi strădui să nu mai fac boacăne în viitor. Sîntem înţeleşi?

— Perfect.

— Atunci să ne continuăm drumul.

— Pe care urmă? Pe cea abătută?

— Nu, pe cealaltă.

— Bine. E a lui Winnetou.

— De unde ştiţi?

— Unul dintre apaşi se deplasează mai încet, avînd în seamă cadavrul. Celălalt, însă, grăbeşte ca să-şi adune mai curînd oştenii. Şi acesta trebuie să fie căpetenia.

— Yes! Sînt de aceeaşi părere. Inciu-Ciuna nu ne interesează deocamdată. Să-l urmăm deci pe fiul său.

— De ce tocmai pe el?

— Vreau să aflu dacă a mai făcut vreun popas; asta mi-ar folosi.

Haideţi, sir!

Pornirăm la trap şi făcurăm drum destul de lung fără să se întîmple nimic deosebit. Chiar şi descrierea ţinutului prin care treceam ar fi lipsită de interes. Abia cu un ceas înaintea amiezii Sam se opri şi zise:

— Ajunge. Ne putem întoarce. Şi Winnetou a călărit fără popas toată noaptea; înseamnă că au mare zor şi ne putem aştepta curînd la un atac, poate chiar înăuntrul celor cinci zile cît mai aveţi de lucru.

— Ar fi foarte rău.

— Fără îndoială. Dacă întrerupem lucrările şi o ştergem, atunci rămîne treaba neterminată; iar dacă stăm pe loc, ne iau apaşii prin surprindere şi lucrul tot rămîne baltă. Să discutăm serios cu Bancroft ce avem de făcut.

— Ar mai fi o soluţie.

— Nu prea ştiu care.

— Să ne punem deocamdată în siguranţă şi apoi, după retragerea apaşilor, să ne întoarcem şi să isprăvim ce-a mai rămas.

— Poate ar merge şi aşa. Vom asculta şi părerea celorlalţi. Trebuie să ne grăbim, să ajungem la tabără pînă nu se înnoptează.

O luarăm înapoi pe acelaşi drum pe care am venit. Nu ne cruţarăm caii, dar dereşul meu se păstra destul de vioi, iar "noua Mary" se purta ca şi cum abia părăsise grajdul. Lăsarăm în urmă o bună bucată de drum şi dădurăm de o apă curgătoare; acolo ne-am adăpat caii şi aveam de gînd să le lăsăm un ceas de odihnă. Descălecarăm şi ne lungirăm în iarbă, între tufişuri.

Tăceam. Ne spuseserăm tot ce aveam să ne spunem. Eu mă gîndeam la Winnetou şi la probabila încăierare cu el şi cu apaşii lui.

Sam Hawkens închisese ochii şi... vai, dormea tun! Îi urmăream mişcările ritmice ale pieptului. Nu dormise prea mult în noaptea precedentă. Aici putea să-şi permită odihna, căci eu vegheam şi, de altfel, nu observasem nicăieri nimic suspect.

Şi iată, mi se oferi un exemplu de ceea ce înseamnă agerimea simţurilor atîţia oameni, cît şi la animalele din Vestul sălbatic. Catîrul se înfundase în tufăriş, încît nu-l mai vedeam; ronţăia frunzele de pe ramuri; nu era un animal sociabil, evita caii şi prefera singurătatea.

Dereşul meu se afla în apropiere şi, cu dinţii lui tăioşi, secera iarba fragedă. Sam dormea dus, precum ştiţi.

Deodată, catîrul sforăi scurt şi neobişnuit; era ca un semnal de alarmă. Cît ai clipi, Sam se deşteptă şi sări în picioare.

— Dormeam. Mary m-a trezit. Se apropie un om sau un animal.

Unde-i catîrul?

— Aici, în tufăriş. Vino!

Ne-am tîrît printre tufe şi am descoperit-o pe Mary ascunsă după ramuri; asculta cu atenţie. Urechile lungi i se mişcau nervoase şi coada îi flutura ba încolo, ba încoace. Zărindu-ne, s-a liniştit; coada şi urechile s-au astîmpărat. Catîrul acesta fusese cu siguranţă cîndva în mîini foarte bune şi Sam putea să se felicite că l-a prins în locul vreunui mustang.

Privirăm prin ramuri şi iată – şase indieni călare veneau în şir, dinspre nord, pe urmele noastre. În frunte, un om de statură nu prea înaltă, dar vînjos; ţinea capul plecat şi părea să nu-şi ridice ochii din pămînt. Purtau cu toţii jambiere de piele şi cămăşi de lînă închise la culoare, fiind înarmaţi cu flinte, cuţite şi tomahawkuri, nişte toporişti indiene. Feţele lor, desenate cu o dungă albastră şi una roşie, străluceau de unsoare.

Mă şi pregătisem de apărare, cînd Sam, fără a-şi stăpîni măcar glasul, exclamă:

— Ce coincidenţă fericită, sir! Asta ne salvează!

— Ne salvează? Cum aşa! De ce nu vorbeşti mai încet? Călăreţii sînt foarte aproape şi ne pot auzi cu uşurinţă!

— Păi asta şi vreau, să ne audă. Sînt din tribul Kiowa. Cel din frunte e Bao, adică pe limba lor, vulpe; e un luptător viteaz şi foarte şiret, după cum îl arată şi numele. Căpetenia acestor oameni se numeşte Tangua, un indian foarte activ şi bun prieten cu mine. Îi vezi şi-au vopsit obrajii în culorile războiului; probabil că sînt iscoade.

Eu, unul, n-am auzit însă de nici un conflict recent între triburi.

Cuvîntul Kiowa se pronunţă Che-i-o-vee. Această spiţă a pieilor roşii pare să fie un amestec de indieni "jojoni" cu alţii de prin Pueblo; li s-au indicat rezervaţii înăuntrul teritoriului indian, dar multe grupări izolate, aşa-numitele Panhandle, mai rătăcesc prin pustiurile din Texas, ajungînd pînă la New Mexico. Aceste grupări sînt bine înzestrate cu cai şi au foarte buni călăreţi. Oamenii sînt porniţi pe jaf şi prezintă un serios pericol pentru albi. De aceea, coloniştii din regiunile de frontieră sînt duşmanii lor cei mai neîmpăcaţi. Kiowaşii se află mereu în duşmănie cu diferitele triburi ale apaşilor, pentru că nu cruţă nici viaţa, nici avutul acestor fraţi de-ai lor. Într-un cuvînt, sînt nişte bande de tîlhari. Cum de-au ajuns aşa, nu e locul să ne întrebăm.

Cele şase iscoade se apropiaseră între timp de noi. Nu mă prea dumeream cum aveau ei să ne salveze. Şase oameni ne-ar fi putut ajuta puţin sau chiar deloc. Dar aveam să aflu curînd gîndurile lui Sam. Deocamdată eram bucuros că-i cunoştea şi că, prin urmare, nu erau motive de teamă.

Veniseră pe urmele noastre, care duceau în tufăriş şi simţiră, fireşte, prezenţa unor oameni. Îşi smuciră degrabă caii, neobişnuit de puternici şi de iuţi şi o luară înapoi la galop, pentru a ieşi din eventuala bătaie a puştilor noastre. Atunci Sam părăsi ascunzişul, îşi făcu mîinile pîlnie la gură şi scoase un strigăt ascuţit, pătrunzător, care părea să le fie cunoscut, căci îşi opriră numaidecît caii şi se uitară îndărăt. Sam repetă strigătul şi le făcu semn cu mîna. Indienii păreau să priceapă şi semnul. Îl recunoscuseră pe Sam care, cu statura lui deosebită, putea fi lesne identificat şi veniră în galop pînă la noi. Eu mă postasem între timp lîngă Sam. Indienii se repeziră valvîrtej asupra noastră, de parc-ar fi vrut să ne calce în picioarele cailor; dar nu ne clintirăm din loc. Atunci se opriră la un pas de noi, săriră din şa şi lăsară caii în voie.

— Sam, fratele nostru alb, e aici? Întrebă şeful. Cum se face c-a ieşit în calea prietenilor şi fraţilor săi roşii?

— Dimpotrivă, Bao, vulpea şireată, mi-a ieşit în cale; s-a luat după urmele mele.

— Am crezut că sînt ale cîinilor roşii pe care-i căutăm! Răspunse vulpea într-o englezească stricată, dar destul de inteligibilă.

— Despre ce cîini vorbeşte fratele meu roşu?

— Despre apaşii din tribul mescalerilor.

— De ce le ziceţi cîini? Oare fraţii mei, vitejii kiowaşi, au vreo neînţelegere cu ei?

— A fost dezgropată securea războiului între noi şi aceşti lupi rîioşi.

— O, mă bucură! Rog pe fraţii mei să se aşeze; am să le spun lucruri importante.

Vulpea mă privi cercetător şi întrebă:

— Pe această faţă palidă n-am mai văzut-o; e încă tînăr; să fie oare vreun războinic de-ai voştri? Şi-a cucerit vreun nume?

Dacă Sam ar fi pronunţat numele meu german, n-ar fi obţinut nici un efect. Dar îşi aminti în clipa aceea vorbele lui Wheeler şi răspunse:

— Acest prieten şi frate al meu cel mai scump a sosit nu de mult de dincolo de apa cea mare şi este un vestit războinic al neamului său. Nu văzuse în viaţa lui un bizon sau un urs şi totuşi, chiar alaltăieri s-a luptat cu doi tauri şi i-a răpus ca să-mi salveze viaţa; ieri l-a înjunghiat cu cuţitul pe un grizzly din Munţii Stîncoşi şi nu s-a ales nici măcar cu o zgîrietură.

— Uf, uf! Exclamară indienii cu admiraţie, iar Sam continuă pe un ton cam exaltat:

— Glonţul lui nu greşeşte niciodată ţinta şi în braţul lui zace atîta putere, încît doboară pe orice duşman dintr-o lovitură de pumn. De aceea oamenii albi din vest i-au dat numele de Old Shatterhand.

Astfel am fost botezat, fără să mi se ceară consimţămîntul, cu un nume sonor şi războinic pe care, de atunci încolo, aveam să-l port în vestul sălbatic. Vulpea îmi întinse mîna şi rosti prietenos:

— Dacă Old Shatterhand îngăduie, îi vom fi prieteni şi fraţi. Nouă ne plac bărbaţii care-şi zdrobesc duşmanul dintr-o singură lovitură.

Vei fi bine venit în corturile noastre.

Asta însemna, cu alte cuvinte: "Avem nevoie de haimanale ca tine, vînjoase; vino deci la noi. Ai s-o duci bine dacă vei fura şi prăda împreună cu noi şi în folosul nostru".

Am înţeles tîlcul. I-am răspuns cam în doi peri şi cu acel aer de demnitate pe care, mai tîrziu, aveam să mi-l însuşesc pe deplin:

— Îmi sînt dragi oamenii roşii, căci ei, ca şi feţele palide, sînt fiii Marelui Spirit. Sîntem fraţi şi trebuie să ne ajutăm unii pe alţii împotriva tuturor duşmanilor care nu ne respectă!

Un zîmbet de satisfacţie trecu peste chipul lui mînjit de unsoare şi de vopsele. Mă asigură, la rîndu-i:

— Old Shatterhand a vorbit bine. Să fumăm pipa păcii!

Se aşezară cu toţii lîngă noi, pe malul apei. Bao, vulpea şireată, scoase o pipă, al cărei miros dulce-înţepător îmi izbi încă de departe nasul şi o umplu cu un amestec ce părea să conţină morcovi tocaţi, frunze de cînepă, ghindă pisată şi măcriş. Îi dădu foc, se ridică în picioare, trase un fum şi îl suflă mai întîi la cer, apoi la pămînt:

— Sus e lăcaşul duhului cel bun, iar pe pămînt creşte verdeaţa şi dobitoacele menite războinicilor kiowaşi.

Mai trase de patru ori din pipă şi, suflînd fumul spre miazăzi, miazănoapte, răsărit şi apus, continuă:

— In cele patru zări locuiesc oameni roşii şi albi care stăpînesc pe nedrept verdeaţa şi dobitoacele. Dar îi vom căuta şi vom lua ce-i al nostru. Am zis! Howgh!

Ce discurs! Cu totul altfel decît cele pe care le citisem pînă atunci sau pe care aveam să le ascult mai pe urmă adeseori. Kiowaşul declară fără echivoc că socoteşte toată această faună şi floră, cu produsele ei, proprietate exclusivă a tribului său şi că, deci, consideră jaful nu numai ca un drept, ci chiar ca o datorie a sa! Şi eu să devin prietenul acestor oameni! Dar e o vorbă: "Cine intră în horă trebuie să joace".

Vulpea îi întinse lui Sam nelipsita pipă a păcii. Hawkens trase cu vitejie cele şase fumuri rituale şi zise:

— Marele Spirit nu ţine seama de culoarea pielii, căci oamenii se pot vopsi ca să-l înşele; el se uită în inima lor. Inima războinicilor din vestitul trib Kiowa e vitează, neînfricată şi credincioasă. Iar inima mea e legată de-a lor precum catîrul meu de copacul unde l-am priponit.

Aşa va rămîne în veci, dacă nu mă-nşel. Am zis! Howgh!

Ăsta era get-beget Sam Hawkens, omuleţul isteţ şi vesel care ştia să aleagă partea convenabilă din orice lucru sau împrejurare. Discursul lui fu răsplătit cu "uf-uf-uf!" unanim şi repetat. Din păcate, comise infamia de a trece asupră-mi acea puturoasă pipă de argilă. Eram nevoit să muşc şi eu din mărul pădureţ, silindu-mă să nu-mi pierd nobila demnitate şi atitudinea bărbătească. Fumez cu multă plăcere şi niciodată o ţigară de foi nu mi s-a părut prea tare. Am încercat cu succes pînă şi faimoasa mahorcă, acea tocătură ordinară care şi-a dobîndit reputaţia datorită gustului ei insuportabil; cine o fumează trebuie să fie sprijinit de trei oameni ca să-şi menţină echilibrul; de aceea i se şi spune "tutun de trei inşi". Speram, prin urmare, ca nici pipa asta indiană a păcii să nu mă dea gata. Mă ridicai, făcui cu stînga un gest ceremonios şi trăsei primul fum. Într-adevăr, toată vegetaţia pomenită mai sus, morcovii, cînepa, ghinda şi măcrişul fumegau într-însa.

Dar nu prevăzusem un al cincilea component principal; acum mă trăsnea mirosul şi gustul lui; parcă venea de la un papuc de pîslă ars.

Suflai şi eu fumul la cer, la pămînt, apoi declamai:

— De la cer ne vine raza soarelui şi ploaia; de acolo ne vine mana şi belşugul. Pămîntul primeşte căldura şi umezeala şi ne dăruie în schimb bizoni şi mustangi, urşi şi cerbi, dovleci şi porumb şi mai ales nobila plantă din care se prepară chinichinicul ce răspîndeşte din pipa păcii mireasma dragostei şi a înfrăţirii.

Citisem undeva că indienii numesc acel amestec de tutun "chinichinic" şi m-am grăbit să-mi etalez cunoştinţele. Mi-am umplut iarăşi gura cu fum şi l-am suflat către cele patru puncte cardinale. Acum mirosul părea şi mai complicat; cred că în mixtură intra şi sacîz, precum şi ceva unghii de la degetele picioarelor. După ce făcui această delicioasă descoperire, continuai:

— În apus se înalţă Munţii Stîncoşi şi la răsărit se întind şesurile; la miazănoapte strălucesc lacurile, la miazăzi se leagănă apa cea mare a oceanului. Dacă mi-ar aparţine mie pămînturile dintre cele patru hotare, le-aş dărui pe toate războinicilor kiowaşi, căci ei sînt fraţii mei. Fie ca în acest an ei să vîneze de şase ori atîţia bivoli şi de cincizeci de ori atîţia grizzly cîţi oameni numără neamul Kiowa. Crească boabele porumbului cît dovlecii, iar dovleacul fie de douăzeci de ori mai mare ca pînă acum. Am zis! Howgh!

Pe mine nu mă costa nimic să le adresez asemenea urări superbe, în schimb ei se bucurară, ca şi cînd urările s-ar fi împlinit aievea.

Cuvîntarea mi se păru cea mai măiastră din cîte rostisem în viaţa mea şi într-adevăr fu primită cu un entuziasm fără precedent, dacă ţinem seama de calmul obişnuit al indienilor. Atît de multe încă nu le urase şi nu le dorise nici un om şi mai ales un alb. De aceea exclamaţiile de recunoştinţă se repetară la nesfîrşit. Vulpea îmi strînse de cîteva ori mîna, mă asigură de prietenia lui întru toţi vecii şi, la fiecare howgh, howgh, căsca o gură atît de mare, încît izbutii la un moment dat să scap de luleaua păcii, vîrîndu-i-o între dinţii lui galbeni şi lungi. Atunci tăcu, inhalînd cu evlavie memorabila mireasmă.

A fost prima mea "oficiere sfîntă" în lumea indienilor, căci a fuma pipa păcii înseamnă la ei un act solemn cu temeiuri serioase şi cu consecinţe la fel de serioase. De cîte ori nu mi-a fost dat, mai tîrziu, să fumez calumetul, fiind, în acele ocazii, perfect conştient de rostul şi de gravitatea ritualului. De astă dată, însă, procedura m-a dezgustat şi mi s-a părut de-a dreptul caraghioasă. Mîinile îmi duhneau a "tutun" şi mă bucuram din suflet că pipa odihneşte între dinţii indianului şi nu în gura mea. Ca să uit de gustul pipei, am scos din buzunar o ţigară de foi şi mi-am aprins-o. Cu cîtă poftă şi lăcomie mă priviră kiowaşii! Vulpea făcu ochii mari şi scăpă pipa din gură; ca războinic încercat, avu prezenţa de spirit s-o prindă din zbor şi să şi-o vîre din nou între dinţi, dar i se citea pe faţă că, în clipa aceea, o ţigară de foi i-ar fi făcut mai mare plăcere decît o mie de pipe ale păcii îndesate cu chinichinic.

Cum tabăra noastră se afla în permanentă legătură cu Santa, de unde carul cu boi ne aproviziona cu cele necesare, nu-mi cădea greu să-mi fac rost de ţigări. Erau relativ ieftine şi le preferam rachiului după care umblau ceilalţi şi se îmbătau ca neoamenii. Dimineaţa luasem cu mine cîteva ţigări, cît să-mi ajungă pe vreo două zile, în eventualitatea că am fi întîrziat; puteam deci să satisfac pofta vădită a indienilor, oferindu-le cîte un trabuc. Vulpea îşi lepădă repede pipa şi-şi aprinse ţigara; oamenii lui, în schimb, procedară altfel; nu se mulţumiră să-şi vîre în gură numai vîrful trabucului, ci-l înghesuiră cu totul între fălci, apucîndu-se de mestecat. Gusturile diferă de la om la om. O zicală spune că unuia îi place popa şi altuia preoteasa; constatai şi de astă dată că nu e o vorbă goală şi-mi jurai ca de aici încolo să nu le mai dau de fumat nici un obiect necomestibil.

Acum, cu toate formalităţile îndeplinite, indienii se aflau în cea mai bună dispoziţie, aşa că Sam debuta cu întrebarea:

— Fraţii mei spun că între ei şi apaşii mescaleri a fost dezgropată securea războiului. Eu n-am auzit nimic în această privinţă. De cînd a fost dezgropată?

— De un răstimp căruia feţele palide îi spun două săptămîni. Fratele meu Sam poate că a fost undeva, departe, într-un ţinut singuratic, de aceea n-a auzit.

— E adevărat. Însă neamurile voastre trăiau în pace. Mă întreb din care pricină au pus fraţii mei mîna pe arme?

— Cîinii de apaşi au ucis patru oameni de-ai noştri.

— Unde?

— Lîngă Rio Pecos.

— Păi, corturile voastre nu se află acolo.

— Nu, însă acolo sînt corturile mescalerilor.

— Şi ce căutau războinicii voştri prin acele locuri?

Vulpea se gîndi o clipă înainte de a mărturisi adevărul:

— O ceată de războinici kiowaşi s-a dus într-o noapte să pună mîna pe caii apaşilor. Dar cîinii aceia puturoşi puseseră pază bună; s-au apărat şi au ucis viteji de-ai noştri. Iată pricina pentru care am dezgropat securea războiului.

Prin urmare, kiowaşii încercaseră să fure caii, însă au fost descoperiţi şi alungaţi. Cine, decît ei înşişi, erau de vină dacă acţiunea s-a soldat cu moartea cîtorva războinici? Şi totuşi apaşii urmau să fie pedepsiţi, deşi fuseseră în dreptul lor să-şi apere bunurile. Le-aş fi spus-o eu de la obraz acestor haimanale! Eram chiar pe punctul s-o fac, dar mă opri un gest discret al lui Sam. Acesta îşi re luă întrebările:

— Ştiu oare apaşii că aţi pornit împotriva lor?

— Dar ce, îşi închipuie cumva fratele meu că ne-am grăbit să le dăm de veste? Venim pe ascuns, năvălim asupra lor, ucidem cîţi putem şi luăm cît ne trebuie, animale şi lucruri.

Asta depăşea orice limită! Nu mă stăpînii să-l întreb:

— De ce rîvnesc vitejii mei fraţi să se facă stăpîni peste caii apaşilor? După cîte ştiu, neamul bogat al kiowaşilor are chiar mai mulţi cai decît e nevoie pentru războinicii săi.

Vulpea mi se uită drept în ochi şi zîmbi:

— Tînărul meu frate Old Shatterhand vine de dincolo de apa cea mare şi n-are de unde să ştie cum gîndesc şi cum trăiesc cei de dincoace. Avem cai mulţi, nu-i vorbă. Dar ne-au sosit nişte oameni albi care sînt gata să cumpere o mulţime de cai, încît prisosul nu ne ajunge. Ei ne-au vorbit de hergheliile apaşilor şi ne-au făgăduit pentru un cal din aceia tot atîtea mărfuri şi rachiu cît pentru unul de-al nostru. Ei şi atunci, războinicii noştri s-au dus să ia caii apaşilor.

Iată, deci, adevărul! Cine erau vinovaţii principali pentru victimele de pînă acum şi pentru sîngele ce urma să mai curgă? Nişte geambaşi albi, care oferă kiowaşilor rachiu în schimbul cailor furaţi şi-i îndeamnă la jaf! Nu mai reuşeam să-mi stăpînesc revolta, însă Sam îmi făcu un semn foarte energic şi se informă în continuare:

— Fratele meu, Bao, a venit încoace ca iscoadă?

— Da.

— Şi cînd sosesc războinicii voştri?

— Sînt în urma noastră, preţ de o zi călare.

— Cine-i conduce?

— Însuşi Tangua viteazul, căpetenia noastră.

— Cîţi oameni aduce?

— De două ori cîte o sută.

— Şi credeţi că-i veţi surprinde pe apaşi?

— Ne vom năpusti asupra lor ca vulturul asupra ciorilor care nici nu apucă să-l zărească.

— Fratele meu se înşală. Apaşii ştiu că războinicii kiowaşi au de gînd să-i atace.

Vulpea clătină din cap a neîncredere şi răspunse:

— De unde să ştie? Ajung, oare, urechile lor pînă la corturile kiowaşilor?

— Da.

— Nu-l înţeleg pe fratele Sam. Să fie bun şi să mă lămurească.

— Apaşii au urechi care umblă şi călăresc. Am văzut chiar ieri două asemenea perechi. Au fost la corturile voastre şi au ascultat.

— Uf! Două perechi? Adică două iscoade?

— Chiar aşa.

— Atunci trebuie să mă întorc fără întîrziere la Tangua. N-a luat cu el decît două sute de războinici; nici n-ar fi nevoie de mai mulţi, dacă apaşii n-ar bănui nimic. Dar dacă au prins de veste, atunci numărul trebuie sporit.

— Se pare că fraţii mei n-au chibzuit temeinic lucrurile. Inciu-Ciuna, căpetenia apaşilor, e un războinic foarte priceput. De îndată ce oamenii lui i-au ucis pe cei patru kiowaşi, a şi prevăzut că veţi căuta să le răzbunaţi moartea şi s-a pregătit să vă ia prin surprindere.

— Uf, uf! Chiar dînsul?

— Da, împreună cu fiul său, Winnetou.

— Uf şi ăsta! Să fi ştiut, le-am fi prins noi pe amîndouă potăile! Acum vor strînge mulţime de războinici ca să ne întîmpine. Am să-i dau de veste numaidecît lui Tangua, să stea pe loc şi să cheme noi ajutoare. Ar dori fraţii mei, Sam şi Old Shatterhand, să ne însoţească?

— Fireşte.

— Atunci să încalece repede.

— Încet, încet! Mai avem încă o vorbă foarte însemnată.

— Las' că vorbim pe drum.

— Nu. Mergem împreună, dar nu la Tangua, ci la tabăra noastră.

— Aici fratele meu se înşală.

— Nu mă înşel; ascultă ce-ţi spun! Vreţi să-l prindeţi de viu pe Inciu-Ciuna, căpetenia apaşilor?

— Uf! Exclamă kiowaşul ca electrizat, în timp ce oamenii lui îşi ascuţeau urechile.

Sam adaugă:

— Şi pe Winnetou de-asemenea?

— Uf, uf! E cu putinţă?

— Chiar foarte uşor.

— Dacă nu l-aş cunoaşte pe fratele meu Sam, aş crede că limba lui s-a pornit pe glume, ceea ce nu i-aş îngădui.

— Pshaw! Vorbesc foarte serios. Îi puteţi prinde pe amîndoi vii şi nevătămaţi.

— Cînd?

— Credeam pînă adineauri că s-ar putea în vreo cinci, şase sau şapte zile. Acuma te asigur însă că se poate mult mai curînd.

— Unde?

— Chiar la tabăra noastră.

— Dar nici nu ştim unde se află.

— O să vedeţi. După cele ce-am să vă spun, veţi veni bucuroşi.

Sam le vorbi despre sectorul nostru, despre scopul ce-l urmărim împotriva căruia kiowaşii nu aveau nimic de obiectat. Apoi le istorisi întîlnirea cu cei doi apaşi. Şi adăugă:

— Mă miram să-i văd pe cei doi şefi singuri şi crezui la început că au plecat la vînătoare de bizoni şi că s-au despărţit vremelnic de ceata lor. Dar acum ştiu bine cum stau lucrurile. Veniseră în cercetare. Şi dacă înşişi conducătorii apaşilor o fac pe iscoadele, înseamnă că nu se joacă şi iau lucrurile în serios. Acum se află în drum spre satul lor. Winnetou a rămas în urmă din pricina leşului, în schimb Inciu-Ciuna a luat-o înainte şi, la nevoie, o să gonească pînă-i crapă calul, numai să-şi adune cît mai repede războinicii.

— Atunci trebuie să-l înştiinţez pe Tangua în mare grabă.

— Fratele meu să aibă răbdare şi să mă asculte pînă la capăt!

Apaşii vor căuta să se răzbune îndoit: mai întîi pe voi, pe urmă pe noi, pentru că l-am ucis pe omul lor alb, Klekih-Petra. Vor trimite contra voastră o mulţime mare de războinici şi un grup mai mic împotriva noastră; aici, cu cea de-a doua trupă, vor veni Inciu-Ciuna şi Winnetou, gîndind că, abia după ce vor fi isprăvit cu noi, să se pună în fruntea armatei celei mari. Prin urmare, vino de vezi tabăra, ca să ştii unde ne găsim. Apoi dă fuga la căpetenia ta şi povesteşte-i cele auzite de la mine. Vă întoarceţi pe urmă la tabăra noastră cu cei două sute de războinici şi aşteptaţi acolo pînă-l prindeţi pe Inciu-Ciuna cu mica lui ceată. Sînteţi două sute de viteji, în timp ce dînsul va avea cu cel mult cincizeci de oameni. Mai adaugă-ne şi pe noi, albii, douăzeci la număr, care, fireşte că vom sări în ajutorul vostru. Va fi, aşadar, o joacă să-i batem pe apaşi. Iar dacă-i aveţi în mînă pe amîndoi conducătorii, e ca şi cînd întregul trib ar fi al vostru. Atunci puteţi să le cereţi orice şi veţi primi după pofta inimii. Recunoaşte fratele meu ce prilej bun i s-a ivit?

— Da. Gîndurile fratelui meu Sam sînt foarte înţelepte şi vor fi primite cu bucurie de căpetenia noastră. Nu mă îndoiesc că vom face întocmai cum spune fratele meu alb.

— Atunci să plecăm imediat şi să călărim vîrtos, ca să ajungem în tabără pînă-n seară!

Încălecarăm – caii se odihniseră între timp – şi pornirăm în galop. De astă dată nu ne mai ţineam de urmele apaşilor; dimpotrivă, ne feream de ele. O luarăm de-a dreptul, fără nici un ocol, peste cîmp.

Mărturisesc că nu eram deloc încîntat de comportarea şi de planul lui Sam; eram mai curînd contrariat şi supărat. Winnetou, nobilul Winnetou şi tatăl său, avînd o ceată de numai cincizeci de luptători, să fie atraşi în cursă! Dacă planul izbuteşte, atunci cele două căpetenii şi apaşii lor sînt pierduţi! Cum de-a putut Hawkens să imagineze un asemenea plan? Ştie doar cît de simpatic îmi e Winnetou, i-am spus-o chiar eu; pe de altă parte, însuşi Sam îl preţuieşte mult pe tînărul fiu al lui Inciu-Ciuna.

Pe drum, toate încercările mele de a mă apropia de Sam, fie şi numai pentru cîteva clipe, fără să atrag atenţia kiowaşilor, se dovediră zadarnice. Aş fi vrut să-l decid la o abandonare sau modificare a planului. Sam, însă, părea să-mi ghicească intenţia şi nu se dezlipea cu nici un pas de şeful iscoadelor, ceea ce îmi sporea şi mai mult supărarea.

Deşi nu sînt de felul meu un om cu toane, totuşi, cînd ajunserăm în amurg la tabără, mă găseam în cea mai rea dispoziţie. Am coborît de pe cal, i-am scos şaua şi, îmbufnat, m-am trîntit în iarbă, ştiind bine că nu era momentul oportun pentru o explicaţie cu Sam. Acesta avea aerul că nu observase semnele ce-i făcusem; istorisea celor din tabără cum ne-am întîlnit cu kiowaşii şi ce avea să se mai întîmple. Oamenii se speriaseră la apariţia pieilor-roşii; cu atît mai bucuroşi erau acum, aflînd că indienii aceştia sînt prietenii şi aliaţii noştri şi că nu mai e cazul să ne temem de apaşi. Ocrotiţi de cei două sute de kiowaşi, ne puteam continua lucrul fără a risca să fim loviţi prin surprindere.

Kiowaşii fură trataţi cu ospitalitate, primiră carne de urs din belşug şi, în fine, plecară. Aveau de gînd să călărească toată noaptea pentru a ajunge cît mai repede la ai lor. Abia după ce se depărtară, Sam se apropie de mine, se lungi alături şi îmi zise cu obişnuita lui morgă de superioritate:

— Astă-seară, sir, arătaţi cam plouat. Pesemne că nu vă simţiţi prea bine, poate un pic de greaţă de la stomac sau o indigestie sufletească, hi-hi-hi-hi! Care din ele să fie? Cred că ultima. Nu?

— O fi! I-am răspuns, prea puţin amical.

— Aşadar, vi se topeşte inima. Spuneţi-mi ce s-a întîmplat, că vă găsesc eu leacul.

— M-ar bucura să-l găseşti, Sam, dar mă cam îndoiesc.

— Pot, pot! Bizuiţi-vă pe mine!

— Atunci, ia spune, cum ţi-a plăcut Winnetou?

— Mie, grozav! Cred că şi dumneavoastră.

— Şi vrei să-l împingi la pierzanie! Cum se împacă una cu alta?

— La pierzanie?! Să-l împing eu la pierzanie?! Asta nici prin vis nu i-a trecut bravului fecior al tatălui meu.

— Păi, nu făcuşi planul să fie prins?

— Exact!

— Şi nu înseamnă asta pierzania lui?

— Nu mai umblaţi după fantome, sir! Winnetou mi-a căzut atît de drag, încît, dacă s-ar afla în primejdie, mi-aş risca şi viaţa ca să-l salvez.

— Atunci de ce-l atragi în cursă?

— E o măsură de apărare împotriva lui şi a războinicilor săi.

— Şi pe urmă?

— Pe urmă, hm! Tare-aţi dori, mi se pare, să săriţi în ajutorul tînărului!

— Nu că aş dori, ci o voi face! Dacă va fi prins, îl voi elibera. Şi dacă vor ridica armele asupra lui, am să-i vin în ajutor şi am să lupt pentru el. Ţi-o declar deschis!

— Zău? Chiar aşa veţi face?

— Aşa! Am făgăduit solemn unui muribund şi pentru mine, care nu calc o promisiune cît de măruntă, un astfel de cuvînt echivalează cu un angajament sacru.

— Mă bucură, mă bucură foarte mult. În privinţa asta, sîntem absolut de acord.

— Atunci spune-mi, stăruii eu cu nerăbdare, cum se potrivesc vorbele frumoase cu intenţiile dumitale perfide?

— Prin urmare, asta vă interesează? Ehei; bătrînul Sam Hawkens a băgat el bine de seamă pe drum că vreţi să-i vorbiţi. Dar nu se putea; ar fi însemnat să cadă baltă întregul meu plan atît de frumos ticluit.

Sînt cu totul alt om şi gîndesc cu totul altfel decît s-ar părea. Doar n-am să permit oricui să mi se uite în cărţi, hi-hi-hi-hi! Însă pentru dumneavoastră le pot da pe faţă. O să mă ajutaţi chiar, împreună cu Dick Stone şi cu Will Parker, dacă nu mă-nşel. Aşadar: după părerea mea, Inciu-Ciuna şi Winnetou nu au fost pe-aici numai în cercetare, ci trebuie să fi lăsat dispoziţii războinicilor ca, între timp, să se înarmeze şi să vină după ei. Dacă socotim că bătrînul, ca şi Winnetou, de altfel, a călărit toată noaptea, înseamnă că a şi parcurs o bună bucată de drum şi că mîine dimineaţă, sau cel mai tîrziu pe la amiază, se va întîlni cu ai săi; altminteri, nu şi-ar obosi calul pînă într-atîta. E de presupus că se va întoarce aici poimîine seară. Înţelegeţi în ce pericol ne aflăm şi cît e de aproape? Noroc că le-am descoperit urma! Altfel, în nici un caz nu m-aş fi aşteptat să se înapoieze atît de repede. Şi iarăşi noroc că ne-au ieşit kiowaşii în drum, de-am putut afla de la ei situaţia! Vor veni aici cei două sute de călăreţi ai lor şi...

— Am să-l previn pe Winnetou de primejdia ce-l aşteaptă din partea kiowaşilor! L-am întrerupt pe Sam.

— Pentru Dumnezeu, să n-o faci! Strigă el. Asta ne-ar strica totul, pentru că apaşii, evitînd cursa, ne-ar strînge de gît şi pe noi şi pe kiowaşi. Nu! Ei trebuiesc într-adevăr prinşi, trebuiesc făcuţi să-şi vadă moartea cu ochii. Pe urmă, cînd îi vom elibera în taină, ne vor fi cu atît mai recunoscători şi vor renunţa la răzbunare. Cel mult, dacă ni-l vor cere pe Rattler şi asta nu le-aş refuza-o. Acum, ce mai aveţi de spus, mofturosule gentleman?

I-am întins mîna bucuros:

— Sînt pe deplin împăcat, dragul meu Sam. Ce să zic, ai brodit-o bine.

— Nu-i aşa? Sam Hawkens, cum susţinea cineva, o fi mîncînd el şoareci de cîmp, dar posedă şi calităţi, hi-hi-hi-hi! Va să zică, sîntem iarăşi prieteni?

— Da, bătrîne Sam!

— Ei, acum culcaţi-vă pe o parte şi dormiţi sănătos. Mîine avem mult de lucru. Eu mă duc să-i informez pe Stone şi pe Parker, ca să cunoască şi ei situaţia.

Bătrînelul ăsta de Sam era într-adevăr un tip admirabil, un om de zahăr. De altfel, cuvîntul "bătrînel" nu trebuie luat chiar textual.

Abia dacă numără cîţiva ani peste patruzeci; dar cadrul acela de barbă care-i ascundea aproape întreaga figură, nasul acela teribil care se înălţa între ochişorii lui ca un turn de observaţie şi surtucul de piele, cîrpit şi răscîrpit, gros şi ţeapăn ca scîndura, îl făceau să pară mult mai bătrîn decît era în realitate.

De altfel, cred că e locul să stărui asupra cuvîntului old, care înseamnă bătrîn sau vechi. Şi în alte limbi cuvîntul acesta e utilizat nu mimai pentru a releva vîrsta, ci şi ca o expresie de alint. Un "vechi prieten" nu e numaidecît şi bătrîn; după cum adesea oameni tineri îşi spun unul altuia "bătrîne", în sens de vechi prieten. Pe urmă, cuvîntul mai are şi altă semnificaţie. În vorbirea curentă spunem cu simpatie: bătrîne crai, bătrîne ursuz, bătrîne cîrcotaş sau bătrîne palavragiu. Aici "bătrîn" serveşte de întărire sau de gradaţie. Calitatea substantivului e astfel subliniată sau relevată la superlativ.

Aşa se întîmplă în vest cu cuvîntul old. Unul din cei mai vestiţi vînători ai preriei era Old Firehand. De cîte ori punea puşca la ochi, glonţul nimerea fără greş, ucigător; de aici şi porecla de Firehand.

Calificativul old scotea şi mai mult în evidenţă faimoasa lui îndemînare. De altfel şi mie porecla Shatterhand mi s-a atribuit împreună cu adjectivul old.

După ce plecă Sam, încercai să adorm, dar multă vreme nu izbutii.

Oamenii din tabără aşteptau acum bucuroşi sosirea kiowaşilor, comentînd evenimentul în discuţii aprinse şi zgomotoase; în asemenea condiţii, ar fi fost o minune să pot adormi. În plus, nici propriile mele gînduri nu-mi dădeau pace. Hawkens vorbise cu atîta siguranţă de planul lui, încît părea că un eşec ar fi exclus; eu, însă, nu-i împărtăşeam pe deplin optimismul. Voiam să-i eliberăm pe Winnetou şi pe tatăl său. Dar despre ceilalţi apaşi nici nu venise vorba. Urmau aceştia să rămînă cumva în mîinile duşmanului, în timp ce conducătorii lor vor fi salvaţi? Mi se părea nedrept. Pe de altă parte, numai noi singuri, adică patru inşi, cu greu am fi reuşit – sau chiar deloc – să-i eliberăm pe toţi apaşii, mai ales că operaţia trebuia executată în strict secret, pentru a nu deştepta bănuieli. Şi apoi, în ce chip vor ajunge apaşii în mîinile kiowaşilor? Mă tot întrebam şi nu găseam răspuns. Fără luptă, fireşte că nu; aşadar, era de presupus că tocmai cei doi şefi, pe care intenţionam să-i salvăm, se vor apăra cu mai mare îndîrjire şi se vor expune astfel cei dintîi pieirii. Cum să împiedicăm aceasta? În cazul că se vor apăra şi nu se vor da prinşi, atunci kiowaşii probabil că-i vor ucide; or, asta nu trebuia să se întîmple.

Mă frămîntam în chip şi fel, mă răsuceam cînd pe o parte, cînd pe alta, fără a găsi o soluţie. O singură nădejde mă linişti în cele din urmă: speram că micul, isteţul Hawkens va găsi o ieşire. În orice caz, mă hotărîsem să vin în ajutorul celor doi conducători ai apaşilor şi, la nevoie, să-i ocrotesc cu propriul meu trup. În sfîrşit, adormii.

În dimineaţa următoare, am lucrat pe traseu cu îndoită rîvnă, ca să recuperez lipsa mea din ajun. Cum toată lumea îşi dădea osteneala, am avansat cu lucrările mai mult ca oricînd. Rattler se ţinea deoparte. Se foia ba ici, ba colo, fără nici o treabă, iar westmenii lui îl tratau cu prietenie, de parcă nimic nu s-ar fi întîmplat. Această atitudine a lor mi-a întărit convingerea că, în cazul unui nou conflict cu Rattler, nu m-aş putea bizui pe ei. Pînă spre seară, deşi dădusem de un teren mai accidentat, măsurasem o porţiune de două ori mai mare ca în alte zile. De aceea, imediat după cină, ne culcarăm cu toţii, osteniţi. Bineînţeles că tabăra se mutase şi ea o dată cu înaintarea lucrărilor.

A doua zi, ne-am dovedit la fel de harnici, dar pe la amiază furăm tulburaţi. Sosiră kiowaşii. Iscoadele lor găsiseră cu uşurinţă noua aşezare a taberei, datorită urmelor foarte vizibile pe care le-am lăsat cu ocazia mutării.

Aceşti indieni erau nişte bărbaţi puternici, cu înfăţişare de luptători; aveau cai excelenţi şi purtau cu toţii, fără excepţie, puşti, cuţite şi tomahawkuri. Am numărat mai mult de două sute de oameni. Comandantul lor, de o statură cu adevărat impunătoare, avea trăsături severe, întunecate şi nişte ochi crunţi, prădalnici, care nu anunţau nimic bun. În ochii aceştia mocnea o cumplită sete de jaf şi de măcel.

Se numea Tangua, nume care însemna şef sau căpetenie. Era deci de presupus că nimeni dintre kiowaşi nu se putea măsura cu el. Cercetîndu-i chipul şi ochii, mă gîndeam la soarta ce i-ar aştepta pe Inciu-Ciuna şi pe Winnetou dacă ar ajunge în mîinile lui. Şi mă cuprinse groaza.

Venea în calitate de amic şi de aliat al nostru, dar se purta puţin prietenos faţă de noi. Ca să fac o comparaţie, atitudinea lui amintea mai degrabă pe tigrul care se întovărăşeşte cu un leopard pentru a vîna împreună, sfîşiindu-şi apoi aliatul. Sosise împreună cu "Vulpea", şeful iscoadelor, în fruntea trupei sale şi, descălecînd, nu ne salută, ci făcu cu braţul un gest poruncitor, după care ne pomenirăm înconjuraţi de călăreţii săi. Urcă din nou pe cal şi se apropie de carul nostru; dădu poditul la o parte şi îşi aruncă privirea înăuntru. Părea că lucrurile îl atrag, pentru că mai descălecă o dată şi se sui în car, inspectîndu-i atent conţinutul.

— Oho! Făcu atunci Sam Hawkens, care stătea lîngă mine. Ăsta pare să ne considere, împreună cu avutul nostru, ca pe o pradă bună încă înainte de-a fi schimbat vreo vorbă, dacă nu mă-nşel. Dacă-şi imaginează cumva ca Sam Hawkens e atît de prost, încît să dea stîna pe seama lupului, apoi se înşală amarnic. Îl lămuresc eu imediat.

— Fără imprudenţe, Sam! Îl rugai. Ăştia două sute de găligani ne copleşesc.

— Ca număr, da, ca minte, nicidecum, hi-hi-hi-hi! Răspunse el.

— Dar ne-au înconjurat!

— Well, asta văd şi eu. Sau credeţi că n-am ochi? După cît se pare, nu ne-am ales prea bine aliatul. Faptul că ne-a înconjurat mă face să bănuiesc că ar dori să ne bage în cofă cu apaşi cu tot, sau chiar să ne înfulece. Numai că îmbucătura o să-i cadă greu la stomac; Sam Hawkens vă asigură. Haideţi cu mine şi veţi auzi cum discută bătrînul Sam cu asemenea pramatii. Îl cunosc de mult pe Tangua şi, chiar dacă nu m-a zărit pînă acum, va fi ştiind desigur că mă aflu şi eu pe-aici.

Purtarea sa nu numai că mă jigneşte pe mine, dar le deschide celorlalţi pofta. Uitaţi-vă un pic la haimanalele lui, ce aere bătăioase îşi dau şi cum ne sfidează! Am să le arăt îndată că Sam Hawkens e şi el prezent. Veniţi!

Cu puştile în mîini ne apropiarăm de carul în care scormonea Tangua. Ca să fiu sincer, nu mă simţeam prea liniştit. Cum am ajuns, Sam întrebă pe un ton de avertisment:

— Are cumva poftă vestitul şef al tribului Kiowa să ajungă într-o clipă în veşnicele plaiuri ale vînătoarei?

Tangua, care stătea aplecat cu spatele spre noi, se îndreptă de şale, se întoarse şi spuse răstit:

— De ce mă tulbură feţele palide cu întrebări prosteşti? Tangua va domni cîndva ca mare căpetenie în veşnicele plaiuri ale vînătoarei, dar va mai trece lungă vreme pînă să ajungă acolo.

— S-ar putea ca vremea să nu fie mai lungă decît un minut.

— Cum aşa?

— Coboară din car şi am să-ţi spun; dar iute de tot!

— Nici nu mă mişc de-aici!

— Bine! Atunci nu-ţi rămîne decît să zbori în aer! Şi, zicînd acestea, Sam se răsuci, prefăcîndu-se că pleacă.

Atunci indianul sări repede din car, îl apuca pe Sam de braţ şi strigă:

— Să zbor eu în aer? De ce rosteşti, Sam Hawkens, asemenea vorbe? Şi împotriva cui?

— Împotriva morţii care te-ar fi înhăţat dacă mai întîrziai acolo sus cîteva clipe.

— Uf! Moartea e în car?

— Da.

— Unde? Arată-mi-o!

— Poate mai tîrziu. Oare iscoadele tale nu te-au informat pentru ce ne aflăm aici?

— Ba da. Vreţi să tăiaţi drum calului de foc care slujeşte feţelor palide.

— Întocmai! Un astfel de drum trece peste rîuri şi prăpăstii şi stînci pe care le aruncăm în aer. Cred că ştii!

— Ştiu. Dar ce-are a face cu moartea care zici că mă pîndeşte?

— Foarte mult; mai mult decît îţi închipui. Ai aflat, pesemne, cu ce aruncăm în aer stîncile care stau în drumul calului de foc? Crezi că-i vorba de praful de puşcă pe care îl folosiţi şi voi?

— Nu. Feţele palide se folosesc de altă născocire, cu care pot nărui munţi întregi.

— Întocmai! Şi născocirea de care vorbeşti se află aici, în carul nostru. Ce-i drept, e împachetată cu grijă, dar cine nu ştie să umble cu asemenea pachet, acela e pierdut de la prima atingere: explodează în mîinile lui şi-l rupe în mii de bucăţi.

— Uf, uf! Făcu indianul, speriat de-a binelea. Şi erau chiar lîngă mine, acolo, pachetele?

— Atît de aproape, încît, dacă nu săreai repede jos, te-ai şi afla de pe acum în veşnicele plaiuri ale vînătoarei. Şi ce-ar mai fi rămas din tine? Nici măcar punga cu "medicamente", nici moţul scalpului, nimic, absolut nimic, afară de nişte fărîme de carne şi de os. Şi în halul ăsta, cum ai fi putut să mai domneşti ca mare căpetenie în veşnicele plaiuri ale vînătoarei? Rămăşiţele tale ar fi fost călcate şi zdrobite în picioare de caii tuturor duhurilor.

După credinţa pieilor-roşii, cine ajunge pe lumea cealaltă, adică în veşnicele plaiuri ale vînătoarei, fără moţul scalpului şi fără "medicamente", acela e întîmpinat cu dispreţ de vitejii morţi înaintea lui şi, în timp ce aceştia se desfată cu cele mai alese mîncăruri indiene, el trebuie să se ascundă umilit de ochii lor. Ce blestem, aşadar, să ajungi dincolo fărîmiţat şi dus de vînturi ca o pulbere! Cu tot tenul lui arămiu, se vedea bine că indianului îi pierise sîngele din obraz.

— Uf! Exclamă el. Ce bine că m-ai vestit la timp! Dar de ce ţineţi născocirea voastră acolo, în car, unde se află atîtea lucruri de folos?

— Ai vrea să lăsăm asemenea pachete scumpe jos, pe pămînt, unde s-ar strica şi, la orice atingere, ar putea să dezlănţuie cea mai cumplită nenorocire? Ţi-o spun numai ţie: chiar şi acolo, în car, sînt destul de primejdioase. Dac-ar exploda vreun pachet, sare totul în aer, praful se-alege de cîte se află primprejur.

— Şi din oameni?

— Fireşte că şi din oameni şi din animale, într-un ocol care ar putea cuprinde de două ori cîte o sută de cai.

— Atunci să-i vestesc iute pe războinicii mei, nu cumva să se apropie vreunul de carul ăsta afurisit.

— Aşa să faci! Te rog chiar s-o faci, ca nu cumva să ne ducem toţi pe copcă din pricina unei neatenţii! Vezi şi tu cîtă grijă vă port, fiindcă pe războinicii din neamul Kiowa eu îi socotesc prietenii noştri. Şi, totuşi, s-ar zice că m-am înşelat. Cînd prietenii se întîlnesc, ei se salută şi fumează pipa păcii. Doar n-ai fi vrînd ca tocmai astăzi să încalci obiceiul?

— Păi ai fumat pipa cu Vulpea, cercetaşul meu!

— Am fumat numai eu şi acest războinic alb de lîngă mine. Ceilalţi, nu. Dacă nu-i saluţi şi pe ei, va trebui să bănuiesc că prietenia voastră nu e sinceră.

Tangua rămase o clipă pe gînduri şi căuta un pretext:

— Ne aflăm pe picior de război şi de aceea n-am luat cu mine chinichinul păcii.

— Căpetenia kiowaşilor vorbeşte una, în timp ce inima lui simte alta. Eu văd punga cu chinichin agăţată de cingătoarea ta şi punga pare că-i plină. Nouă nu ne trebuie tutunul tău, avem destul dintr-al nostru. De altfel, nici nu e nevoie să fumeze toţi: tu fumezi în numele tău şi al războinicilor tăi, iar eu în numele meu şi al albilor aci de faţă; atunci legămîntul de prietenie cuprinde pe toţi bărbaţii prezenţi.

— De ce, adică, să mai fumăm noi doi, care sîntem de multă vreme fraţi? Sam Hawkens n-are decît să-şi închipuie că am fumat cu toţii calumetul.

— Cum vrei! Dar atunci întoarcem şi noi foaia şi nu mai pui mîna pe apaşi.

— Ce, vrei să le dai de veste? Întrebă Tangua cu o sclipire de mînie în ochi.

— Nu; aşa ceva nu-mi trece prin cap; ei sînt duşmanii noştri şi vor să ne ucidă. Dar n-am să-ţi spun în ce fel îi poţi prinde.

— Pentru asta n-am nevoie de tine; ştiu şi eu ce am de făcut.

— Oho! Nu cumva ştii cînd şi din ce parte sosesc şi unde îi puteţi găsi?

— Aflu eu! Trimit iscoadele mele.

— Asta n-ai s-o faci; eşti destul de deştept ca să-ţi dai seama că apaşii vor descoperi urmele iscoadelor tale şi se vor pregăti de luptă. Vor fi atenţi la fiecare pas; şi atunci mă întreb dacă-i mai puteţi prinde; pe cîtă vreme, potrivit planului meu, îi luaţi pe nepregătite, îi împresuraţi şi îi prindeţi de vii, dacă nu mă-nşel.

Observai că explicaţiile nu-şi greşiseră ţinta. După un scurt răgaz de gîndire, Tangua declară:

— Am să vorbesc cu războinicii mei.

Acestea zise, plecă de lîngă noi. Se duse la Bao şi făcu semn cîtorva din oameni să se apropie; văzurăm apoi cum se sfătuiesc între ei.

— Judecînd după faptul că individul ţine să se sfătuiască mai întîi cu ai lui, veţi recunoaşte, desigur, că nu ne poartă gînd bun! Mi se adresă Sam.

— Se poartă urît cu dumneata; doar îi eşti prieten şi nu i-ai făcut nici un rău.

— Prieten? Ce ştiu ăştia despre prietenie? Nişte haimanale, care trăiesc numai din furtişaguri. Eşti prietenul lor cît timp n-au ce lua de la tine. Dar aici avem un car plin cu provizii şi cu alte lucruri de mare preţ pentru indieni. Cercetaşii s-au grăbit să-l informeze pe şeful lor şi, din acea clipă, era hotărît să fim jefuiţi.

— Şi acum?

— Acum? Hm! Acum nu mai avem nici o grijă.

— M-ar bucura.

— Cred că sîntem asiguraţi. Îi cunosc eu. Strălucită idee mi-a venit să-i vîr în cap individului că avem aici, în car, un fel de pulbere teribilă, hi-hi-hi-hi! Venise convins că toate lucrurile de acolo îi sînt menite ca pradă. Văzurăţi doar: de cum a sosit, s-a şi dus de-a dreptul la car.

Acum însă, mai mult ca sigur ca nimeni nu va cuteza să se apropie de lucrurile noastre. Ba eu trag nădejde că spaima cu care i-am pricopsit ne va prinde bine şi mai tîrziu. O să-mi bag în buzunar o cutie de sardele şi-i fac să creadă că e plină cu dinamită. Parcă aveţi şi dumneavoastră o cutie la fel, în care păstraţi hîrtii. N-ar strica să-mi reţineţi ideea şi s-o folosiţi la nevoie.

— Bine! Vreau să sper că efectul va fi cel dorit. Ce părere ai în legătura cu pipa păcii?

— Erau decişi să n-o fumeze cu noi; acum, însă, cred că haimanalele vor reveni la gînduri mai bune. Argumentul meu s-a înfipt în creierul şefului şi dînsul îi va convinge şi pe ceilalţi. Dar pe viitor, nici vorbă să le acordăm încredere.

— Prin urmare, Sam, vezi şi dumneata că am avut dreptate alaltăieri. Ai vrut să-ţi realizezi planul cu ajutorul kiowaşilor şi iată că ne-ai aruncat în braţele lor. Sînt curios ce-o să mai iasă.

— Absolut nimic, în afara celor prevăzute de mine. Vă puteţi bizui pe Sam Hawkens. E clar că Tangua se pregătise de jaf, apoi intenţiona să iasă în întîmpinarea apaşilor. Dar acum trebuie să recunoască, vrînd-nevrînd, că nici apaşii nu-s atît de proşti, încît să se lase prinşi şi măcelăriţi. I-am şi spus, de altfel, că oamenii lui Inciu-Ciuna vor descoperi urmele iscoadelor kiowaşe. Şi atunci, mai va să-i prindă pe apaşi! Doar n-o să-i cadă-n mînă ca nişte orătănii oarbe ale preriei! Iată-l că a terminat consfătuirea: vine încoace. Acum se va lămuri totul.

Am descifrat rezultatul încă înainte ca Tangua să se fi apropiat de noi căci, în urma unor comenzi ale lui Bao, cercul se desfăcu şi oamenii descălecară. Aşadar, nu mai eram înconjuraţi. Tangua se înfăţişă mai puţin încruntat.

— M-am sfătuit cu războinicii mei, zise el. N-au nimic împotrivă să fumez calumetul cu fratele meu Sam, ca şi cum l-aş fuma cu fiecare dintre voi.

— Nici nu mă aşteptam la altceva: te ştiu doar nu numai bărbat viteaz, ci şi înţelept. Războinicii kiowaşi să alcătuiască o jumătate de cerc şi să se uite cum schimbăm între noi fumul păcii şi al prieteniei.

Zis şi făcut. Tangua şi Sam Hawkens fumară pipa păcii după ritualul cunoscut, pe urmă noi, albii, le strînserăm pe rînd mîna tuturor indienilor. Puteam deduce că, măcar azi şi în zilele imediat următoare, nu vor unelti împotriva noastră. Bineînţeles că nu puteam prevedea gîndurile şi acţiunile lor de mai tîrziu.

Dacă spun a fuma calumetul sau pipa păcii, mă folosesc de expresia uzuală la noi. Indianul însă nu spune a fuma tutun, ci a bea tutun.

De fapt, îl şi bea, judecînd după felul cum înghite fumul, îl colectează în stomac şi apoi îl elimină încet, în doze mici.

În această privinţa se aseamănă cu turcii, care nici ei nu spun a fuma. Pe turceşte tutunului îi zice ciubuc; cînd fumează pipa, turcii spun ciubuc icimec; iar icimec nu înseamnă a fuma, ci a bea.

Pentru cîtă cinste se bucură pipa la indieni stă mărturie şi faptul că în limba triburilor Iemes, ca şi în toate dialectele apaşilor, cuvîntul care o defineşte e identic cu acela de şef, de căpetenie. În limba iemes căpeteniei îi zice fui şi pipei fuişaş; la apaşi, căpeteniei i se spune natan, iar pipei natan-ţe. Sufixul ţe, adică piatră, e valabil atît pentru pipa făcută din pămînt ars, cît şi pentru aceea cioplită din piatră.

Vatra pipei destinată a servi de calumet se confecţionează din argilă sfîntă, adusă de la carierele din Dakota.

Tangua – după ce încheiarăm acest pact, să-i zic, provizoriu – ceru convocarea unei mari consfătuiri la care să participe toţi albii.

Propunerea nu-mi surîdea, pentru că am fi întîrziat iarăşi lucrările noastre pe traseu; or, acestea nu trebuiau neglijate. De aceea îl rugai pe Sam să obţină amînarea consfătuirii pentru deseară. De altfel, auzisem, citisem chiar că o asemenea discuţie indiană – dacă nu e curmată de vreo primejdie – poate să dureze la nesfîrşit. Hawkens vorbi cu Tangua şi mă informă apoi:

— Ca orice indian veritabil, nu se lasă abătut de la dorinţa lui.

Apaşii vor întîrzia încă mult, aşa că dînsul cere organizarea unui sfat la care eu să-mi expun planul şi, după care, toată lumea să se aşeze pe mîncat. Evident, provizii nu ne lipsesc, iar kiowaşii şi-au adus destulă pastrama în samarele cailor. Din fericire, am obţinut totuşi ca numai eu, Dick Stone şi Will Parker să participăm la sfat; voi, ceilalţi, vă puteţi vedea de lucru.

— Ce înseamnă: puteţi? Ca şi cînd am avea nevoie de permisiunea indienilor! Las' că-i fac eu să priceapă că mă consider absolut liber şi că ordinele lor nu mă ating.

— Nu-mi stricaţi socotelile, sir! Mai bine treceţi cu vederea. Dacă vrem ca totul să decurgă normal, atunci nu e cazul să-i îndîrjim împotrivă-ne.

— Doresc totuşi să particip şi eu la consfătuire!

— Nu-i nevoie.

— Dimpotrivă, cred că este. Trebuie să ştiu ce se va hotărî.

— O să aflaţi mai pe urmă.

— Şi dacă stabiliţi o acţiune cu care eu nu pot fi de acord?

— De acord? Dumneavoastră? Ia te uită, bravul greenhorn! Şi-a vîrît în cap că Sam Hawkens nu poate lua nici o decizie fără învoirea lui! Te pomeneşti că trebuie să vă solicit aprobarea cînd vreau să-mi tai unghiile sau să-mi dreg pingelele?

— N-o lua chiar aşa. Înţeleg să mă asigur că nu veţi lua hotărîri care să pună în primejdie viaţa celor doi apaşi.

— În privinţa asta, vă puteţi încrede în bătrînul Sam Hawkens. Aveţi cuvîntul meu că vor ieşi din afacerea asta cît se poate de sănătoşi. Ajunge atît?

— Da. Respect cuvîntul dumitale; dacă l-ai dat, vei avea grijă să-l şi ţii.

— Voi vedeţi-vă, aşadar, de treabă; fiţi sigur că lucrurile vor evolua exact ca şi în prezenţa nasului dumneavoastră!

A trebuit să mă supun, deoarece ţineam mult ca măsurătorile să fie duse pînă la capăt încă înaintea ciocnirii cu apaşii. Ne apucarăm cu mare zel de lucru pe porţiunea noastră şi făcurăm progrese deosebite; Bancroft şi cei trei subalterni ai săi depuneau eforturi serioase.

Era, de altfel, efectul îndemnurilor mele.

Îi convinsesem de faptul că trebuie să muncim cu toată sîrguinţa, pentru că, altminteri, apaşii ar putea sosi înainte ca noi să fi încheiat lucrările şi atunci ne-am pune pielea-n joc: am fi expuşi atît apaşilor, cît şi kiowaşilor. În schimb, dacă terminăm lucrul mai devreme, putem să spălăm putina şi să ne adăpostim, salvînd şi schiţele topografice.

Le pusesem în vedere toate acestea. Iată de ce oamenii lucrau cu un avînt şi cu o perseverenţă de care nu mai dăduseră dovadă pînă atunci. Îmi atinsesem deci scopul. În sinea mea, însă, nici prin vis nu-mi trecea s-o şterg. Eram neliniştit pentru Winnetou. Ceilalţi n-aveau decît să procedeze după bunul lor plac, eu eram ferm decis să nu părăsesc locul înainte de a mă asigura că Winnetou e în afară de pericol.

De fapt, munca mea era dublă. Trebuia să lucrez la măsurători, să ţin registrul şi totodată să întocmesc schiţele. Le desenam în două exemplare. Unul era destinat inginerului-şef, în calitatea sa de conducător al şantierului, pe celălalt mi-l păstram în secret, ca să-l folosesc la nevoie. Situaţia noastră era atît de primejdioasă, încît o asemenea măsură de precauţie se justifica pe deplin.

Aşa cum bănuisem, consfătuirea s-a prelungit pînă seara; s-a încheiat abia cînd întunericul ne sili şi pe noi să întrerupem lucrul. Kiowaşii se aflau în excelentă dispoziţie, Sam Hawkens comiţînd greşeala – sau, poate, avînd buna inspiraţie de a le oferi tot restul nostru de rachiu. Nici nu se gîndise măcar să ceară în prealabil învoirea lui Rattler. Fuseseră aprinse cîteva focuri în jurul cărora chefuiau indienii, caii păşteau pe aproape, în timp ce santinelele orînduite de şeful kiowaşilor străjuiau prin întuneric.

Aşezat lîngă Sam şi nedespărţiţii lui tovarăşi, Parker şi Stone, îmi consumam cina şi-mi plimbam privirea deasupra taberei, care, mie, ca novice, îmi oferea o imagine cu totul inedită. Făcea impresia unei tabere de război. Mă uitam la chipurile indienilor şi, examinîndu-le pe rînd, nu descopeream nici unul capabil de milă sau de îndurare în faţa duşmanului. Rachiul nostru nu le-a ajuns decît pentru cinci şase înghiţituri de fiecare; n-am observat să se fi îmbătat careva; totuşi, apa-de-foc, cu care se întîlneau atît de rar, stîrnise oarecare agitaţie.

Erau mai vioi şi vorbeau mai tare ca de obicei.

Fireşte că l-am descusut pe Sam, în ce priveşte rezultatul consfătuirii.

— Puteţi fi mulţumit! Mă asigură el. Celor doi, protejaţi ai dumneavoastră nu li se va întîmpla nimic.

— Şi dacă se apără?

— Nici nu vor apuca să se apere; vor fi prinşi şi legaţi încă înainte de a-şi da seama ce se petrece!

— Aşa? Şi cum îţi închipui lucrul ăsta, bătrîne Sam?

— Foarte simplu. Apaşii vor veni pe un drum bine cunoscut. Aţi putea să-l ghiciţi, sir?

— Fără îndoială. E firesc să caute mai întîi locul unde ne-au întîlnit prima oară şi să se orienteze apoi după urmele noastre.

— Just! Nu sînteţi chiar atît de prost precum arătaţi. Aşadar, cunoaştem primul fapt de care avem nevoie, adică direcţia dinspre care urmează să-i aşteptăm. Al doilea fapt important este momentul sosirii.

— Pe acesta nu-l putem cunoaşte precis, dar îl putem deduce.

— Da, cine posedă ceva grăunţe în cap îl poate într-adevăr deduce; dar numai cu deducţia n-am făcut mare lucru. Cel care, într-o asemenea situaţie, acţionează după presupuneri, îşi cam riscă pielea. Certitudine, deplină siguranţă, iată ce ne trebuie.

— O putem obţine numai dacă trimitem iscoade înaintea lor; dar soluţia aceasta dumneata ai respins-o, dragul meu Sam. Susţineai că urmele iscoadelor ne-ar trăda.

— Dacă iscoadele ar fi indiene! Reţineţi, sir: dacă ar fi indiene! Că noi, albii, ne aflăm aici, nu e nici un secret pentru apaşi. Dacă dau de urma unui alb, faptul nu le trezeşte bănuieli. Dar cu urmele indiene ar fi cu totul altfel; avertizaţi, apaşii s-ar feri ca de foc. În calitate de mare deştept, vă puteţi uşor imagina ce bănuieli s-ar naşte în capetele lor.

— Că războinicii kiowaşi sînt prin apropiere?

— Perfect, aţi ghicit! Dacă nu mi-ar fi grijă de bătrîna mea perucă, aş scoate cu mare respect pălăria în faţa dumneavoastră. Vă rog să consideraţi gestul ca şi făcut.

— Mulţumesc, Sam! Vreau să sper că acest respect nu se va spulbera curînd! Am răspuns la fel de ironic. Dar să mergem mai departe! Eşti, aşadar, de părere să nu trimitem cercetaşi indieni, ci albi?

— Da, însă nu mai mulţi, doar unul singur.

— Ajunge atît?

— Aflaţi că e vorba de un individ pe care mă pot bizui şi anume Sam Hawkens, dacă nu mă-nşel, cel care mănîncă şoareci de cîmp, hi-hi-hi-hi! Poate că aţi auzit de dumnealui?

— Cum să nu! Încuviinţai zîmbind. Dacă preia chiar dînsul sarcina, sîntem fără grijă. Nu se lasă el prins de apaşi.

— Prins, nu, în schimb se lasă văzut.

— Ce vorbeşti? Vrei să te vadă?

— Vreau.

— Atunci te fac prizonier sau te omoară.

— Nu fac ei una ca asta pentru nimic în lume. Sînt prea deştepţi.

Le ies în cale şi mă port în aşa fel încît să nu le treacă prin minte că s-ar afla pe-aici şi alţii în afara de noi. Şi cînd m-or vedea plimbîndu-mă tacticos, sub ochii lor, vor fi încredinţaţi că nu ne aşteptăm la nimica rău şi că trăim mai liniştiţi ca în sînul lui Avraam. Nici nu se vor atinge de mine; vor avea interesul să mă întorc în tabără, ca să nu se nască aici bănuiala că mi s-a întîmplat ceva. Îşi vor spune că, oricum, le voi cădea în mînă mai tîrziu.

— Dar, Sam dragă, e posibil ca ei să te vadă fără ca şi dumneata să-i vezi...

— Sir, se zbîrli el în glumă, dacă mă gratulaţi cu o asemenea palmă morală, totul s-a sfîrşit între noi! Eu şi să nu-i văd! Ochişorii lui Sam Hawkens o fi ei mici, dar sînt grozav de ageri. E drept că apaşii nu vor sosi cu grămada; vor trimite mai întîi iscoade; însă nici ăştia nu-mi scapă; îmi aleg un locşor de unde nu se poate să nu-i zăresc. Ştiţi, există porţiuni de teren unde nici cel mai grijuliu cercetaş nu găseşte acoperire; e obligat să iasă în cîmp deschis. Iar eu mă plasez într-un asemenea sector şi pîndesc. De îndată ce descopăr iscoadele, vă dau de veste, pentru ca în momentul cînd se vor furişa lîngă tabără, să vă arătaţi cu toţii calmi şi nepăsători.

— Dar or să-i vadă şi pe kiowaşi şi se vor grăbi să-şi înştiinţeze şeful.

— Pe cine să-i vadă? Pe kiowaşi? Omule, greenhorn şi preaonorate boboc, vă imaginaţi cumva că Sam Hawkens are vată sau sugativă în loc de creier, hai? Voi fi avut eu din timp grijă să ajungă invizibili, să nu se vadă nici picior de kiowaş. Înţeles? Aceşti foarte dragi prieteni ai noştri se vor ascunde bine de tot, pentru ca la momentul oportun să răsară ca din pămînt. Iscoadele apaşilor nu trebuie să zărească aici pe nimeni altul decît persoanele ce se aflau în tabără la prima vizită a lui Winnetou şi a tatălui său.

— Ei da, atunci se schimbă lucrurile!

— Nu-i aşa? Iscoadele n-au decît să ne dea tîrcoale şi să se convingă că nu bănuim nimic. Apoi, după ce vor pleca, mă furişez eu pe urmele lor şi pîndesc sosirea grosului. Desigur că nu vor veni ziua, ci după căderea nopţii, folosindu-se de întuneric, ca să se apropie cît mai mult de tabără. Atunci, vitejii noştri apaşi vor năvăli peste noi.

— Şi ne vor lua prizonieri sau, mai ştii, ne vor masacra; dacă nu pe toţi, barem pe unii!

— Sir, zău că mă scîrbiţi! Vă pretindeţi om cu studii şi nu cunoaşteţi cel mai simplu adevăr: dacă vrei să nu fii prins, trebuie s-o iei la sănătoasa! Asta o ştie în zilele noastre pînă şi iepurele, ba şi acea mică, neagră şi pişcătoare insectă, care obişnuieşte să sară de şase sute de ori cît lungimea trupului ei. Singur dumneavoastră aţi rămas ageamiu în materie! Hm! Oare în multele cărţi pe care le-aţi mestecat nu scrie aşa ceva?

— Nu scrie nimic, fiindcă un westman curajos nu sare de şase sute de ori cît lungimea trupului său, ca insecta dumitale. Va să zică, eşti de părere s-o luăm la sănătoasa?

— Da. Vom aprinde, fireşte, un foc de tabără ca să fim cît se poate de bine observaţi. Cît va arde focul, apaşii se vor ţine ascunşi. Iar după ce se stinge treptat şi se face întuneric, o luăm la picior şi-i anunţăm pe kiowaşi să se pitească prin apropiere. Atunci apaşii se aruncă asupra taberei noastre şi... nu mai găsesc ţipenie de om, hi-hi-hi-hi! Îi apucă o mirare grozavă şi, de bună seamă, încing la rîndul lor focul ca să ne poată dibui. Acum, însă, îi vedem noi în lumină, cum ne văzuseră ei adineauri. Şi roata se întoarce: din atacanţi ajung să fie împresuraţi. Ai şi ce spaimă pe ei! Şi ce lovitură! Va rămîne de pomină multă vreme. Şi lumea va zice: "Toate astea le-a pus la cale Sam Hawkens, dacă nu mă-nşel!"

— Mă rog, n-ar fi rău, cu condiţia ca lucrurile să se petreacă exact după imaginaţia dumitale.

— Aşa va fi şi nu altfel; am eu grijă.

— Şi pe urmă? Îi eliberăm în taină pe apaşi?

— În orice caz, pe Inciu-Ciuna şi pe Winnetou.

— Şi ceilalţi?

— Vom căuta să eliberăm pe cît mai mulţi, dar cu condiţia să nu ne trădăm.

— Şi cu restul ce se întîmplă?

— Nimic prea grav, sir, vă pot încredinţa. În prima clipă, kiowaşii se vor gîndi mai puţin la apaşi; se vor grăbi să-i prindă pe fugari, adică pe noi. Şi dacă totuşi s-ar arăta lacomi de sînge, apoi las' pe mine, mai e şi Sam Hawkens aici! Dar nu face să ne spargem de pe acuma capetele pentru cele ce s-ar petrece mai tîrziu; barem pe-al dumneavoastră l-aţi putea folosi mai rentabil. Ce-o să mai fie, vedem atunci. Important e să găsim, înainte de toate, un loc potrivit pentru realizarea planului; nu ne putem refugia la întîmplare, oriunde. Mă ocup eu mîine în zori de problema asta. Azi am tot vorbit; de mîine intrăm în acţiune.

Avea dreptate. Să tot discuţi şi să făureşti planuri era pentru moment de prisos; nu ne rămînea deci altceva de făcut decît să aşteptăm desfăşurarea evenimentelor.

Era o noapte cam neplăcută. Se iscase un vînt care dădu treptat în furtună şi, către dimineaţă, se lăsă un frig neobişnuit în acele ţinuturi. Ne aflam aproximativ pe latitudinea Damascului şi totuşi frigul ne trezi din somn. Sam Hawkens scrută cerul apoi conchise:

— Pesemne că astăzi se va petrece un fenomen rar prin partea locului. Va ploua, dacă nu mă-nşel. Şi asta e spre binele nostru.

— În ce privinţă? Întrebai eu.

— Nu bănuiţi? Uitaţi-vă numai primprejur, cîtă iarbă culcată! Sosind, apaşii ar putea trage imediat concluzia că pe aici au trecut de curînd mai mulţi oameni şi cai decît numără tabăra noastră. Ploaia însă va îndrepta iarba şi va şterge urmele care, altminteri, ar mai fi vizibile trei-patru zile. Mă duc repede să-i lămuresc pe kiowaşi şi să-i iau cu mine.

— Şi mergeţi în căutarea unui loc potrivit pentru atac?

— Da. La drept vorbind, aş putea să-i las deocamdată aici şi să-i chem mai tîrziu, după ce voi fi găsit eu locul; dar e mai bine să plec de pe acum, pentru ca urmele să dispară curînd. Între timp, voi, ăştilalţi, vă puteţi continua lucrările.

Sam împărtăşi căpeteniei kiowaşilor planul său şi acesta îl aprobă.

După puţin, indienii, împreună cu Sam şi cu cei doi tovarăşi ai lui, porniră călare. Se înţelege că locul pe care urmau să-l aleagă trebuia să se afle chiar pe traseul nostru, al topografilor, adică pe linia ce-o aveam de măsurat. În felul acesta economiseam timp şi nici nu dădeam de bănuit apaşilor.

Veneam încet în urma călăreţilor; înaintam pas cu pas, pe măsură ce înaintau lucrările. Către amiază, profeţia lui Sam se împlini; începu să plouă. Dar o ploaie cum numai pe această latitudine se poate porni din an în paşte. Părea că se revarsă un ocean din tărie.

În toiul acestui potop, Sam, Dick şi Will se întoarseră din cercetare, îi observarăm abia cînd se aflau la zece-doisprezece paşi de noi, atît de deasă era perdeaua de apă. Găsiseră un loc potrivit. Parker şi Stone urmau să ni-l arate; iar Hawkens, după ce-şi luă merinde suficiente, plecă, în pofida furtunii, ca să se aşeze la pîndă. Porni pe jos, fără catîr; astfel se putea ascunde mai lesne. Privindu-l cum dispare îndărătul perdelei de ploaie, aveam sentimentul că o catastrofă se apropia de noi cu paşi grăbiţi.

Pe cît de sălbatică a fost ploaia, ca o rupere de nori, pe atît de repede încetă năvala apei. Zăgazurile cerului se închiseră brusc şi soarele străluci iarăşi, ca în alte zile, deasupra lumii. Reluarăm lucrul întrerupt.

Ne aflam într-o savană lină, nu prea mare, înconjurată în trei părţi de dumbravă; din loc în loc se zărea cîte un tufiş. Terenul era foarte prielnic pentru lucrările noastre; înaintam cu repeziciune. Constatai totodată că Sam Hawkens prevăzuse cu multă precizie efectele ploii:

Deşi kiowaşii trecuseră călări chiar pe locul unde ne aflam, totuşi nu se vedea nici o urmă de copită. Venind în căutarea noastră, apaşii n-ar fi putut bănui că avem în apropiere două sute de aliaţi.

Pe înnoptate, cînd lucrul încetă, Stone şi Parker ne informară că ne găsim de fapt în vecinătatea prezumtivului cîmp de bătălie. Mi-ar fi plăcut să-l cercetez şi eu, dar se făcuse prea tîrziu.

A doua zi dimineaţa pătrunserăm repede cu lucrul pînă la un pîrîu destul de lat, din care se alcătuia un fel de bazin, probabil veşnic plin cu apă, pe cîtă vreme albia pîrîului era îndeobşte jumătate secată.

Ploaia de ieri umpluse însă albia pînă-n margini. Către acest bazin ducea o limbă îngustă de savană, tivită pe ambele laturi cu copaci şi tufe şi înaintînd ca o peninsulă spre mijlocul apei; îngustă la început, peninsula se lărgea treptat, luînd aproximativ forma unui cerc.

Semăna cu o tigaie, a cărei coadă ţinea de mal. În partea opusă a bazinului se înălţa o colină uşoară, împădurită.

— Iată locul ales de Sam Hawkens, lămuri Stone, rotindu-şi privirile cu aerul unui cunoscător. Nici nu se putea ceva mai bun pentru planul nostru.

Mă simţii, desigur, îndemnat să scrutez fiecare colţişor.

— Unde se găsesc kiowaşii, mister Stone? Întrebai.

— Ascunşi, foarte bine ascunşi! Răspunse el. V-aţi osteni degeaba să daţi de cea mai mică urmă a lor, deşi ei ne văd la perfecţie şi ne observă orice mişcare.

— Totuşi, unde sînt?

— Aşteptaţi niţel, sir! Mai întîi să vă explic de ce Sam, pişicherul, a ochit tocmai locul acesta. Savana pe care am străbătut-o are multe tufişuri răzleţe. Faptul acesta e în avantajul apaşilor; ne pot urmări neobservaţi, se pot ascunde în spatele tufişurilor. Vedeţi apoi limba aceea de pămînt care se întinde încoace. Dacă încingem aici un foc de tabără, se luminează toată fîşia, chiar şi adîncul savanei de unde urmează să vină apaşii; focul îi va atrage; se vor apropia uşurel de noi, pitulîndu-se în dosul copacilor şi tufelor. Vă asigur, domnilor, că nu se găseşte teren mai bun pentru a ne lăsa atacaţi de indieni!

Faţa lui uscăţivă, lunguiaţă, înăsprită de vînt şi soare, strălucea de satisfacţie. Inginerul-şef, în schimb, nu-i împărtăşea deloc entuziasmul şi dădu sceptic din cap:

— Ce fel de om eşti şi dumneata, Stone! Te topeşti de bucurie că vom fi atacaţi atît de frumos! În ce mă priveşte, vă spun pe şleau: Am s-o şterg de-aici!

— Ca să cădeţi cît mai sigur în mîinile apaşilor! Nu vă lăsaţi purtat de asemenea gînduri năstruşnice, mister Bancroft! Cum să nu fiu încîntat de locul ăsta, care înlesneşte apaşilor să ne prindă, pentru ca pe urmă să-i prindem noi în capcană! Uitaţi-vă un pic dincolo, peste apă. Sus, pe colină, în mijlocul pădurii, sînt pitiţi kiowaşii. Observatorii lor s-au căţărat în copaci şi nici vorbă că ne-au şi zărit. Tot aşa îi vor zări pe apaşi, căci de sus ei cuprind cu ochii savana pînă hăt departe.

— Dar dacă vom fi atacaţi, ce ne foloseşte nouă că kiowaşii se află tocmai dincolo de apă, ascunşi în pădure? Obiectă inginerul-şef.

— E numai o manevră, pentru ca iscoadele apaşilor să nu descopere adevărata situaţie. Însă de îndată ce vor fi trecut, kiowaşii coboară încoace şi se ascund în peninsulă, unde nu pot fi observaţi.

— Şi vrei să zici că apaşii nu se pot duce acolo?

— Ar putea, însă nu le permitem noi.

— Înseamnă să-i alungaţi. Atunci, cum vreţi să nu vă observe? Se cam contrazic lucrurile, mister Stone.

— Ba. Deloc! E drept, nu trebuie să avem aerul că-i căutăm; îi lăsăm să se apropie de peninsulă. Dar aceasta, în locul unde se îmbină cu malul, nu are mai mult de treizeci de paşi lăţime; ei bine, acolo postăm caii noştri şi baricadăm trecerea.

— Baricadă de cai? E cu putinţă?

— Fireşte. Priponim caii de copaci şi vă asigur că nici un indian nu se mai apropie, căci animalele l-ar trăda prin sforăitul lor, Astfel, iscoadele cercetează jur-împrejur, dar în peninsulă nu se încumetă. După ce se întorc ca să-i cheme pe-ai lor, hop şi kiowaşii părăsesc pădurea de pe colină şi se ascund în peninsulă, printre arbori. Iar trupa apaşilor se furişează încoace şi aşteaptă să ne culcăm şi să adormim.

— Şi dacă nu aşteaptă pînă ne culcăm? Intrai şi eu în vorbă. Ne-ar tăia orice posibilitate de retragere.

— Nici atunci n-am fi în pericol, mă asigură Stone. Ne sar kiowaşii în ajutor cît ai bate din palme.

— Numai că asta înseamnă vărsare de sînge şi noi vrem s-o evităm.

— Dar, sir, aici, în vest, nu contează o picătură de sînge în plus.

Dar nu vă faceţi griji! Exact acelaşi motiv îi va reţine şi pe apaşi să ne atace cît sîntem treji. O să-şi spună, desigur şi ei că ne vom apăra şi, chiar dacă nu sîntem decît douăzeci de inşi, vor cădea destui dintr-ai lor înainte ca noi să încetăm lupta. Nu, ei caută să-şi cruţe, ca şi noi, sîngele şi viaţa. De aceea vor aştepta pînă ne vom fi culcat; iar noi lăsăm focul să se stingă şi ne retragem pe întuneric în peninsulă.

— Şi pînă atunci ce facem! Ne continuăm lucrările?

— Da, numai că la ora decisivă trebuie să fiţi aici.

— Dacă-i aşa, să nu ne pierdem vremea. Haideţi, domnilor, să mai lucrăm un pic!

Îmi urmară invitaţia, deşi nu prea le ardea de muncă. Sînt convins că ar fi preferat să spele putina. Dar în cazul acesta, lucrul ar fi rămas neisprăvit şi, conform clauzelor contractului, nimeni n-ar mai fi putut pretinde vreo plată. Or, ca să renunţe la banii lor, ar fi fost prea mult. Unde mai pui că apaşii tot i-ar fi ajuns din urmă. Îşi dădeau seama oamenii că, totuşi, aici se aflau în mai mare siguranţă şi de aceea rămaseră pe loc.

În ce mă priveşte, mărturisesc deschis că nu aşteptam cu prea mare calm evenimentele. Mă stăpînea o tulburare, o stare febrilă, un fel de trac pe care-l resimte ostaşul înainte de a primi botezul focului.

Nu-mi era frică, o, nicidecum. În fond, aş fi avut mai multe motive de teamă atunci cînd am răpus bizonul şi ursul. Acum, însă, era vorba de oameni şi acest lucru mă tulbura. Îmi păsa mai puţin de viaţa mea; aş fi ştiut să mi-o apăr la nevoie; dar ce te faci cu Inciu-Ciuna şi cu Winnetou? Mă gîndisem în ultimele zile atît de mult la Winnetou, încît îmi devenise şi mai familiar decît înainte; îl îndrăgisem, fără prezenţa şi prietenia lui; desigur, un proces psihic ciudat, dacă nu chiar enigmatic. Şi încă un fapt curios: aveam să aflu mai tîrziu de la Winnetou că şi dînsul se gîndise mult la mine în aceeaşi vreme.

Neliniştea nu mă părăsi nici în timpul lucrului; eram însă convins că, în clipele hotărîtoare, va dispărea subit. De aceea socotind că, oricum, ciocnirea e inevitabilă, doream să se declanşeze cît mai curînd.

Dorinţa aceasta avea să mi se împlinească. Abia trecuse de amiază, cînd îl zărirăm pe Sam Hawkens că se îndreaptă spre noi. Omuleţul era vizibil obosit, dar ochişorii lui şireţi jucau neobişnuit de veseli deasupra obrajilor împăduriţi.

— Totu-i în regulă, nu-i aşa? Îl întrebai. Se vede cît de colo, dragă Sam.

— Zău? Rîse el. Unde scrie? Pe nasul meu sau în imaginaţia dumneavoastră?

— Imaginaţie? Pshaw Cine ţi se uită în ochi nu mai are nici un dubiu.

— Aşa, va şi zică, mă trădează ochii. E bine s-o ştiu, ca să mă păzesc în alte ocazii. Dar aveţi dreptate. Toate au mers strună, chiar mai bine decît mă aşteptam.

— Înseamnă că ai văzut iscoadele?

— Ce iscoade?! Întreaga trupă am văzut-o. Şi nu numai atît. Am şi auzit-o, adică am tras cu urechea la vorbele apaşilor.

— Ai tras cu urechea? Ah, atunci spune repede ce-ai aflat!

— Nu e timpul, nici locul. Strîngeţi instrumentele, duceţi-le în tabără şi aşteptaţi-mă acolo! Vin şi eu. Dar mai înainte, mă reped la kiowaşi, să le spun ce am aflat şi ce au de făcut.

Trecu albia pîrîului, dincolo de bazin şi dispăru în pădurea de pe colină. Iar noi ne-am strîns lucruşoarele şi am pornit spre tabără ca să-l aşteptăm. Nici nu l-am văzut, nici nu i-am simţit paşii cînd, deodată, ne pomenirăm iarăşi cu el. Stătea ţanţoş în mijlocul nostru şi ne muştruluia:

— Iată-mă, my lords! Ce dracu', nu mai aveţi ochi, nici urechi? Şi un elefant vă poate lua prin surprindere, deşi paşii lui se aud de la un sfert de ceas depărtare!

— În orice caz, n-ai prea călcat cu paşi de elefant! I-am răspuns.

— Posibil. Am vrut numai să vă demonstrez cum te poţi apropia de oameni, fără ca ei să bage de seamă. Şedeaţi cu toţii liniştiţi, nu scoteaţi o vorbă; şi totuşi, în tăcerea asta, n-aţi auzit cînd m-am strecurat printre voi. Uite-aşa a fost şi ieri, cînd m-am furişat lîngă apaşi.

— Haide, povesteşte cum a fost!

— Well, o să auziţi numaidecît! Întîi să mă aşez, că-s tare ostenit. Mi s-au deprins picioarele cu călăria şi nu mai ţin la marş. De altfel, decît infanterist, e mai nobil să fii la cavalerie, dacă nu mă-nşel.

Se aşeză lîngă mine, clipi din ochi pe rînd la fiecare şi, subliniind cu capul silabă cu silabă, rosti plin de importanţă:

— Aşadar, în astă seară porneşte jocul!

— Chiar azi? Întrebai eu şi mirat şi bucuros, fiindcă doream să se hotărască odată. Atunci e bine, chiar foarte bine!

— Hm! S-ar zice că ardeţi de nerăbdare să cădeţi în braţele apaşilor! Dar vă dau dreptate: e bine aşa, mă bucur şi eu că nu mai avem mult de aşteptat. Nu e tocmai plăcut să aştepţi un lucru care poate să iasă pe dos.

— A apărut vreun motiv de îngrijorare?

— Absolut nimic. Dimpotrivă, sînt sigur că o să meargă totul ca pe roate. Însă orice om cu experienţă ştie că şi cel mai bun copil poate să ajungă pînă la urmă o pramatie. Aşa şi cu evenimentele. Planul cel mai bun poate da greş dintr-o simplă întîmplare.

— Dar în cazul nostru avem a ne teme de ceva?

— Nu. Din cîte am auzit acolo, succesul nostru e asigurat.

— Ce-ai auzit, spune odată!

— Ia-o încet, fără grabă, tinere sir! Toate la rîndul lor. Nu vă pot spune ce-am auzit şi aflat pînă nu veţi şti ce s-a petrecut mai înainte.

Deci: am pornit în toiul furtunii. N-am aşteptat să treacă, deoarece ploaia, fie şi potop, tot nu pătrunde prin surtucul meu, hi-hi-hi-hi!

Alergai pînă aproape de terenul unde fusese tabăra noastră, cînd ne-au vizitat cei doi apaşi; dar am fost nevoit să mă ascund repede, pentru că zărisem trei indieni adulmecînd locul. Sînt iscoadele apaşilor, mi-am zis; nu se vor deplasa mai departe, pentru că misiunea lor e să cerceteze numai locul acesta. Aşa şi era. Tot cotrobăiră pe acolo fără să-mi găsească urma şi se aşezară sub copaci, unde umezeala nu pătrunsese ca în afara pădurii. Să tot fi şezut aşa vreo două ceasuri. Iar eu îi pîndeam pitit sub arbore. Doar trebuia să le aflu intenţiile. Şi iată că soseşte o trupă călare; oamenii au feţele vopsite în culorile războiului. I-am recunoscut de îndată: Inciu-Ciuna şi Winnetou cu apaşii lor.

— Cîţi erau?

— Exact cîţi bănuisem. Am numărat cam vreo cincizeci. Iscoadele au ieşit din adăpost şi au dat raportul. Apoi au luat-o înainte şi toată trupa s-a pus încet în mişcare. Bănuiţi, desigur, domnilor, că Sam Hawkens s-a ţinut scai de ei. Ploaia spălase urmele paşilor, dar ţăruşii pe care i-aţi înfipt acolo s-au dovedit a fi călăuze foarte precise. Mi-aş dori să am parte totdeauna de asemenea călăuze sigure.

Dar apaşii ăştia sînt extrem de prudenţi; la fiece cot al pădurii, după fiece tufiş, puteau să dea peste noi; de aceea se deplasau încet de tot.

Înaintau cu multă dibăcie şi precauţie; îmi făcea o adevărată plăcere să-i studiez şi mă gîndeam, ca şi în alte ocazii, că indienii apaşi sînt superiori tuturor celorlalte neamuri roşii. Inciu-Ciuna e al dracului de priceput, iar Winnetou nu se lasă mai prejos. Cea mai neînsemnată mişcare a lor era calculată. Nu suflau nici o vorbă; se înţelegeau numai prin semne. După ce străbătură două mile, începu să se lase seara.

Indienii descălecară, îşi priponiră caii şi se afundară în pădure; acolo voiau să poposească pînă-n zori.

— Şi acolo ai tras cu urechea? Întrebai eu.

— Da. Indienii, băieţi deştepţi, n-au aprins nici un foc; pe de altă parte, Sam Hawkens, tot deştept şi-a spus că nu e rău aşa, pentru că va fi protejat de întuneric. M-am strecurat printre copaci şi, neavînd alta la îndemînă, m-am tîrît pe propria mea burtă, pînă am ajuns atît de aproape, încît auzeam toate vorbele lor.

— Şi ai înţeles totul?

— Ce întrebare! Dacă afirm că se auzea fiece cuvînt!

— Vreau să spun dacă se serveau de jargonul lor anglo-indian.

— Nu se serveau, ci discutau între ei, dacă nu mă-nşel şi anume în dialectul mescalerilor pe care îl cunosc şi eu binişor. Mă deplasai încet-încet pînă în apropierea celor două căpetenii. Schimbau arar cîte un cuvînt scurt şi cu miez, cum fac de obicei indienii.

— Ei, hai, dă-i drumul, omule! Stăruii eu, văzînd că iarăşi se opreşte.

— Mă rog, ţineţi-vă bine, sir, că-i dau drumul! Aflaţi că au ce au cu noi. Vor să ne captureze.

— Va să zică, nu umblă să ne ucidă?

— Ei, ar vrea ei aşa, cîte puţin, dar nici chiar dintr-o dată. Mai întîi cată să ne ia prizonieri fără să ne vatăme; apoi ne duc în satele mescalerilor, lîngă Rio Pecos; acolo ne leagă la stîlpul torturii şi, în cele din urmă, ne prăjesc de vii. Well, cam în felul crapilor pe care-i prinzi, îi duci acasă, îi ţii în apă şi-i hrăneşti, pentru ca la urmă să-i fierbi în tot soiul de mirodenii. Mă întreb, zău, ce gust o fi avînd bătrînul Sam, mai ales dacă-l frige la tigaie împreună cu surtucul lui vînătoresc, hi-hi-hi-hi!

Rîse oarecum tainic, înfundat, în barbă. Apoi continuă:

— Au pus ochii în special pe mister Rattler, care şade aici printre voi încîntat şi radios, ca şi cînd l-ar aştepta toate deliciile raiului.

Da, mister Rattler, te-ai vîrît într-o ciorbă de care eu unul nu mi-aş atinge gura. Vei fi pus la frigare, afumat, înţepat, otrăvit, înjunghiat, împuşcat, tras pe roată şi spînzurat, din toate pe rînd şi cîte puţin ca să mai rămîi niţel în viaţă şi să poţi degusta în voie toate chinurile şi modurile de a muri. Iar dacă totuşi nu te vei hotărî să mori, atunci te vor aşeza în aceeaşi groapă cu Klekih-Petra pe care l-ai ucis. Şi vei fi înmormîntat de viu.

— Dumnezeule mare! Aşa au vorbit? Întrebă Rattler, pălind de groază.

— Fireşte că aşa. De altfel, o şi meriţi, n-am ce-ţi face. Îţi doresc numai ca, după ce vei fi trecut prin toate torturile, să te laşi de nelegiuiri. Dar cred că n-o să le mai repeţi. Cadavrul lui Klekih-Petra a fost dat pe mîna unui vraci ca să-l ducă acasă. Trebuie să ştiţi că indienii ăştia din sud ştiu să-şi trateze morţii şi să-i conserve în aşa fel, încît să reziste lungă vreme la descompunere. Am văzut cu ochii mei nişte mumii de copii indieni care, după mai bine de un secol, arătau ca şi cînd ar fi murit abia ieri. Dacă vom cădea cu toţii prizonieri, atunci, mister Rattler, ni se va oferi şi nouă plăcerea de a urmări cum te transformi de viu într-o astfel de mumie.

— Eu nu mai stau aici! Izbucni Rattler. Plec imediat! Nu mă prind ei pe mine!

Se şi pregătea s-o şteargă; dar Sam Hawkens îl trase îndărăt şi-l preveni:

— Nu te clinti, dacă ţii la viaţă! Ascultă ce-ţi spun: probabil că apaşii au şi ocupat împrejurimile. Le-ai cădea de-a dreptul în braţe.

— Vorbeşti serios, Sam? Îl întrebai eu.

— Nu e nici o născocire: am toate motivele să presupun că aşa este. Nu m-am înşelat eu nici în alte privinţe. Apaşii au pregătit într-adevăr o întreagă oştire cu care cele două căpetenii urmează să-i atace pe kiowaşi după ce vor fi terminat cu noi. Numai aşa se explică faptul că s-au întors încoace atît de repede. N-au mai avut nevoie să facă drumul pînă la corturile lor pentru a-şi mobiliza oamenii. Au întîlnit pe parcurs trupele pornite împotriva kiowaşilor, i-au predat vraciului ajutat de cîţiva oameni cadavrul lui Klekih-Petra şi, luînd cu sine un grup de cincizeci de călăreţi destoinici, s-au întors încoace.

— Dar unde se află trupele destinate să-i atace pe kiowaşi?

— Nu ştiu. În privinţa asta n-au suflat o vorbă. De altfel, pentru noi faptul n-are nici o importanţă.

Aici bătrînul Sam greşea. Nu era deloc lipsit de importanţă pentru noi unde se găsea grosul trupelor apaşe. Dovada ne-a fost servită cîteva zile mai tîrziu. Sam continuă:

— După ce aflasem destule date, m-aş fi putut porni imediat încoace, însă noaptea e dificil să ştergi urmele; apaşii le-ar fi descoperit dimineaţa; în plus, mă ispitea gîndul să-i studiez şi la lumina zilei. Am rămas deci toată noaptea pitit în pădure şi, după ce apaşii au pornit la drum, m-am luat frumuşel după ei. I-am urmărit pînă la vreo şase mile depărtare de aici, apoi am făcut un ocol, ca să ajung la voi neobservat de nimeni. Well, acum ştiţi totul.

— Prin urmare, nu te-au zărit deloc?

— Nu.

— Şi ai avut grijă să nu-ţi descopere urma?

— Păi cum!

— Dar plănuiai parcă să te laşi văzut şi...

— Ştiu, ştiu! Aş fi făcut-o, însă nu mai era necesar, pentru că... ia staţi! Aţi auzit ceva?

Fusese ca un ţipăt de vultur, repetat de trei ori.

— Astea sînt iscoadele kiowaşilor, lămuri Sam. Stau acolo sus, căţăraţi în copaci. Ne-am înţeles să dea semnalul cînd pătrund apaşii în savană. Haideţi, sir, să vă încerc agerimea ochilor.

Invitaţia mă privea pe mine. Sam se ridică de jos, eu îmi luai arma, gata să-l urmez.

— Staţi! Strigă el. Fără armă! Deşi un westman nu se desparte de puşca lui, aici regula va suferi o excepţie; trebuie să ne prefacem că nu bănuim nici un pericol şi că umblăm să strîngem vreascuri pentru foc. Din comportarea noastră, apaşii vor trage concluzia că vom poposi aici peste noapte; şi concluzia aceasta ne va fi de folos.

Pornirăm împreună agale, aparent nepăsători şi trecurăm printre şirurile de copaci şi de tufe, peste pajişte, pînă în savană. Ne apucarăm de strîns vreascuri, rotindu-ne pe furiş privirea ca să-i descoperim pe apaşi. Dacă se aflau pe aproape, atunci probabil că şedeau pitulaţi după tufişurile răspîndite prin savană.

— Ai zărit vreunul? L-am întrebat pe Sam după cîtva timp.

— Nu, răspunse el.

— Nici eu.

Scrutam cu atenţie încordată împrejurimile, dar nu desluşeam nimic. Şi totuşi aveam să aflu mai tîrziu de la Winnetou că el însuşi era culcat într-un tufiş la cel mult cincizeci de paşi de noi. Nu ajunge să ai ochi buni, mai trebuie să-i fi exersat, ceea ce pe atunci nu era deloc cazul meu. Astăzi l-aş recunoaşte pe Winnetou chiar şi după gîzele care, fiind atrase de prezenţa lui, ar forfoti în jurul tufişurilor cu pricina.

Ne înapoiarăm deci fără nici un rezultat. Apoi toţi împreună ne puserăm pe strîns vreascuri pentru un foc de tabără. Am adunat mai mult decît era necesar.

— E bine aşa, observă Sam. Trebuie să lăsăm şi apaşilor cogeamite grămadă pentru ca să poată aprinde la rîndul lor focul, după ce vor năvăli în tabără şi vor constata că am dispărut.

Între timp, se lăsase din nou seara. Sam, ca omul cel mai experimentat dintre noi, se cuibări în faţă de tot, acolo unde se desprindea din savană fîşia de pajişte la capătul căreia ne aflam. Pîndea sosirea cercetaşilor, care, desigur, avea să se apropie pentru a spiona noua noastră tabără. Aprinsesem focul şi vîlvătăile îşi aruncau lumina pînă în adîncul savanei. Ce ageamii şi fără experienţă! trebuie să-şi fi zis apaşii despre noi. Focul indica inamicului, încă de departe, drumul spre tabără.

Cinarăm, ca de obicei, frugal şi ne culcarăm, ca şi cînd ne-am fi simţit în cea mai deplină siguranţă. Armele zăceau aruncate la oarecare distanţă, dar în direcţia peninsulei, ca să le putem ridica din mers, în retragerea plănuită. Peninsula însă, aşa cum hotărîse Sam, era barată de caii noştri.

Să tot fi trecut vreo trei ore de la căderea nopţii şi iată că Sam, tăcut ca o umbră, se strecură încet pînă la noi şi ne şopti:

— Vin iscoadele, doi inşi, unul pe stînga, celălalt pe dreapta. I-am auzit şi văzut.

Veneau, aşadar, din ambele părţi ale pajiştii, ţinîndu-se mereu îndărătul tufărişului. Sam se aşeză lîngă noi şi începu să pălăvrăgească cu glas tare vrute şi nevrute. Noi îl susţineam care mai de care şi încinserăm o discuţie însufleţită; voiam să-i convingem astfel pe cercetaşi că se pot apropia fără grijă. Ştiam că ne observă cu atenţie de după tufişuri, dar ne feream din răsputeri să aruncăm măcar o privire spre ascunzişurile lor.

Acum trebuia, înainte de toate, să sesizăm momentul cînd vor pleca. Nu-i puteam nici auzi, darămite vedea; şi totuşi, nu trebuia să mai întîrziem nici o clipă după plecarea lor, pentru că era de aşteptat ca, după puţin, întreaga trupă să se furişeze încoace. Între timp kiowaşii urmau să ocupe peninsula. Era deci preferabil să nu aşteptăm, ci să acţionăm în aşa fel, încît iscoadele să se grăbească şi să plece la ai lor. De aceea, Sam se ridică şi, prefăcîndu-se că merge după lemne, se îndreptă spre unul din tufişuri; eu îl imitai, luînd-o spre alt tufiş.

Acum puteam fi sigur că iscoadele părăsiseră locul. Sam îşi făcu mîinile pîlnie la gură şi orăcăi de trei ori ca broasca. Era semnalul convenit cu kiowaşii. Aici, în apropierea pîrîului, un orăcăit de broască nu putea stîrni bănuieli. Apoi Sam se strecură din nou la postul lui de observaţie, pentru a ne ţine la curent asupra mişcărilor trupei inamice.

La nici două minute de la semnalul lui Sam, se şi arătară sute de războinici. Părăsiseră mai dinainte pădurea pentru ca, la semnalul convenit, adică orăcăitul de broască, să se afle cît mai aproape: ajunseră la pîrîu şi-l trecură dintr-un salt. Se tîrau ca şerpii, în spatele nostru, prin umbră, pînă în inima peninsulei. Totul se desfăşură cu atîta îndemînare şi repeziciune, încît în mai puţin de trei minute trecu de noi şi ultimul kiowaş.

Nu-l mai aşteptam decît pe Sam. Sosi şi el, spunîndu-ne în şoaptă:

— Se apropie apaşii din ambele laturi, exact cum am înţeles din discuţiile lor. Nu mai puneţi lemne pe foc! Vom avea grijă să nu se stingă de tot, să mai rămînă niţel jar ca indienii să poată înteţi iarăşi focul.

Îngrămădirăm restul de lemne şi vreascuri în jurul focului, în aşa fel, încît jarul rămas să nu arunce lumină asupra noastră în momentul cînd vom lua-o la goană. Pe urmă, fiecare dintre noi avea să se transforme într-un actor mai mult sau mai puţin talentat. Ştiam că cincizeci de apaşi ne pîndesc din imediată apropiere şi totuşi trebuia s-o facem pe naivii. Multe depindeau de clipa următoare, chiar şi viaţa noastră. Porneam de la presupunerea că apaşii vor aştepta pînă ce, după toate aparenţele, vom fi adormit. Şi dacă ne înşelam? Dacă ne vor ataca mai repede? E drept că dispuneam de ajutorul celor două sute de kiowaşi. Dar intervenţia lor ar fi declanşat o bătălie, care ar fi costat sînge şi vieţi omeneşti. Ne ameninţa, poate, o catastrofă, dar şi de data aceasta se confirma felul meu de a fi: eram calm, mai calm ca înaintea unei partide de şah sau de domino. Îi studiam cu mare interes pe ceilalţi. Rattler se lungise la pămînt, cu faţa în jos şi se făcea că doarme. Frica morţii îl prinsese cu ghearele ei de gheaţă.

Faimoşii lui westmeni, cu chipurile livide, se holbau unii la alţii; nu reuşeau să articuleze decît frînturi de fraze, silindu-se totuşi să ia parte la discuţiile noastre. Will Parker şi Dick Stone se purtau atît de tacticos, încît ai fi zis că nu există picior de apaş pe toată faţa pămîntului. Sam Hawkens se întrecea în glume şi rîdea cu o poftă grozavă de propriile lui spirite.

După ce trecu în felul acesta o jumătate de ceas, puteam fi siguri că atacul urma să se producă într-adevăr abia după ce vom fi adormit; altminteri, apaşii l-ar fi dezlănţuit de mult. Focul scăzuse tare, încît am socotit oportun să nu mai zăbovim. Căscai de cîteva ori, mă întinsei de-mi trosniră mădularele şi vorbii:

— Sînt obosit, vreau să dorm. Dumneata ce faci, Sam Hawkens?

— N-am nimic împotrivă; trag şi eu un somn, îmi răspunse. De altfel şi focul e pe sfîrşite... Noapte bună!

— Noapte bună! Ne urară, la rîndul lor, Stone şi Parker.

Apoi, ne căutarăm cîte un loc potrivit, ca pentru odihnă, cît mai departe de foc, dar avînd grijă să nu dăm nimic de bănuit. Şi rămaserăm aşa culcaţi.

Flacăra se micşora din ce în ce, pînă se stinse cu totul; numai jarul de sub cenuşă mai licărea mocnit, dar pînza de lumină se împiedica în grămezile de vreascuri dimprejur. Ne aflam în plin întuneric. Acum trebuia să ne punem în siguranţă, tiptil, fără cel mai mic zgomot. Îmi luai puşca şi mă depărtai tîrîş; Sam se tîra lîngă mine; ceilalţi ne urmau. Ajunşi lîngă cai, înghiontii anume pe cîte unul ca să mişte şi să tropote, acoperind astfel orice alt zgomot care ne-ar fi putut trăda.

Izbutirăm, într-adevăr, să ajungem pînă la kiowaşii care pîndeau ca nişte pantere încordate, setoase de luptă.

— Ascultă, Sam, şoptii eu, dacă vrem să cruţăm pe cele două căpetenii ale apaşilor, atunci nici un kiowaş nu trebuie să-i descopere. Eşti de acord?

— Da.

— Pe Winnetou îl iau în seama mea; dumneata, Stone şi Parker aveţi grijă de Inciu-Ciuna.

— Dumneavoastră singurel să vă ocupaţi de unul, iar noi, cîte şi trei, de celălalt? N-ar fi prea just, dacă nu mă-nşel.

— E just. Cu Winnetou mă descurc eu repede; voi, însă, trebuie să săriţi toţi trei, pentru ca Inciu-Ciuna să nu apuce a se apăra; altminteri, dacă-i dăm răgaz şi prilej de luptă, bătrînul poate să cadă rănit sau chiar ucis.

— Well, aveţi dreptate! Hai să mai avansăm un pic, să fim cei dintîi, pentru ca nici un kiowaş să nu ne-o ia înainte.

Făcurăm cîţiva paşi şi ne oprirăm mai aproape de foc. Aşteptam cu mare încordare strigătul de luptă al apaşilor, căci atacul părea iminent. După obiceiul lor, căpetenia dă semnalul printr-un ţipăt, iar trupa îl îngînă apoi zgomotos. Ţipetele urmăresc să-l intimideze pe duşman, să-i taie curajul. Ca să imiţi strigătul acesta de luptă, folosit de majoritatea triburilor indiene, scoţi în falset un "hiiiiiiih!" prelungit şi, în acelaşi timp, îţi loveşti cu palma buzele, scurt, repetat, provocînd astfel un tril prelung şi ascuţit.

Kiowaşii se aflau şi ei în aceeaşi stare de tensiune. Toţi căutau să fie primii şi se înghesuiau mereu în faţă, împingîndu-ne şi pe noi înainte. Lucrul putea să ne devină fatal; ne apropiam prea mult de apaşi; de aceea, eu, unul, doream din toată inima ca să se producă, în sfîrşit, atacul.

Dorinţa mi se împlini. Răsună acel "hiiiiiiih!" strident, sfredelitor, care îmi pătrunse în carne şi-n oase, însoţit de un urlet îngrozitor, ca o dezlănţuire a iadului. Deşi pămîntul fusese muiat de ploaie, auzirăm totuşi paşi repezi şi sărituri. Apoi – cîteva clipe de tăcere. Nimic nu se mişca înjur. S-ar fi putut auzi, vorba ceea, bîzîitul unei muşte. În sfîrşit, tună glasul lui Inciu-Ciuna. Rosti un singur cuvînt: "Ko!"

Acesta înseamnă "foc", adică "încingeţi focul". Jarul de sub cenuşă mai mocnea şi crăcile uscate se aprindeau lesne. Apaşii executară ordinul şi aruncară vreascuri peste jar. În cîteva clipe, vîlvătăile se înălţară spre cer, luminînd terenul.

Inciu-Ciuna şi Winnetou stăteau împreună şi războinicii făcură la iuţeală cerc în jurul lor, dar constatară uimiţi că noi dispăruserăm.

— Uf, uf, uf! Exclamară toţi.

Winnetou, deşi atît de tînăr, dovedi cu acest prilej acea prezenţă de spirit pe care mai tîrziu i-am admirat-o de atîtea ori. Judeca, probabil, că ne găsim prin apropiere şi că ei, apaşii, luminaţi de vîlvătăile focului, sînt în dezavantaj faţă de noi şi ne oferă o ţintă sigură. De aceea comandă:

— Tatişa! Tatişa!

Asta însemna: "Depărtaţi-vă, depărtaţi-vă!" Se pregătea şi el să se pună mai la adăpost, însă i-o luai înainte. Din patru-cinci salturi ajunsei lîngă războinicii care-l înconjurau. Îmbrîncind în stînga şi-n dreapta ca să-i tai calea, pătrunsei în mijlocul cercului împreună cu Hawkens, Stone şi Parker. Tocmai cînd strigase acel "Tatişa! Tatişa!", pregătindu-se să sară, Winnetou se pomeni faţă în faţă cu mine şi, preţ de cîteva clipe ne uitarăm unul în ochii celuilalt Iute ca fulgerul duse mîna la brîu ca să-şi tragă cuţitul, dar pumnul meu îl şi lovi în tîmplă. Se clătină şi se prăbuşi. Văzui cum, în acelaşi timp, Sam, Will şi Dick îl înşfăcau pe Inciu-Ciuna.

Apaşii răcneau de mînie, dar glasurile lor fură acoperite de urletul înfricoşător al kiowaşilor care se aruncau în luptă. Două sute de kiowaşi se năpustiră împotriva celor aproximativ cincizeci de apaşi!

Adică patru contra unu! Şi, totuşi, luptătorii lui Winnetou rezistau cu vitejie. Trebuia, în primul rînd, să-mi apăr propria piele şi să-i ţin la distanţă pe apaşi, căci mă aflam chiar în mijlocul lor; de aceea mă răsuceam ca o sfîrlează lovind în toate părţile. Nu mă serveam însă decît de pumni, pentru că nu voiam să rănesc şi cu atît mai puţin să ucid pe careva. Doborîsem vreo patru-cinci înşi şi putui, în sfîrşit, să-mi trag răsuflarea; de altfel şi puterile începuseră să-mi slăbească, în cîteva minute, lupta era sfîrşită. Doar în cîteva minute! Dar într-o astfel de încăierare minutele sînt extrem de lungi.

Inciu-Ciuna zăcea la pămînt, legat cobză, iar alături de el, Winnetou, fără simţire; îl legarăm şi pe dînsul. Nici un apaş nu scăpase, mai ales datorită faptului ca erau cu toţii oameni viteji, care nu concepeau să fugă şi să-şi părăsească şefii căzuţi în captivitate. Mulţi dintre ei fuseseră răniţi, dar şi dintre kiowaşi cam tot atîţia; din păcate, aceştia din urmă numărau şi trei morţi, iar apaşii chiar cinci. Fireşte că acest rezultat sîngeros nu intrase în planurile noastre; dar împotrivirea energică a apaşilor îi silise pe kiowaşi să-şi folosească armele mai vîrtos decît am fi dorit.

Războinicii învinşi fură legaţi. N-a fost nevoie de cine ştie ce eforturi; dacă punem la socoteală şi oamenii noştri, eram patru sau chiar cinci contra unu. Trei kiowaşi îl ţineau pe adversar şi un al patrulea sau al cincilea îl lega.

Morţii fură duşi mai deoparte; kiowaşii răniţi primeau asistenţă din partea camarazilor lor, în timp ce noi, albii, îi pansam pe apaşii în suferinţă. Bineînţeles că eram întîmpinaţi de priviri întunecate şi vrăjmaşe; ba unii răniţi se şi împotriveau fiind prea mîndri pentru a accepta servicii din partea duşmanilor; preferau să sufere, să sîngereze. Faptul nu mă neliniştea însă prea mult, pentru că rănile erau îndeobşte uşoare.

Treaba fiind terminată, ne-am pus mai întîi întrebarea unde să-i adăpostim la noapte pe prizonieri. Aş fi vrut să le creez condiţii cît suportabile. Dar iată că Tangua, căpetenia kiowaşilor, se răsti la mine:

— Cîinii ăştia nu vă aparţin! Sînt ai noştri! Eu singur le hotărăsc soarta.

— Şi ce anume hotărăşti? Întrebai eu.

— Îi ducem în satele noastre; dar pentru că mai avem o răfuială cu neamul lor şi ne aşteaptă un drum lung, doar n-o să-i cărăm cu noi peste tot. Îi punem la stîlpul chinurilor.

— Pe toţi?

— Pe toţi!

— Asta n-o mai cred.

— De ce?

— Pentru că te-ai înşelat şi adineauri.

— Cînd?

— Cînd ai spus că apaşii vă aparţin vouă. Or, nu-i adevărat.

— Ba e adevărat!

— Ba nu. După legile vestului, prizonierul aparţine aceluia care l-a prins. Luaţi-vă, deci, apaşii pe care i-aţi prins; n-am nimic împotrivă.

Dar ceilalţi sînt ai noştri.

— Ho-hi! Deştept mai vorbeşti! Aţi vrea, după cît înţeleg, să rămîneţi cu Inciu-Ciuna şi cu Winnetou?

— Fireşte!

— Şi dacă nu-i las?

— O să-i laşi!

Tangua îmi vorbea pe un ton duşmănos; eu îi răspundeam calm şi hotărît. Atunci îşi scoase cuţitul, îl înfipse pînă la prăsele în pămînt şi, fulgerîndu-mă cu privirea, zise:

— Încercaţi să puneţi mîna pe un singur prizonier şi trupurile voastre vor fi una cu pămîntul acesta în care mi-am înfipt cuţitul. Am zis! Howgh!

Ameninţarea era cît se poate de serioasă. Eu însă i-aş fi arătat că nu mă sperie, dacă Sam Hawkens n-ar fi fost atît de înţelept să-mi arunce o privire cu tîlc, recomandîndu-mi prudenţă. De aceea tăcui.

Apaşii legaţi zăceau în jurul focului şi ar fi fost cel mai simplu lucru să-i lăsam chiar acolo, unde puteau fi supravegheaţi fără multă bătaie de cap. Dar Tangua voia să-mi demonstreze că se consideră stăpînul lor absolut şi că poate proceda după placul lui; dădu deci ordin să fie legaţi în picioare de cîte un copac.

Ceea ce se şi făcu, desigur, fără delicateţe, cum oricine îşi poate imagina. Kiowaşii procedară brutal, fără menajamente, străduindu-se să pricinuiască prizonierilor cît mai multe suferinţe. Totuşi, nimeni dintre apaşi nu-şi trăda durerea. Erau crescuţi şi deprinşi să îndure orice chin. Cel mai crunt se purtară kiowaşii cu cele două căpetenii; strînseră legăturile atît de tare, încît sîngele părea gata să ţîşnească din trupurile lor învineţite.

Era cu neputinţă ca vreunul din prizonieri să se elibereze prin sforţări proprii şi să fugă; totuşi, Tangua a rînduit străji puternice jur-împrejurul taberei.

Focul reînteţit ardea, cum am mai spus, la capătul pajiştii care se întindea ca o fîşie către malul apei. Ne culcarăm şi noi lîngă foc. Ne pusesem în gînd să nu admitem aici prezenţa nici unui kiowaş, pentru că orice prezenţă de acest fel ar fi îngreuiat, dacă nu chiar împiedicat, eliberarea lui Winnetou şi a tatălui său; dar nici kiowaşii nu doreau să se culce aici. Nu se arătaseră ei nici la sosire prea amicali faţă de noi, darămite acum, după disputa dintre mine şi Tangua. Privirile lor reci, aproape dispreţuitoare, nu ne inspirau nici o încredere; ne gîndeam că ar fi extrem de bine dac-am reuşi să ne descotorosim de ei, fără o ciocnire prealabilă.

Aprinseră şi ei cîteva focuri la oarecare depărtare, în savană şi se culcară în jurul lor. Vorbeau între ei nu în jargonul uzitat între albi şi roşii, ci în graiul tribului lor, ca să nu-i putem înţelege. Nici faptul acesta nu era de bun augur. Se considerau stăpîni pe situaţie şi se purtau cu noi asemenea leului de menajerie care tolerează în preajma lui o javră de căţel.

Planul nostru era cu atît mai greu de realizat, cu cît numai patru inşi trebuiau să fie la curent cu el şi anume Sam Hawkens, Dick Stone, Will Parker şi cu mine. Pe ceilalţi nici nu doream, nici nu era indicat să-i iniţiem în secretul nostru; probabil că s-ar fi opus şi ne-ar fi zădărnicit acţiunea, sau şi mai mult, i-ar fi informat pe kiowaşi. Se lungiseră aici, lîngă noi şi trebuia să aşteptăm pînă adorm cu toţii.

Din această pricină şi luînd în considerare faptul că o reuşită a planului nu ne-ar mai fi îngăduit multă vreme odihna, Sam fu de părere că n-ar strica să aţipim şi noi cît de cît. În pofida tulburării mele sufleteşti, avui într-adevăr norocul să adorm imediat. După un răstimp, Sam mă trezi. Pe atunci încă nu ştiam să citesc timpul după poziţia stelelor, dar cred că era puţin după miezul nopţii. Însoţitorii noştri dormeau, focul se stinsese. Dincolo, kiowaşii nu întreţineau decît un singur foc. Celelalte pieriseră. Prin urmare, puteam discuta între noi, dar numai în şoaptă. Sam îmi spuse la ureche:

— Înainte de toate, să hotărîm care din noi patru vor pleca. Doi oameni ajung.

— Fireşte că unul sînt eu! I-am răspuns răspicat.

— Oho, nu vă pripiţi, stimate sir! E o treabă foarte periculoasă.

— Ştiu.

— Şi vreţi să vă riscaţi viaţa?

— Da.

— Văd. Sînteţi un flăcău de nădejde, dacă nu mă-nşel. Dar ne mai aşteaptă şi alt pericol, în afară de riscul vieţii.

— La ce te referi?

— Succesul acţiunii noastre depinde de persoanele care o execută.

— Just.

— Mă bucur că sînteţi de acord; de aceea sper că veţi renunţa la colaborarea dumneavoastră.

— Nici nu mă gîndesc.

— Fiţi rezonabil, sir! Lăsaţi lucrurile pe seama mea şi a lui Dick Stone!

— Mă opun!

— Sînteţi încă tinerel în materie. Ceea ce ştiţi dumneavoastră din arta furişării e un nimic, un zero.

— Posibil. Dar voi dovedi chiar astăzi că se poate să execuţi bine şi un lucru la care nu te pricepi. Trebuie numai voinţă.

— Nu ajunge, mai trebuie şi talent, sir, da, talent! Şi dibăcie, de care nu dispuneţi. Cu asta te naşti şi apoi te perfecţionezi. Exerciţiul, iată ce vă lipseşte!

— Să facem o încercare.

— Adică, vreţi să probăm?

— Da.

— Şi care-ar fi proba?

— De pildă, ştii dumneata dacă Tangua doarme?

— Nu ştiu.

— Totuşi, e foarte important s-o ştim. Nu-i aşa?

— Este. Mă strecor eu mai tîrziu pînă la el.

— Nu, asta o fac eu.

— Dumneavoastră? De ce?

— De probă.

— Ah, aşa? Şi dacă vă simte?

— N-ar fi prea grav; am un pretext foarte plauzibil. Vreau să controlez dacă străjile îşi fac datoria.

— Well, aşa mai merge. Dar ce folos de asemenea probă?

— Vreau să cuceresc încrederea dumitale. Dacă experienţa reuşeşte, cred că n-o să te mai opui ca Winnetou să cadă în seama mea.

— Hm! În chestiunea asta mai vorbim.

— Mă rog. Aşadar, pot să plec şi să iscodesc ce face Tangua?

— Plecaţi, dar fiţi foarte atent! Dacă vă simte, atunci mai devreme sau mai tîrziu va cădea la bănuială că sînteţi vinovat de evadarea lui Winnetou, că dumneavoastră l-aţi eliberat.

— Şi nu se va înşela prea mult.

— Camuflaţi-vă în dosul copacilor şi tufelor, nu treceţi prin zona luminată de focul lor de tabără, căutaţi mereu întunericul.

— Am să-l caut, Sam.

— Sper. Pe puţin treizeci de kiowaşi sînt încă treji, fără a mai socoti şi santinelele. Dacă reuşiţi să treceţi neobservat, veţi primi laudele mele sincere; voi întrezări atunci posibilitatea ca, odată şi odată, peste vreo zece ani, să ajungeţi un westman adevărat, deşi pînă acum, în ciuda bunelor mele sfaturi, tot greenhorn aţi rămas; şi încă unul cum nu se găseşte mai ageamiu şi mai papă-lapte în nici un panoptic din lume, hi-hi-hi-hi!

Îmi potrivii bine cuţitul şi pistolul, ca să nu le pierd cumva pe drum şi pornii tîrîş. Astăzi, cînd istorisesc întîmplarea, îmi dau seama de întreaga răspundere ce mi-o asumasem cu atîta dezinvoltură şi nesocotinţă. Doream cu ardoare să mă apropii de Tangua, fără să-l trezesc din somn.

Îmi era drag Winnetou şi aş fi vrut să i-o arăt măcar printr-un gest care implică riscul vieţii. Se ivea acum cea mai bună ocazie; puteam să-l salvez. Mă ambiţionam s-o fac eu, eu şi nimeni altul! Şi iată că Sam, cu neîncrederea lui, mi se punea în cale! Voia să facă el împreună cu Dick Stone isprava la care eu visam atît de mult. Chiar dacă izbuteam să mă furişez neobservat pînă la căpetenia kiowaşilor, încă nu eram sigur că voi fi risipit îndoielile lui Sam. Iată de ce m-am hotărît să nu-l mai consult şi să nu-i mai cer aprobarea în această chestiune. Voi acţiona cu de la mine putere şi îmi voi realiza dorinţa.

Nu! Nu la Tangua mă voi duce, ci chiar la Winnetou.

Puneam astfel în joc nu doar propria-mi viaţă, dar şi pe aceea a tovarăşilor mei. Dac-aş fi fost prins asupra faptului, s-ar fi terminat cu toţi! Mărturisesc că întrezăream şi atunci care ar fi consecinţele, dar, pornit pe fapte mari, precum mă îndemnau anii mei tineri, trecui peste orice rezervă.

Citisem multe despre arta furişării şi auzisem şi mai multe de cînd mă aflam în vestul sălbatic. Îndeosebi Sam îmi explicase şi chiar îmi demonstrase practic metoda. L-am imitat. Cît priveşte dibăcia necesară în asemenea situaţie, eram într-adevăr boboc. Dar asta nu mă împiedica să cred pe deplin în reuşită.

Mă tîrîm pe burtă prin tufăriş. Între tabăra noastră şi copacii de care fuseseră legaţi Inciu-Ciuna şi Winnetou erau cam vreo cincizeci de paşi. De fapt, ar fi trebuit să nu ating pămîntul decît cu degetele de la mîini şi cu vîrful cizmelor; dar pentru acest procedeu e nevoie de o rezistenţă a degetelor de la picioare şi de la mîini, cum numai după lungi exerciţii poţi dobîndi şi de care nu dispuneam pe atunci.

Mă tîrîm deci pe genunchi şi pe coate; semănăm la mers cu un patruped. Pînă a mă sprijini de pămînt, pipăiam locul ca nu cumva să nimeresc vreo uscătură şi, strivind-o sub greutatea trupului, să provoc un zgomot cît de mărunt. Înainte de a mă strecura printre crengi sau pe sub ele, îmi deschideam drum, dîndu-le uşurel la o parte. Avansam încet, foarte încet, dar avansam.

Apaşii fuseseră legaţi de copacii înşiruiţi pe ambele laturi ale pajiştii. Privind dinspre tabără, cele două căpetenii se găseau pe latura stîngă. Copacii respectivi se înălţau chiar pe marginea pajiştii.

Cam la patru-cinci paşi depărtare, cu ochii la prizonieri, şedea un kiowaş însărcinat să-i păzească, avîndu-se în vedere rangul şi importanţa lor. Faptul acesta mă stînjenea serios, ba putea chiar să împiedice îndeplinirea planului; mă uitam la santinelă şi mă gîndeam cum să procedez ca să-i atrag, fie şi pentru cîteva clipe, atenţia în altă parte.

Aş fi putut arunca o piatră, dar, din păcate, nu se găsea nici una prin apropiere.

Făcusem abia jumătate din drum... Deodată, zării înaintea mea un petic de pămînt mai luminos. Era ca o licărire. Mă tîrîi pînă acolo şi, spre marea mea bucurie, dădui peste o groapă mică plină cu nisip, măsurînd în diametru cam vreo doi coţi. Probabil că apele bazinului, umflate de ploaie, se revărsaseră pînă acolo şi astfel groapa se umpluse cu nisip. Îmi vîrîi cîţiva pumni de nisip în buzunar şi mă furişai mai departe.

Cam după o bună jumătate de oră, ajunsei, în fine, la vreo patru paşi în spatele lui Winnetou şi al tatălui său. Copacii nu atingeau grosimea unui trup de om. Nu m-aş fi putut apropia de tot dacă, din fericire, nu s-ar fi nimerit chiar la picioarele copacilor un rămuriş înfrunzit care-mi păru suficient ca să mă apere de privirea santinelei.

Trebuie adăugat că la cîţiva paşi mai încolo creştea un mărăcine înalt, care de asemenea putea să-mi fie de folos.

Mă strecurai mai întîi pînă în dreptul lui Winnetou şi rămăsei vreo două-trei minute nemişcat, supraveghind santinela. Kiowaşul era obosit, îşi ţinea ochii mai mult închişi; cu mare greutate îşi învingea somnul.

În primul rînd, mă interesa cum şi în ce fel era legat Winnetou.

Plimbîndu-mi cu prudenţă palma peste trunchiul copacului, atinsei piciorul şi pulpa prizonierului. Mai mult ca sigur că Winnetou simţi atingerea; mă temeam să nu facă vreo mişcare şi să-mi trădeze astfel prezenţa, dar nu se întîmplă nimic: Winnetou era mult prea inteligent şi dispunea de un perfect spirit de orientare. Constatai că legăturile îi înfăşurau gleznele şi, în plus, picioarele îi erau prinse într-o curea petrecută în jurul copacului; era deci necesar să tai în două locuri cu cuţitul.

Îmi ridicai privirea şi, la lumina palidă a focului, observai că mîinile îi erau prinse la spate cu o curea, de ambele laturi ale trunchiului.

Aici nu era nevoie decît de o singură tăietură.

În clipa aceea îmi veni în minte un amănunt la care nu mă gîndisem. Dacă-i desfăceam legăturile, era de aşteptat ca Winnetou să evadeze cu mare grabă, ceea ce m-ar fi expus unei grave primejdii. Mă frămîntam în fel şi chip cum să evit acest lucru, dar nu găseam soluţia; eram nevoit să iau riscul asupra mea şi, dacă apaşul ar fi fugit, să mă salvez şi eu cu aceeaşi repeziciune.

Şi totuşi, cît de mult mă înşelam în ce-l priveşte pe Winnetou!

Nu-l cunoşteam îndeajuns. Mai tîrziu, discutînd despre eliberarea lui, tînărul apaş îmi împărtăşi gîndurile ce-l preocupaseră în acele clipe. Simţise că-l pipăie cineva şi crezuse mai întîi că e un om de-al lui. Ştia bine că întregul detaşament fusese prins, dar se gîndea că, poate, vreo iscoadă sau un curier să fi sosit pe neaşteptate în urma lor, pentru a le aduce veşti de la grosul trupei. Era deci aproape sigur că va fi eliberat şi aştepta intervenţia cuţitului mîntuitor. Dar nu-şi schimbă deloc poziţia şi nu făcu, deocamdată, nici o mişcare, pentru că nici în ruptul capului nu l-ar fi părăsit pe tatăl său. Pe de altă parte, nu voia ca printr-un gest necugetat să-l pună în primejdie pe salvator.

Începui cu legăturile de jos şi tăiai curelele. Culcat cum eram, nu-mi sta în putinţă să ajung pînă la legăturile de sus şi chiar dacă ajungeam, operaţia ar fi cerut multă atenţie ca să nu-l rănesc pe Winnetou la mîini. Trebuia, deci, să mă ridic în picioare şi atunci m-ar fi zărit paznicul. Dar nu degeaba îmi umplusem buzunarele cu nisip!

Ştiam o metodă cu care să-i distrag atenţia santinelei. Nişte pietricele mi-ar fi prins şi mai bine. În sfîrşit, aruncai niţel nisip înspre tufa de mărăcini. Se produse ca un foşnet sec. Kiowaşul se întoarse, privi într-acolo, dar se linişti curînd. Cel de-al doilea jet de nisip îi stîrni îngrijorarea. Dacă e vreun şarpe veninos care se strecoară pe-acolo? Indianul se ridică şi cercetă cu atenţie locul. Se aplecase cu spatele spre noi. Mă sculai fulgerător în picioare şi tăiai legătura de la mîinile lui Winnetou. Ţin minte că privirea mi se opri un moment impresionată de părul lui frumos, împletit spre creştet în formă de coif şi căzînd apoi bogat şi greu pe umeri. Apucai cu stînga o şuviţă subţire de păr, o retezai cu dreapta şi mă pitii iarăşi la pămînt.

De ce am tăiat şuviţa? Pentru ca, la nevoie, să-mi ţină de mărturie că eu sînt omul care l-a eliberat.

Spre marea mea bucurie, Winnetou nu se mişcă din loc; părea încremenit în vechea lui poziţie. Şuviţa de păr o făcui inel răsucind-o în jurul degetului şi o băgai în buzunar. Apoi mă furişai lîngă Inciu-Ciuna, cercetîndu-i legăturile. Era, ca şi Winnetou, legat în curele şi imobilizat de copac; nu se mişcă nici el sub atingerea mîinilor mele.

Procedînd ca şi adineauri, i-am desfăcut mai întîi legăturile de la picioare. Am repetat apoi jocul cu nisipul aruncat în mărăcini, derutînd atenţia santinelei; reuşii astfel să slobod din chingi şi mîinile lui Inciu-Ciuna. Chibzuit ca şi fiul său, rămase în totală nemişcare.

Judecai că e mai bine să nu las pe jos curelele tăiate, pentru ca să nu le găsească cineva. Cu nici un preţ nu trebuiau să afle kiowaşii modul în care s-a petrecut eliberarea prizonierilor. Găsind bucăţile de curea, ar fi căzut la bănuială împotriva noastră. Adunai deci curelele cu care fusese legat Inciu-Ciuna şi, strecurîndu-mă din nou lîngă Winnetou, le culesei de jos şi pe celelalte; le îndesai în buzunar şi pornii îndărăt spre tabără.

Desigur că, observînd dispariţia celor doi apaşi, santinela ar fi dat alarma; or, în acest caz eu nu trebuia să mă mai aflu prin apropiere. Însemna, deci, să mă grăbesc. Mă tîrîi tot mai adînc în tufăriş pînă ce, chiar şi sculat în picioare, nu mai puteam fi zărit. Mă ridicai, furişîndu-mă la fel de precaut, însă mult mai repede; astfel, ajunsei lîngă tabără. Abia aici mă lăsai iarăşi pe burtă şi străbătui tîrîş restul drumului.

Cei trei tovarăşi ai mei căzuseră la mari griji în legătură cu soarta mea. Cînd am apărut lîngă ei, Sam îmi şopti:

— Cît pe-aici să ne-apuce frica, sir! Ştiţi cît timp aţi lipsit?

— Ei?

— Aproape două ore.

— Exact. O jumătate de oră dus, o jumătate întors şi o oră întreagă am zăbovit la faţa locului.

— Şi de ce-aţi stat acolo atît de mult?

— Trebuia să mă conving temeinic dacă Tangua doarme.

— Cum aţi procedat?

— L-am fixat cu ochii timp de o oră şi, constatînd că nu mişcă, m-am convins că doarme într-adevăr.

— Va să zică aşa! Superb, n-am ce spune! Aţi auzit, Dick, Will? Ca să se convingă dacă un indian e treaz sau doarme, s-a zgîit la el o oră încheiată, hi-hi-hi-hi! Este şi rămîne un greenhorn fără leac! Ce naiba, chiar nu aveţi nici un picuţ de creier în cap ca să fi găsit o metodă mai bună? Aţi întîlnit în drum destule vreascuri, nu-i aşa?

— Am întîlnit, desigur.

— Păi, n-aveaţi decît să vă apropiaţi de Tangua şi să-i zvîrliţi în nas o aşchiuţă sau nişte ţărînă; dacă era treaz, se mişca numaidecît. Fireşte, aţi aruncat şi dumneavoastră ceva, dacă nu mă-nşel, adică priviri şi iar priviri, timp de o oră, hi-hi-hi-hi!

— O fi, dar vorba e: am trecut proba?

Între timp urmăream cu privirea încordată pe cei doi apaşi. Mă miram că stăteau şi acuma rezemaţi de copaci, ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat. Ar fi putut de mult s-o ia din loc. Motivul pentru care n-au fugit aveam să-l aflu mai tîrziu. Era foarte simplu. Winnetou se aştepta că, după ce l-am dezlegat pe dînsul şi după ce-l voi fi eliberat pe tatăl său, le voi da un semnal. La fel, dar într-o consecuţie inversă, presupunea şi Inciu-Ciuna; aştepta şi el nemişcat, crezînd că mai am de lucru cu fiul său. Cum semnalul nu se produsese, Winnetou pîndi clipa cînd santinela îşi închise iarăşi ochii osteniţi şi mişcă un braţ, dîndu-i a înţelege tatălui că nu mai e legat; Inciu-Ciuna îi răspunse în acelaşi chip; acum ştiau amîndoi cum stau lucrurile şi o luară la goană fără întîrziere.

— Da, proba e trecută, recunoscu Sam Hawkens. Aţi stat lîngă şeful kiowaşilor şi l-aţi observat timp de o oră încheiată, fără să fiţi prins.

— Prin urmare, prezint destulă încredere ca să mă ocup şi eu de eliberarea lui Winnetou; n-o să mai tremuri că am să fac prostii...

— Nu! Vă imaginaţi că-i puteţi smulge din captivitate pe cei doi apaşi bombardîndu-i timp de o oră cu privirea?

— Nici chiar aşa! Le tăiem legăturile.

— Vorbiţi ca şi cînd ar fi vorba să tăiem o cracă din tufiş. Nu vedeţi că e un kiowaş acolo, care face de santinelă?

— Văd, cum să nu văd!

— Kiowaşul acela face exact ce-aţi făcut şi dumneavoastră, sir! Îi priveşte. Or, încă nu v-aţi copt suficient ca, în pofida vigilenţei sale, să-i puteţi elibera pe cei doi prizonieri. E o treabă atît de grea, încît nu ştiu, zău, dacă eu însumi aş izbuti s-o scot la capăt. Judecaţi niţel, sir Numai furişarea pînă acolo e un adevărat tur de forţă şi cînd, în cele din urmă, ajungi teafăr la ţintă, atunci abia... good luck! Dar ce-i asta?

Îşi aruncase privirea în direcţia celor doi apaşi şi amuţi brusc. Ambii prizonieri dispăruseră de lîngă copaci. O jucai pe neştiutorul şi întrebai cu naivitate:

— Ce s-a întîmplat? De ce nu-ţi continui reflexiile?

— De ce? Fiindcă... fiindcă... E aievea, sau mi se pare? Îşi frecă ochii şi urmă: Dumnezeule, n-oi fi avînd vedenii! Dick, Will, ia uitaţi-vă niţel acolo şi spuneţi-mi dacă-i mai zăriţi pe Winnetou şi pe Inciu-Ciuna!

Se întoarseră şi ei cu faţa spre locul cu pricina şi erau tocmai pe punctul să-şi exprime uluirea, cînd santinela, constatînd lipsa prizonierilor ce-i fuseseră încredinţaţi, dădu un strigăt puternic şi ascuţit.

Toţi kiowaşii se treziră din somn. Santinela ţipa, relatîndu-le, pe limba lor, cele întîmplate; nu înţelegeam, dar bănuiam ce spune; apoi se iscă un tumult de nedescris.

Toţi, chiar şi albii, alergară către copacii aceia. Îi urmai şi eu, căci trebuia să apar cu totul străin de întîmplarea petrecută. Avui însă răgazul să-mi întorc buzunarul pe dos şi să-l scutur de nisip.

Ce păcat că nu i-am putut scăpa decît pe Winnetou şi pe Inciu-Ciuna! Cu cîtă satisfacţie aş fi dat drumul şi altor prizonieri, chiar tuturora! Ar fi fost însă curată neghiobie să încerc măcar o astfel de acţiune.

Peste două sute de oameni înconjuraseră locul unde, cu puţin înainte, se mai găseau cei doi fugari. Se stîrnise o hărmălaie şi un urlet care-mi demonstrau cît se poate de clar ce plăcere m-ar fi aşteptat dac-aş fi fost descoperit. În cele din urmă, Tangua ordonă linişte şi dădu însărcinările cuvenite; cel puţin jumătate din oamenii lui se împrăştiară cu mare zor pe cuprinsul savanei şi, cu tot întunericul, porniră în căutarea evadaţilor. Tangua făcea spume la gură de mînios ce era. Îl lovi pe paznic cu pumnul în obraz şi-i smulse de la gît săculeţul cu "medicamente" călcîndu-l în picioare. Asta însemna că bietul om îşi pierduse cinstea. Era dezonorat.

Cuvîntul "medicamente" nu trebuie luat în sens medicinal de leacuri sau droguri. Expresia a intrat în vocabularul indian după venirea albilor. Medicamentele folosite de albi le erau cu totul necunoscute pieilor-roşii, iar efectele lor erau puse în seama unor farmece, a unei forţe tainice, supranaturale. De atunci, tot ce ţinea de vrăjitorie, de inexplicabil, tot ce considerau ei a fi urmarea unei intervenţii oculte, era denumit "medicament". Fireşte că fiecare trib are în graiul său şi o expresie proprie. Astfel, în graiul mandaşilor medicamentul se cheamă hopenes, în cel al tuskarorilor yunniuh queht, în tribul picioarelor-negre i se spune nehtova, la siucşi vehcon şi la aricareşi vehrootih.

Orice adult, orice războinic poartă la dînsul un "medicament".

Adolescentul care devine bărbat şi vrea să fie primit în rîndurile războinicilor dispare într-o bună zi şi se retrage în singurătate. Acolo posteşte întruna, nu bea, nu mănîncă, doar meditează asupra nădejdilor, dorinţelor şi planurilor sale de viitor. Încordarea spiritului legată cu asemenea privaţiuni fizice îl transpune într-o stare febrilă care îl face să nu mai deosebească aparenţa de realitate. I se pare că un har divin a coborît asupra lui; visul e pentru el o revelaţie supranaturală.

Odată ajuns în acest stadiu, tînărul aşteaptă să-i apară în faţa ochilor primul lucru care-l ispiteşte, fie în vis, fie aievea şi apariţia respectivă devine amuletul lui sfînt pentru cîte zile va trăi: este "medicamentul" lui. Dacă-i apare, să zicem, un liliac, nu se lasă pînă nu prinde unul viu. Dacă izbuteşte, se întoarce la tribul lui şi depune prada în mîinile vraciului care o "prepară". Liliacul tăbăcit îşi găseşte apoi locul într-o punguliţă cît se poate de originală, mai deosebită de altele.

Punga se păstrează în permanenţă la gît şi constituie averea cea mai de preţ. Cine pierde "medicamentul" acela îşi pierde şi onoarea.

Nefericitul ghinionist se poate reabilita numai dacă ucide un duşman cu faimă, îi ia medicamentul de la gît şi, arătînd tuturora trofeul cucerit, devine el însuşi proprietarul lui.

Vă puteţi dar închipui ce cumplită era pedeapsa pentru străjerul căruia Tangua îi smulsese punga călcîndu-i-o în picioare. Bietul om nu suflă un cuvînt de scuză sau de protest. Îşi luă puşca şi dispăru printre copaci. Din acea clipă era ca şi mort pentru tribul lui şi nu mai putea fi repus în drepturi decît în cazul relatat mai sus.

Furia şefului se abătu nu numai asupra santinelei vinovate, ci şi asupra mea. Se repezi la mine şi răcni:

— Îi cereai pe cîinii ăia pentru tine. Du-te acum şi adu-i!

Voiam să evit orice răspuns, dar Tangua mă apucă de braţ şi strigă:

— N-auzi ce-ţi poruncesc? Du-te şi prinde-i!

Mă smucii din strînsoarea lui:

— Îţi închipui că ai dreptul să-mi porunceşti?

— Da, eu sînt căpetenia taberei şi toată lumea trebuie să-mi dea ascultare!

Atunci am scos din buzunar cutia de sardele şi i-am arătat-o:

— Vrei să-ţi răspund cum se cuvine şi să te arunc în aer împreună cu războinicii tăi? Dacă mai scoţi o vorbă nesocotită, dau drumul la "medicament" să vă spulbere pe toţi!

Eram curios dacă farsa va stîrni efectul dorit. Ehei şi ce mai efect a produs! Tangua se dădu cîţiva paşi îndărăt şi exclamă:

— Uf, uf! Păstrează-ţi medicamentul şi fii neam de cîine, ca orice apaş!

Insulta n-aş fi trecut-o uşor cu vederea dacă n-aş fi ţinut seama de furia lui extremă şi de numărul covîrşitor al oamenilor săi.

Noi, albii, ne înapoiarăm în tabără, unde întîmplarea fu, bineînţeles, discutată şi întoarsă pe toate feţele, fără ca vreunul să găsească o explicaţie. Eu îmi păstram secretul faţă de toţi, chiar şi faţă de Sam, Dick şi Will. Mă şi bucuram în sinea mea că numai eu cunosc adevărul despre dispariţia neaşteptată a celor doi prizonieri, în timp ce dînşii se frămîntau în zadar.

Şuviţa de păr a lui Winnetou aveam s-o port la mine în toate drumeţiile prin vestul sălbatic. Şi o mai port şi astăzi...

Capitolul IV

DE DOUĂ ORI ÎN GHEARELE MORŢII

Comportarea kiowaşilor, deşi nu-i puteam socoti duşmani declaraţi, ne îngrijora totuşi. Am hotărît aşadar ca, după culcare, să facem de gardă cîte unul pe schimb, din oră-n oră, pînă dimineaţa. Indienii nu trecură cu vederea măsurile noastre de precauţie şi, fireşte, se cam supărară, devenind şi mai puţin prietenoşi.

Spre revărsatul zorilor, furăm treziţi de către omul nostru de gardă.

Kiowaşii căutau urmele prizonierilor evadaţi, pe care în cursul nopţii nu le putuseră descoperi. În sfîrşit, le găsiră; urmele duceau spre locul unde apaşii îşi lăsaseră caii înainte de atac, punîndu-i, fireşte, sub supravegherea unor paznici. Inciu-Ciuna şi Winnetou dispăruseră acum împreună cu paznicii; plecaseră călare. Restul cailor rămase pe loc.

Aflînd cum stau lucrurile, Sam Hawkens făcu una din mutrele lui de şmecher şi mă întrebă:

— Aţi putea să ghiciţi, sir, de ce căpeteniile apaşilor au procedat astfel?

— Da. Ghicitoarea nu e deloc grea.

— Oho, sir! Un greenhorn ca dumneavoastră să nu-şi închipuie că tam-nisam, din pură întîmplare, va găsi răspunsul just. Ca să te descurci cu întrebarea mea se cere experienţă.

— Am experienţă.

— Dumneavoastră aveţi experienţă?! Haida-de! Aş fi curios să ştiu de unde aţi luat-o. Poate că-mi lămuriţi şi mie chestiunea.

— Şi de ce n-aş lămuri-o? Experienţa de care vorbesc am luat-o din cărţi.

— Cărţi şi iarăşi cărţi! Nu zic, se mai întîmplă să ai noroc şi să te alegi cu cîte ceva folositor din ele, dar asta nu înseamnă că ai sorbit înţelepciunea cu linguroiul. Vă dovedesc eu imediat că n-aveţi habar de nimic şi că sînteţi clei. Aşadar: de ce ambii şefi evadaţi şi-au luat numai caii lor, lăsîndu-i pe ceilalţi priponiţi?

— Au făcut-o spre binele prizonierilor rămaşi aici.

— Aha! Şi cum vine asta?

— Vor avea şi ei nevoie de cai.

— Credeţi? Şi cam în ce fel s-ar putea folosi nişte oameni captivi de caii lor?

Întrebările sale nu-mi jigneau orgoliul; aşa era Sam. I-am răspuns foarte calm:

— Sînt plauzibile două ipoteze. Fie că şefii evadaţi se vor întoarce curînd cu forţe suficiente, bine înarmaţi, pentru a-şi elibera întregul detaşament şi, în acest caz, ce rost ar fi avut să care după ei animalele? Ca să le aducă înapoi? Fie că războinicii kiowaşi nu vor întîrzia aci pînă la sosirea apaşilor, grăbindu-se să plece împreună cu prizonierii. În cazul acesta, situaţia prizonierilor ar fi uşurată datorită cailor; n-ar fi nevoiţi să facă drumul pe jos. Pe lîngă că deplasarea pe cai va fi mai puţin dificilă, apare şi speranţa ca, în drum către satele kiowaşilor, să fie eliberaţi de-ai lor. Altminteri, fără cai, n-ar fi exclus ca domnii kiowaşi să-i ucidă chiar aici, la repezeală, ca să se descotorosească de ei.

— Hm! Nu-i chiar atît de proastă brodeala pe cît m-aş fi aşteptat de la o specie ca dumneavoastră. Aţi omis însă o a treia ipoteză. E posibil ca şi aşa, cu toată prezenţa cailor, prizonierii să fie ucişi.

— Nu, asta nu e posibil!

— Măi-măi! Cum îndrăzniţi, stimate sir, să infirmaţi o ipoteză emisă de creierul lui Sam Hawkens?

— Fiindcă Sam Hawkens pare să fi uitat că mă găsesc şi eu aici.

— Zău? Adică sînteţi şi dumneavoastră aici? Chiar de-adevăratelea? Consideraţi, pesemne, că preaonorata dumneavoastră prezenţă e ceva cu totul deosebit, ceva care zguduie mapamondul!

— Vreau să spun că, atîta timp cît mă găsesc aici şi pot să mişc barem un deget în apărarea lor, prizonierii nu vor fi ucişi.

— Serios? Păi atunci sînteţi un individ colosal, hi-hi-hi-hi! Kiowaşii numără două sute de bărbaţi şi dumneavoastră singurel, pe deasupra şi greenhorn, îi împiedicaţi să procedeze după pofta lor?

— Sper că n-am să fiu singur.

— Nu? Şi pe cine mai contaţi?

— Pe dumneata; pe Dick Stone şi Will Parker. Am cea mai mare încredere în voi; sînt convins că vă veţi opune cu toată energia unui asemenea masacru.

— Aha! Prin urmare aveţi încredere în noi! Primiţi, vă rog, toată recunoştinţa mea. Nu e un fleac să te bucuri de încrederea unui astfel de om. Bineînţeles că sînt grozav de onorat, dacă nu mă-nşel!

— Ascultă, Sam, nu mi-e de glumă şi n-am poftă să mă las antrenat în zeflemele. Cînd e în joc viaţa atîtor oameni, gluma încetează.

Mă fulgeră cu ochişorii lui ironici şireţi, apoi zise:

— Thunder-storm! Va să zică o luaţi în serios? Şi, în cazul ăsta, fireşte că trebuie să devin mai grav. Dar sînt curios, cum înţelegeţi dumneavoastră să vă realizaţi intenţia? Pe alţii nu ne putem bizui; n-am fi decît patru înşi care să înfrunte, eventual, două sute de kiowaşi. Credeţi că vom scăpa cu faţa curată?

— Nici nu mă interesează dacă şi cum vom scăpa. Ceea ce ştiu e că nu voi îngădui ca, în prezenţa mea, să se comită o crimă monstruoasă.

— Şi totuşi se va comite; cu singura deosebire că printre cei plecaţi în lumea de apoi veţi fi şi dumneavoastră. Sau, poate, vă puneţi nădejdea în noua poreclă: Old Shatterhand? Credeţi probabil că veţi lichida cu pumnul două sute de războinici indieni?

— Prostii! Nu eu mi-am dat porecla; pe de altă parte ştiu bine că numai noi, patru înşi, nu ne putem bate cu două sute de adversari. Dar crezi că e neapărat nevoie să folosim forţa? Stratagema e adeseori mai eficace.

— Aşa? Aţi cules-o şi pe asta din lecturi?

— Da.

— Mi-am închipuit. Altfel cum aţi fi ajuns un flăcăuaş atît de deştept! Tare-aş vrea să văd şi eu odată cum o faceţi pe şmecherul, cam ce mutră veţi fi avînd. Vă asigur că, în cazul dat, nu veţi obţine nimic cu şmecheria dumneavoastră. Kiowaşii îşi vor face mendrele fără să ia în seamă dacă arătăm mai severi sau mai şireţi.

— Bine! Văd că nu e nici o nădejde în voi; atunci mă simt obligat să acţionez singur.

— Pentru numele lui Dumnezeu, sir, lăsaţi năzbîtiile! Nu care cumva să lucraţi de unul singur; vă atrag atenţia să ne urmaţi întru toate.

Nu vreau să spun că n-aş fi de partea apaşilor dacă i-ar ameninţa vreo primejdie, însă nu mi-e în obicei să mă reped cu capul în zid.

Aflaţi de la mine că zidul e totdeauna mai tare în raport cu scăfîrlia.

— Nici mie nu-mi trece prin gînd să vreau imposibilul. Acuma încă nu ştim ce au hotărît kiowaşii în legătură cu prizonierii lor, deci nu trebuie să ne spargem capul de pomană. Mai tîrziu însă, dacă vom fi nevoiţi să trecem la acţiune, vom găsi şi metoda potrivită.

— Se poate; numai că un om serios nu trebuie să mizeze pe inspiraţia momentului. De fapt, întîmplările imprevizibile nici nu mă interesează deocamdată. Avem însă de-a face cu o problemă foarte precisă: cum procedăm în cazul că apaşii urmează a fi ucişi?

— Pur şi simplu nu permitem.

— Asta nu spune nimic, e zero. Nu permitem... Exprimaţi-vă mai clar!

— Ne opunem categoric.

— N-ar avea nici un efect.

— Atunci îl oblig pe Tangua să se supună voinţei mele.

— Şi cum?

— Dau cu el de pămînt şi-i ţin cuţitul la gît, dacă altminteri nu se poate.

— Şi-l înjunghiaţi?

— Dacă nu se supune, da!

— All devils, pe toţi dracii, sînteţi turbat de-a binelea! Se burzului Sam. Zău că aţi fi în stare!...

— Te asigur că am s-o şi fac.

— Asta e... asta e...

Tăcu. Mai întîi speriat, apoi îngrijorat, făcu feţe-feţe pînă se decise, în sfîrşit:

— Aflaţi că ideea nu-i de lepădat. Să-i pui lui Tangua cuţitul la gît este, în cazul de faţă, singura metodă ca să obţii ceea ce vrei. Uite că şi un greenhorn poate avea uneori, ca să spun aşa, o mică idee! Pe asta o reţinem.

Ar mai fi continuat, însă Bancroft se apropiase de noi, cerîndu-mi să trec la lucru. Inginerul avea dreptate. Nu trebuia să pierdem nici o singură oră dacă voiam să terminăm lucrările înainte de sosirea lui Inciu-Ciuna şi Winnetou cu trupa lor.

Desfăşurarăm o activitate intensă şi încordată pînă la ceasul prînzului. Atunci Sam Hawkens se apropie de mine şi-mi zise:

— Îmi pare rău că trebuie să vă tulbur, sir, dar kiowaşii par să aibă un oarecare plan în legătură cu prizonierii.

— Un oarecare plan? Asta-i foarte vag. Ştii cumva ce au de gînd?

— Presupun, dacă nu mă-nşel. Se pare că-i vor pune la stîlpul torturii şi-i vor ucide.

— Cînd? Chiar acum, sau mai tîrziu?

— Acuşica, de bună seamă; altminteri nu mă grăbeam să vă anunţ. S-au luat măsuri din care trag concluzia că apaşii urmează a fi chinuiţi. Şi, după toate semnele, tortura va începe foarte curînd.

— Asta trebuie zădărnicit! Unde-i Tangua?

— Printre oamenii săi.

— Să-l scoatem de acolo, să-l ademenim. Preiei sarcina, Sam?

— O preiau, dar cum o scot la capăt?

Aruncai o privire îndărăt şi scrutai terenul. Kiowaşii nu se mai aflau pe locul unde poposiserăm în ajun. Urmaseră şi ei traseul nostru şi îşi improvizaseră o tabără la liziera unei pădurici. Rattler şi oamenii lui se găseau tot acolo; Sam Hawkens se învîrtise în preajma lor, îi spionase, în vreme ce Parker şi Stone rămăseseră în preajma mea. Între mine şi tabăra kiowaşilor se afla un desiş de tufe tocmai potrivit pentru realizarea planului: eram ferit de ochii kiowaşilor. Îi dădui lui Sam soluţia:

— Îl anunţi pe Tangua că vreau să-i comunic ceva, dar nu pot părăsi lucrul. Atunci va veni.

— Sper. Dar dacă-şi ia însoţitori?

— Îi las în seama dumitale, a lui Parker şi Stone; de Tangua mă ocup eu. Pregătiţi curele, ca să-i legăm. Totul trebuie făcut la iuţeală şi, pe cît posibil, fără nici un zgomot.

Nu ştiu dacă planul dumneavoastră e fără cusur, dar fie cum doriţi, pentru că altul mai bun nu-mi vine în minte. Ne riscăm viaţa, nu-i vorbă; dar avînd în vedere că n-am chef deocamdată să mor, cred că vom scăpa ieftin, ca să zic aşa, cu vînătăi la ochi, hi-hi-hi-hi!

Chicotind mai mult în sinea lui, cum îi era felul, Sam se depărtă.

Deşi stimaţii mei colegi nu se găseau la prea mare distanţă de mine, totuşi nu ne-au putut auzi discuţia. Nici nu mă gîndeam să-i pun la curent cu planul meu; eram convins că mi-ar pune beţe-n roate. Ţineau mai mult la propria lor viaţă decît la salvarea prizonierilor.

Eram pe deplin conştient de miza ce-o puneam în joc. Să-i previn pe Dick Stone şi pe Will Parker de primejdia la care urmează să-i expun? Sau să acţionez fără a-i informa în prealabil? M-am decis să-i întreb dacă nu preferă să rămînă în afara jocului. Dar Stone îmi răspunse:

— Ce idee, sir! Ne luaţi drept nişte mişei care îşi părăsesc prietenul la ananghie? Ceea ce plănuiţi e o ispravă demnă de un westman adevărat; vom participa cu plăcere. Nu-i aşa, bătrîne Will?

— Da! Încuviinţă Parker. Sînt curios dacă noi ăştia patru izbutim să ţinem piept celor două sute de indieni. Parcă-i şi văd cum se reped la noi şi urlă neputincioşi.

Lucram liniştit şi trăgeam numai din cînd în cînd cu coada ochiului ca să văd ce se petrece îndărătul meu; deodată, aud glasul lui Stone:

— Fiţi gata, sir! Sosesc!

Ridicai capul; Sam se întorcea împreună cu Tangua. Din păcate, îl însoţeau încă trei kiowaşi.

— Fiecare ia în primire cîte unul, hotărîi. Şeful rămîne pe seama mea. Îi strîngeţi de beregată ca să nu ţipe; dar nu vă grăbiţi, aşteptaţi pînă încep eu!

Cu pasul rar pornii în întîmpinarea lui Tangua, urmat de Stone şi de Parker. Socotii în aşa fel, încît să ne întîlnim tocmai acolo unde tufărişul ne ferea cel mai bine de ochii celorlalţi kiowaşi. Tangua era încruntat. Mi se adresă cu duşmănie:

— Faţa palidă numită Old Shatterhand m-a chemat încoace. Ai uitat că eu sînt căpetenia kiowaşilor?

— Nu, n-am uitat, i-am răspuns scurt.

— Nu trebuia să mă chemi la tine, ci să vii tu. Dar îţi iert nesocotinţa pentru că eşti de puţin timp în ţara asta şi mai ai de învăţat buna purtare. Ce vrei să-mi spui? Dar fii scurt, că n-am vreme!

— Ce treburi grozave te aşteaptă?

— Cîinii de apaşi vor fi făcuţi să urle.

— Cînd?

— Chiar acum.

— De ce vă grăbiţi? Credeam c-o să-i duceţi la wigwamurile, la colibele voastre şi acolo, în faţa cinstitelor voastre squaw, a nevestelor şi sub ochii copiilor voştri îi veţi supune la cazne şi-i veţi ucide.

— Aşa aveam de gînd, dar ne-am fi încurcat treburile războiului. De aceea îi omorîm chiar azi.

— Să n-o faci, te rog!

— N-ai de ce mă ruga! Se răsti el.

— Oare n-ai voi să vorbeşti cuviincios ca şi mine? Ţi-am adresat numai o rugăminte. Dac-aş fi încercat să-ţi poruncesc, ai fi avut, poate, motive să-mi răspunzi grosolan.

— Din partea ta nu primesc nici porunci, nici rugăminţi. Doar n-am să-mi schimb hotărîrea de dragul unei feţe palide!

— Poate ţi-o schimbi totuşi! Cine ţi-a dat dreptul să ucizi prizonierii? Nu vreau să-ţi aud răspunsul; îl cunosc dinainte şi n-o să ne certăm din pricina asta; dar e o deosebire între a ucide pe cineva fără a-i provoca suferinţe şi între a-l supune la o moarte chinuitoare. Cît ne aflăm noi aici, nu vom îngădui să se petreacă aşa ceva.

Tangua îşi înălţă capul şi spuse cu dispreţ:

— Nu veţi îngădui? Dar ce-ţi închipui că eşti? O broască rîioasă care încearcă să-l înfrunte pe ursul Munţilor Stîncoşi, asta eşti! Prizonierii îmi aparţin şi fac cu ei ce-mi place.

— Numai cu ajutorul nostru i-aţi prins; avem asupra lor aceleaşi drepturi ca şi voi! Vă cerem, aşadar, să-i lăsaţi în viaţă!

— Cere ce pofteşti, cîine alb! Eu scuip pe vorba ta!

Scuipă cu scîrbă la picioarele mele şi dădu să plece. Dar pumnul meu îl fulgeră atît de năprasnic, încît se prăvăli pe moment. Avea totuşi ţeasta dură; nu-l ameţisem de tot; mai încercă să se ridice. A trebuit să mă aplec asupra lui şi să-i mai aplic o lovitură; între timp, i-am scăpat din atenţie pe colegii mei.

Cînd mă ridicai, Sam Hawkens tocmai îngenunchea lîngă un indian, strîngîndu-l de gît. Stone şi Parker se luptau cu alt kiowaş; al treilea, însă, o luase la goană, strigînd cît îl ţinea gura.

Sării în ajutorul lui Sam. După ce l-am legat cobză pe indian, făcîndu-l inofensiv, observai că Dick şi Will terminaseră şi ei treaba lor.

— N-aţi lucrat cu prea mult cap, îi mustrai eu. De ce l-aţi scăpat pe-al treilea?

— Stone şi cu mine ne-am repezit amîndoi la acelaşi ins, răspunse Parker. Am pierdut astfel vreo două secunde, timp în care păcătosul a reuşit să fugă.

— Nu face nimic, ne consolă Sam. Atîta doar că răfuiala va începe mai curînd. Să nu ne batem capul cu asta. În două-trei minute kiowaşii vor fi aici. Să folosim răgazul ca să creăm o zonă liberă între noi şi ei.

Îl legarăm la repezeală şi pe Tangua. Cei trei experţi priviseră spectacolul, îngheţaţi de spaimă, iar inginerul-şef, după o clipă de buimăceală, alergă spre noi, strigînd indignat:

— Ce-aţi făcut, nebunilor? Ce-aveţi cu indienii? Or să ne omoare pe toţi!

— Chiar aşa, sir, o păţiţi fără doar şi poate, dacă nu intraţi imediat în acţiune alături de noi, îl avertiză Sam. Chemaţi-vă oamenii şi veniţi aici. Vă ocrotim noi.

— Voi să ne ocrotiţi?! Asta-i prea de tot...

— Tăcere! I-o tăie Sam. Ştim foarte bine ce-avem de făcut. Dacă nu vă ţineţi de noi, sînteţi pierduţi! Aşadar, repede!

Înşfăcarăm pe cei trei indieni legaţi şi-i cărarăm o bucată de drum pînă în preria deschisă; acolo îi culcarăm pe pămînt. Bancroft şi cei trei experţi veniră după noi. Ne-am ales o haltă provizorie chiar în cîmp deschis; eram astfel în mai bună siguranţă decît pe un teren imposibil de stăpînit cu privirea.

— Cine va trata cu kiowaşii după ce sosesc? Poate eu?

— Nu, sir, protestă Sam. Asta e treaba mea; dumneavoastră încă nu cunoaşteţi bine talmeş-balmeşul indiano-englez. Dar să-mi staţi în ajutor la momentul potrivit; vă prefaceţi că acuşi-acuşi băgaţi cuţitul în pieptul lui Tangua.

Nu termină bine vorba că şi auzirăm ţipetele furioase ale kiowaşilor şi, după cîteva momente, apărură lîngă tufărişul care ne slujise de perdea. Goneau sărind peste tufe şi se apropiau de noi. Cum însă nu toţi fugeau cu aceeaşi viteză, grămada se răsfira şi oamenii înaintau oarecum izolaţi unul de altul. Faptul acesta ne convenea: o masă compactă ar fi fost mai greu s-o ţinem în loc.

Bravul Sam le ieşi înainte, făcîndu-le semn cu mîinile ca să se oprească. Îl auzeam strigîndu-le ceva, dar nu înţelegeam ce. Intervenţia lui Sam nu avu de îndată efectul aşteptat; el repetă strigătul de cîteva ori, pînă ce kiowaşii din faţă se opriră, imitaţi apoi şi de ceilalţi. Sam le vorbea, arătînd mereu spre noi. Îi rugai atunci pe Stone şi Parker să-l ridice pe Tangua în picioare, iar eu luai poziţia în faţa lui, ca şi cînd l-aş ameninţa cu cuţitul. Indienii scoaseră un ţipăt de spaimă.

Sam le vorbea în continuare; deodată, unul din ei, pesemne un ajutor al căpeteniei, ieşi din rînduri şi, alături de Sam, veni cu paşi demni spre noi. Cînd ajunse în dreptul nostru, Sam îi arătă pe cei trei kiowaşi legaţi şi-i spuse:

— Vezi că ţi-am spus adevărul adevărat. Ei se află cu totul în puterea noastră.

Kiowaşul, care nu-şi ascundea tulburarea, îi privi lung pe cei trei prizonieri şi răspunse:

— Războinicii aceia doi mai trăiesc, dar căpetenia pare să fi murit.

— Nu e mort. L-a doborît pumnul lui Old Shatterhand. Acum zace în nesimţire. Dar îşi revine el. Aşteaptă deci lîngă noi, aici. Cînd Tangua se va trezi şi îşi va descleşta limba, vom ţine sfat. Dar bagă de seamă, nu cumva să ridice vreun kiowaş arma împotriva noastră, pentru că atunci cuţitul lui Old Shatterhand îi va găuri inima lui Tangua. Fii sigur de asta.

— Cum de ridicaţi mîna împotriva noastră, care vă sîntem prieteni?

— Prieteni? Nici tu nu crezi în vorbele tale.

— Ba cred. N-am fumat oare cu voi pipa păcii?

— Am fumat, însă nu mai credem într-o astfel de pace.

— De ce?

— Oare datina kiowaşilor spune ca să-i jigniţi pe prietenii şi fraţii voştri?

— Nu.

— Ei, Tangua l-a jignit pe Old Shatterhand, aşa că nu vă putem socoti fraţi. Uite că începe să se mişte!

Tangua, pe care Stone şi Parker îl culcaseră între timp iarăşi la pămînt, începu, într-adevăr, să se agite. După puţin, deschise ochii şi se uită pe rînd la fiecare din noi, ca şi cum ar fi încercat să-şi amintească cele petrecute. Apoi, revenindu-şi pe deplin, strigă:

— Uf, uf, Old Shatterhand m-a doborît! Cine m-a legat?

— Eu! Mă grăbii să răspund.

— Să mi se desfacă legăturile! Poruncesc!

— Adineauri n-ai vrut să-mi asculţi rugămintea. Iată că acum nu ascult eu de poruncile tale. N-ai nici un drept să ne ordoni!

Ochii i se opriră mînioşi asupra mea. Scrîşni:

— Taci, băieţandrule, că de nu, te strivesc!

— Tăcerea ţi-ar prii mai degrabă ţie decît mie. M-ai jignit, de aceea te-am culcat la pămînt. Old Shatterhand nu lasă nepedepsit pe nimeni, dacă-l face de broască rîioasă şi de cîine alb. Cată să te potoleşti şi să te porţi cuviincios, altminteri poate să-ţi meargă şi mai rău.

— Vă cer să mă sloboziţi! Dacă nu, atunci războinicii mei vă vor strivi, vă vor şterge de pe faţa pămîntului!

— Atunci ai să mori tu primul. Fii atent: acolo se află oamenii tăi; dacă vreunul face un singur pas spre noi, îţi găuresc inima cu cuţitul.

Am zis! Howgh!

Rezemai vîrful cuţitului de pieptul său. Trebuia să recunoască, în sfîrşit, că se afla la discreţia noastră şi că, la nevoie, îmi voi pune în aplicare avertismentul.

Urmă o pauză, în răstimpul căreia Tangua îşi roti năprasnic ochii, de parc-ar fi voit să ne înghită; în sfîrşit, se sili să-şi stăpînească furia şi întrebă cu glas mai temperat:

— Şi acum, ce vreţi de la mine?

— Nimic peste ceea ce te-am rugat adineauri: să nu-i omorîţi pe apaşi la stîlpul chinurilor.

— Poate vreţi să nu-i ucidem deloc?

— Mai pe urmă puteţi face cu ei ce doriţi, dar cîtă vreme ne aflăm aici, laolaltă, să nu-i atingeţi cu nimic!

Tăcu iarăşi un răstimp. Deşi vopsit în culorile războiului, i se citeau totuşi pe faţă şi mînia şi ura şi cruzimea şi neputinţa. Mă aşteptam ca dialogul nostru să mai dureze mult timp; de aceea, nu mică mi-a fost mirarea auzindu-l:

— Fie după dorinţa ta. Voi merge chiar şi mai departe, dacă primeşti propunerea pe care am să ţi-o fac.

— Ce propunere?

— Mai întîi, află că nu-mi pasă de cuţitul tău. Nu vei îndrăzni să mă atingi, pentru că războinicii mei te-ar sfîşia pe loc. Oricît de voinici aţi fi, nu vă puteţi pune cu două sute de duşmani. De aceea, îmi vine să şi rîd de ameninţările tale. Te-aş putea refuza fără nici o teamă: tot nu mi-ai face nimic. Şi totuşi, cîinii de apaşi n-or să piară la stîlpul chinurilor. Mai mult: îţi făgăduiesc chiar să nu-i ucid în nici un fel dacă te prinzi să lupţi pentru ei pe viaţă şi pe moarte.

— Să lupt?! Cu cine?

— Cu un războinic pe care-l voi alege eu.

— Cu ce armă?

— Numai cu cuţitul. Dacă te doboară el, apaşii vor pieri; dacă-l ucizi tu, apaşii vor rămîne în viaţă.

— Şi atunci îi eliberezi?

Bănuiam că nutreşte un gînd ascuns. Mă considera, probabil, cel mai periculos dintre albii de faţă şi plănuia să mă facă inofensiv. Era doar limpede că va alege un meşter în mînuirea cuţitului. Totuşi, fără a sta mult pe gînduri, i-am răspuns:

— Sînt gata. Stabilim condiţiile, fumăm pipa jurămîntului, după care lupta poate să înceapă numaidecît.

— Ce mai e şi asta? Interveni Sam Hawkens. Nu pot admite nici în ruptul capului să vă angajaţi într-o asemenea luptă, sir! E o prostie!

— Nu e nici o prostie, dragă Sam.

— Cea mai teribilă din cîte există! O luptă dreaptă şi cinstită presupune ca şansele să fie egale, ceea ce nu e cazul.

— Ba este!

— Ba deloc! Aţi mai luptat vreodată cu cuţitul, pe viaţă şi pe moarte?

— Nu.

— Păi vedeţi! Adversarul va fi, desigur, un neîntrecut mînuitor al cuţitului. Şi apoi, gîndiţi-vă la urmările luptei. Dacă veţi fi ucis, vor muri şi apaşii. În schimb, dacă-l învingeţi pe adversar, moare careva? Nimeni!

— Ai dreptate, însă apaşii vor fi salvaţi de la moarte şi eliberaţi.

— Şi credeţi că aşa va fi?

— Desigur. Fumăm calumetul, deci jurăm.

— Să-i creadă dracu' jurămintele viclene! Şi chiar dac-ar fi sincer, ce alta sînteţi dumneavoastră decît un greenhorn şi...

— Mai slăbeşte-mă cu greenhorn-ul dumitale, dragă Sam! Îl oprii din vorbă. Ai mai avut ocazia să constaţi că acest greenhorn ştie ce face...

Mă mai contrazise totuşi o bucată de timp. Dick Stone şi Will Parker mă sfătuiau, la rîndul lor, să renunţ. Dar am rămas neclintit în hotărîrea mea. În cele din urmă, Sam strigă supărat:

— Ei bine, fie ce-o fi! Din partea mea, n-aveţi decît să vă daţi cu capul de toţi pereţii! Nu mă mai opun. Dar voi fi atent ca lupta să se desfăşoare cinstit; vai de acela care-ar încerca să vă tragă sau să ne tragă pe sfoară! Îl trăsnesc cu Liddy a mea şi mi ţi-l arunc bucăţele pînă-n nori, să rămînă agăţat în vecii vecilor, dacă nu mă-nşel!

Convenirăm apoi următoarele: lupta se va da pe un teren apropiat, neacoperit de iarbă; se va desena în nisip semnul 8, adică o figură din două cercuri suprapuse; adversarii vor ocupa fiecare cîte un cerc din care nu au voie să iasă în timpul luptei; nu se admite nici o cruţare; unul din doi trebuie să moară, iar cel căzut nu va fi răzbunat de-ai săi. Celelalte condiţii ale luptei, ca şi consecinţele ei, au fost stabilite fără multă greutate.

După ce ne-am pus de acord, Tangua fu dezlegat şi fumarăm calumetul. I-am eliberat apoi pe însoţitorii săi; se întoarseră împreună la trupa lor pentru a-i informa pe războinici despre cele convenite.

Inginerul-şef şi ceilalţi trei experţi mă cam luară la rost, însă nu le dădui atenţie. Nici Sam, Dick şi Will nu mă aprobau, dar cel puţin nu se certau cu mine. Hawkens îmi spuse cu îngrijorare:

— Aţi fi avut ceva mai bun de făcut decît să intraţi în ciorba asta, sir Am spus întotdeauna şi repet: sînteţi un om uşuratic, extraordinar de uşuratic! Ce-o să cîştigaţi dacă vă ucide, hai? Răspundeţi, vă rog!

— Ce-o să cîştig? Fireşte, moartea şi nimic mai mult.

— Şi nimic mai mult? Mai faceţi şi glume proaste pe deasupra. Moartea e tot ce se poate întîmpla cuiva, căci după moarte nu ţi se mai întîmplă nimic.

— Ba da!

— De pildă, ce?

— Înmormîntarea.

— Tacă-vă gura, stimate sir! Dacă, pe lîngă toate supărările mele, nu mai ştiţi altceva decît să mă enervaţi, atunci regret profund că mi-am irosit dragostea pentru o fiinţă nevrednică.

— Eşti, într-adevăr, necăjit, dragă Sam?

— Cum naiba să nu fiu? Şi mai daţi-le naibii de întrebări idioate! Aproape sigur că veţi fi şters dintre cei vii, absolut şters! Şi-atunci ce-mi rămîne de făcut la bătrîneţele mele? Ei, ce-am să mă fac? Îmi trebuie şi mie un greenhorn cu care să mă cert cînd şi cînd. Ce-o să se întîmple cu mine? Cu cine mă mai iau la harţă dacă veţi fi înjunghiat?

— Găseşti un alt greenhorn.

— Uşor de spus. Nu mai găsesc eu cît oi trăi un greenhorn atît de perfect şi de incorigibil. Dar un lucru vă declar, sir: dacă vi se întîmplă o nenorocire, apoi kiowaşii ăştia n-au să mă uite cît or trăi! Mă reped în mijlocul lor ca un Uhland turbat şi...

— Roland, dragă Sam, Roland îl cheamă! Îl corectai.

— Mi-e indiferent dacă voi fi un Uhland sau un Roland turbat; principalul e că nu permit să fiţi înjunghiat. Şi, afară de asta, cum rămîne cu generozitatea dumneavoastră, sir? După cîte ştiu, aveţi inima bună şi nu vă place să măcelăriţi oamenii. Nu cumva vă bate gîndul să-l cruţaţi pe individ?

— Hm, hm!

— Hm, hm? Aici nu e vorba de nici un hm-hm, ci de viaţă şi moarte, Sir!

— Ce-ar fi să-l rănesc şi atît?

— Doar aţi auzit că asta nu contează.

— Mă gîndesc să-l vatăm aşa fel, încît să nu mai poată continua lupta.

— Contează la fel de puţin. Înseamnă că nu l-aţi ucis şi trebuie să reluaţi lupta cu alt adversar. Aţi înţeles doar că aici numai moartea rezolvă problema. Unul din voi trebuie să moară. Trebuie! Dacă izbutiţi să-l scoateţi pe adversar din luptă, trebuie să-i daţi lovitura de graţie, să-l ucideţi; altminteri, totul n-are nici o valoare. Să nu vă mustre cugetul pentru atîta lucru! Dacă vreţi să ajungeţi un westman întreg, atunci cuţitul va mai avea să guste din carne omenească. Nu uitaţi că toţi kiowaşii ăştia sînt nişte mişei şi tîlhari, că ei sînt vinovaţi pentru tot ce se întîmplă acum, că totul porneşte de la tentativa lor de a fura caii apaşilor. Ucigînd un ticălos, veţi salva vieţile atîtor apaşi cumsecade; cruţîndu-l, sînteţi pierdut. Ţineţi minte toate acestea, dacă nu mă-nşel! Spuneţi-mi acum, cu deplină sinceritate: vreţi să vă aruncaţi în luptă ca un adevărat westman, care nu leşină de frică şi nici de milă cînd vede curgînd o picătură de sînge? Făgăduiţi-mi, ca să mă liniştesc!

— Dacă asemenea făgăduială te poate linişti, atunci fii sigur că n-am să-l cruţ, pentru că nici dînsul n-o să mă trateze mai blînd. În felul acesta, voi salva de la moarte o mulţime de vieţi omeneşti. De fapt, e un duel. Dincolo, în lumea veche, cavalerii cei mai semeţi se înfruntă pentru te miri ce. Aici e în joc mult mai mult. Iar adversarul meu nu e cavaler, ci bandit şi ucigaş. Te asigur, deci, că nu voi umbla cu mănuşi, nici cu scrupule deşarte.

— Perfect! Iată o vorbă care-mi place; acum privesc lucrurile cu mai mult calm; şi totuşi, mă simt ca şi cînd propriul meu fiu ar fi dus la tăiere. Mai degrabă m-aş bate eu în locul dumneavoastră. Îmi permiteţi, sir?

— Nu, bunul meu Sam. Mai întîi, ca să fiu sincer, cred că e mai bine să piară un greenhorn decît un westman destoinic cum eşti dumneata şi al doilea...

— Încă o dată, sir, ţineţi-vă pliscul! Nu se face gaură-n cer dacă moare un hodorog bătrîn ca mine. Dar un om atît de tînăr...

— Ei, acuma ţine-ţi dumneata gura! L-am întrerupt, la rîndul meu.

Va să zică, în al doilea rînd, ar fi cu totul dezonorant şi laş să mă retrag şi să cedez locul altcuiva. De altfel, Tangua nici n-ar admite schimbul; pe mine mă vizează.

— Păi tocmai asta nu-mi place! A pus ochii tocmai pe dumneavoastră. Vreau să sper că barca lui o s-o ia razna în pofida vîslaşului. Atenţie: iată-i că sosesc!

Indienii se apropiau fără grabă. Nu erau toţi două sute: o parte rămăseseră să-i păzească pe apaşi. Tangua îşi conduse războinicii prin faţa noastră, pînă la terenul de luptă. Ajunşi acolo, se rînduiră în trei sferturi de cerc, al patrulea sfert urmînd să fie ocupat de albi; ceea ce şi făcurăm. Din rîndurile pieilor-roşii se desprinse un bărbat cu trupul de-a dreptul herculean şi lepădă toate armele ce le avea asupra lui, păstrînd numai cuţitul. Apoi se dezbrăcă pînă la brîu, dezvelindu-şi bustul. Cine i-ar fi văzut musculatura, desigur că m-ar fi deplîns. Tangua îl conduse pînă în mijlocul rondoului format de indieni şi rosti cu glas puternic, în care suna siguranţa victoriei:

— Acesta este Metan-Acva (Cuţit-Fulger), cel mai voinic luptător din tribul Kiowa. Nimeni n-a reuşit pînă astăzi să scape de cuţitul lui; sub lovitura lui, duşmanul se prăbuşeşte ca trăsnit. Iată omul care va lupta cu Old Shatterhand, faţa palidă.

— All devils îmi şopti Sam. Ăsta e un adevărat Goliat! Ascultaţi ce vă spun, dragul meu sir, s-a zis cu dumneavoastră!

— Pshaw!

— Nu vorbiţi prostii! Scoateţi-vă gărgăunii din cap! Există o singură metodă care vă poate înlesni victoria.

— Care?

— Nu vă lăsaţi antrenat într-o luptă mai îndelungată; provocaţi un deznodămînt rapid; altminteri, obosiţi şi... gata! Cum staţi cu pulsul?

Mă apucă de încheietura mîinii şi-mi numără pulsaţiile. Zise apoi:

— Har Domnului, nu mai mult de şaizeci. Aşadar, pulsul e în regulă.

Nu sînteţi tulburat? Nu vă e deloc frică?

— Asta ar mai lipsi! Tulburarea şi frica într-un moment cînd viaţa depinde de sîngele rece şi de ochiul calm! Numele acestui uriaş e la fel de grăitor ca şi statura lui. Acum îmi explic de ce Tangua mi-a propus să lupt cu cuţitul pentru salvarea apaşilor: pentru că omul lui e atît de voinic şi neînvins în mînuirea cuţitului. Dar vom vedea dacă este într-adevăr imbatabil.

În timp ce schimbam în şoaptă aceste vorbe, mă dezbrăcai şi eu pînă la brîu. E drept că o astfel de clauză nu fusese prevăzută, dar nu voiam să dau impresia că rămîn îmbrăcat, pentru ca haina să-mi ţie de scut, fie el cît de iluzoriu. Am predat lui Sam doborîtorul de urşi şi pistolul, apoi am păşit în mijlocul cercului. Bunul, bătrînul meu Hawkens! Îi auzeam bătăile inimii. În schimb, eu nu simţeam pic de teamă. Încrederea în forţele tale, iată cea dintîi condiţie în faţa primejdiei.

Cu mînerul unui tomahawk fu desenat în nisip un opt mare, după care căpetenia ne invită să ne ocupăm locurile. Cuţit-Fulger mă cîntări cu o privire plină de dispreţ şi rosti cu voce tare:

— Slăbănogul cu faţa albă tremură de frică. Să vedem, va avea curajul să intre în acest rotocol?

Nu sfîrşi bine vorba, că mă şi aflai într-unul din cercuri şi anume în cel dinspre miazăzi. L-am ales pe acesta pentru că aveam astfel soarele în spate, în timp ce adversarul îl avea în faţă şi razele îi stînjeneau vederea. Accept că n-am procedat întru totul cinstit, dar îi datoram o replică pentru că mă batjocorise afirmînd că aş tremura de frică. Ar fi fost ridicol ca, din gentileţe, să-i cedez locul mai convenabil. Repet că era vorba de viaţă şi de moarte. E într-adevăr groaznic să ucizi un om, dar în situaţia dată, orice menajament putea să-mi fie fatal. Eram, deci, ferm hotărît să-l ucid pe acest Samson. În pofida numelui şi a staturii sale impunătoare, îmi păstrasem sîngele rece; nu aveam motive să mă simt în inferioritate, deşi nu mai practicasem o asemenea luptă.

— Uite că îndrăzneşte! Îşi rîse el iarăşi de mine. Cuţitul meu îl va lovi în plin. Marele Spirit i-a luat minţile şi mi-l dă în seamă!

La indieni, asemenea prologuri sînt uzuale. Dac-aş fi tăcut, m-ar fi socotit drept laş; de aceea i-am răspuns:

— Lupţi numai cu gura, dar eu aştept cu cuţitul pregătit. Ocupă-ţi locul, dacă nu te temi!

Atunci se repezi dintr-un salt în celălalt cerc şi strigă furios:

— Eu să mă tem? Eu, Metan-Acva? Auzit-aţi, războinici ai neamului Kiowa? Am să-l dau gata din prima lovitură pe cîinele ăsta alb!

— Ba te curăţ eu din prima lovitură! Mai bine taci! Ar trebui să-ţi zică nu Metan-Acva, ci Avat-Ya, adică Gură-Mare.

— Avat-Ya, Avat-Ya! Javră împuţită, mai ai curajul să mă batjocoreşti?! Ei bine, vulturii să-ţi mănînce măruntaiele!

Această ultimă ameninţare era extrem de nesocotită: făcuse o mare greşeală, atrăgîndu-mi, de fapt, atenţia asupra modului în care avea să-şi folosească arma. Eram avertizat: nu avea să-mi ţintească inima, ci-şi pregătea cuţitul ca să-mi spintece burta printr-o lovitură de jos în sus.

Stăteam faţă-n faţă atît de aproape, încît ar fi fost suficient să ne aplecăm puţin, ca să ne atingem cu vîrful cuţitului. Indianul îşi înfipse privirea în ochii mei. Braţul drept îi atîrna în jos; ţinea cuţitul în aşa fel, încît mînerul se proptea în degetul mic, iar lama, cu tăişul în sus, se strecura între degetul arătător şi cel gros. Prin urmare, presupunerea mea era justă: îşi pusese în gînd să mă spintece jos şi să-mi rupă pîntecele; altminteri, dac-ar fi voit să lovească de sus, ar fi ţinut cuţitul invers.

Acum ştiam direcţia loviturii, dar principalul era să prevăd momentul. Pe acesta i-l puteam ghici în privire. Cunoşteam acea tresărire a ochilor, efemeră, dar specifică în asemenea ocazii. Coborîi pleoapele pentru a-i da iluzia că se află în siguranţă şi-l observai printre gene, cu mare atenţie.

— Împinge odată, cîine! Mă provocă el.

— Nu te mai răţoi, mucosule, ci dă-i drumul! I-am răspuns.

Era o insultă gravă, care impunea fie o replică usturătoare, fie chiar atacul. Indianul alese calea din urmă. O dilatare de-o clipă a pupilelor sale mă preveni; kiowaşul îşi repezi fulgerător braţul drept în care ţinea cuţitul şi încercă să-mi spintece burta. Dac-aş fi scontat o lovitură în sens invers, adică de sus, aş fi fost iremediabil pierdut; aşa însă, am parat lovitura şi, în aceeaşi clipă, i-am înfipt cuţitul meu în antebraţ, rănindu-l.

— Cîine rîios! Urlă el, smulgîndu-şi braţul; de spaimă şi durere scăpă din mînă cuţitul.

— Lasă vorba şi luptă! I-am strigat, ridicîndu-mi iarăşi braţul şi...

Lama cuţitului meu îi lunecă în inimă pînă la prăsele.

Am scos-o numaidecît. Lovitura fusese atît de adîncă şi precisă, încît un şuvoi de sînge, gros cît degetul, mă izbi drept în obraz.

Uriaşul se bălăbăni cîteva momente, încercă să strige, neizbutind să scoată decît un geamăt surd şi se prăbuşi fără suflare la pămînt.

Urlete înfricoşate se ridicară din rîndurile kiowaşilor. Doar Tangua, căpetenia, rămase tăcut. Se apropie, se plecă asupra adversarului meu, îi pipăi rănile, se ridică apoi şi mă privi cu o expresie pe care n-am s-o uit niciodată. Era într-însa un amestec de furie, oroare, teamă, admiraţie şi descumpănire. Dădu să se depărteze în tăcere. Dar eu îl strigai:

— Vezi că mă aflu în cercul meu! În schimb, Metan-Acva l-a părăsit pe-al său şi zace dincolo. Cine-a învins?

— Tu! Răspunse el mînios şi plecă. Dar nu făcu decît cinci-şase paşi, că se şi întoarse şuierîndu-mi printre dinţi: Eşti un fiu al Spiritului negru şi necurat. Vraciul nostru o să-ţi dezlege farmecele şi atunci nu ne mai scapi: te jupuim de piele.

— Fă ce pofteşti cu vraciul tău! Deocamdată, împlineşte-ţi cuvîntul dat!

— Care cuvînt? Întrebă el în batjocură.

— Că nu-i veţi ucide pe apaşi!

— Nu-i vom ucide. Ce-am spus, rămîne spus.

— Şi vor fi liberi?

— Da, vor fi liberi. Tangua, căpetenia kiowaşilor, îşi ţine cu sfinţenie cuvîntul.

— Atunci mă duc împreună cu prietenii mei ca să-i dezlegăm pe prizonieri.

— Asta o fac eu, cînd va sosi vremea.

— Păi, vremea a şi sosit. Am învins!

— Taci! Am stabilit noi oare vreun termen pentru eliberarea lor?

— N-am stabilit nici un termen, dar se înţelege de la sine că...

— Taci! Se răsti el iarăşi la mine. Termenul îl hotărăsc eu. Nu-i ucidem pe cîinii de apaşi. Nu. Dar cine ne-ar socoate vinovaţi pe noi, dacă dînşii ar pieri din lipsă de hrană şi de apă? Ce vină aş avea, dacă ar crăpa cu toţii de foame şi de sete înainte de a fi eliberaţi?

— Canalie! Îi strigai în obraz.

— Cîine, dacă mai sufli o vorbă, te...

Voia să-şi continue ameninţarea, dar se opri şi se uită speriat în ochii mei; expresia lor nu prezicea nimic bun. Îi completai eu, în schimb, fraza întreruptă:

— ... te zdrobesc cu pumnul, ticălosule, mincinosule neruşinat!

Se feri cîţiva paşi îndărăt, scoase cuţitul şi răcni:

— Las' că nu te mai apropii de mine cu pumnul tău! Îndrăzneşte şi te spintec fără milă!

— Astea le-am mai auzit şi de la Cuţit-Fulger şi iată-l colea, mort. Ai s-o păţeşti şi tu la fel. În ce priveşte soarta apaşilor, am să discut cu fraţii mei albi. Să nu te atingi de un fir de păr din capul lor, că s-a zis cu tine şi cu toţi kiowaşii tăi! Ştii doar că vă putem arunca pe toţi în aer!

Rostind acestea, mă dusei la Sam care, din cauza tămbălăului ce-l făceau kiowaşii, nu putuse auzi disputa dintre mine şi Tangua.

Omuleţul sări în întîmpinarea mea, mă strînse în braţe şi exclamă cu entuziasm:

— Bine-aţi venit, bine-aţi venit, sir Vă întîmpin cu acest salut ca pe unul care s-a întors din împărăţia morţii. Omule, prietene, odorule, tinere şi greenhorn drag, ce creatură mai sînteţi! N-a văzut individul în viaţa lui bizoni şi mi ţi-l răpune pe cel mai vînjos din toată cireada! N-a întîlnit nici în somn vreun grizzly şi cînd colo îl înjunghie ca pe un mieluşel! Nu i-a ieşit vreodată un mustang în cale şi-mi înhaţă cu lasso-ul tocmai pe nobila mea Mary! Iar acuma, colac peste pupăză, se propteşte în faţa celui mai voinic şi mai abil cuţitar kiowaş şi, dintr-o lovitură, îi străpunge inima fără să piardă în schimb nici un strop de sînge! Măi Dick, Will, ia veniţi încoace şi uitaţi-vă la ucenicul ăsta! Ce să facem cu el?

— Îl înaintăm calfă, zîmbi Stone.

— Calfă? Ce vrei să spui?

— A dovedit şi de astă dată că nu mai e greenhorn; a terminat cu ucenicia. Să-l promovăm calfă. Mai încolo s-ar putea să ajungă şi meşter.

— Adică să nu mai fie greenhorn? Să-l ridicăm în rang? Măi, dacă deschizi şi tu o dată gura, cel puţin nu-mi veni cu bazaconii! Individul e un greenhorn get-beget, altminteri cum s-ar fi încumetat să lupte cu indianul acela uriaş şi dibaci? Numai că oamenii uşuratici au noroc, după cum ţăranii cei mai proşti recoltează cartofii cei mai mari. Aşa e şi cu individul de faţă: prost, uşuratic, greenhorn! Că mai trăieşte, nu e nicidecum meritul lui, ci al prostiei de care e în stare, dacă nu mă-nşel. Cînd a pornit lupta, mi-a stat inima în loc. Abia dacă mai răsuflăm; toate gîndurile îmi fugeau la testamentul acestui greenhorn. Ei şi veni lovitura şi indianul se prăbuşi! În sfîrşit, ce mai calea-valea, am învins! Viaţa şi libertatea apaşilor sînt asigurate.

— Te cam înşeli, Sam! Intervenii eu, deloc supărat pentru tratamentul ce-mi aplica.

— Mă-nşel? Cum asta?

— În cuvîntul ce ni l-a dat, Tangua şi-a lăsat o portiţă deschisă şi se foloseşte acum de ea.

— Bănuiam eu că umblă cu viclenii! Despre ce portiţă e vorba?

I-am reprodus cuvintele lui Tangua. Era atît de indignat, încît porni glonţ către şeful kiowaşilor ca să-l tragă la răspundere. Mă folosii de răgaz ca să mă îmbrac şi să-mi reiau armele.

Kiowaşii nu se îndoiseră o clipă că faimosul lor Cuţit-Fulger mă va da gata. Deznodămîntul atît de surprinzător îi umpluse de umilinţă, dar şi de furie. S-ar fi năpustit asupra noastră, dacă gestul nu le-ar fi fost interzis; fusese doar convenit, chiar şi consfinţit prin fumatul pipei, că luptătorul înfrînt nu va fi răzbunat de ai săi. Legămîntul îi imobiliza. Se gîndeau, în tot cazul, să născocească un alt pretext împotriva noastră. Deocamdată, nu se grăbeau, căci erau siguri de noi. Îşi stăpîneau pînă una-alta ciuda, avînd, de altminteri, destulă treabă şi bătaie de cap cu mortul. Tangua se afla printre ei şi intervenţia lui Sam Hawkens fireşte că nu găsi urechi prea atente şi binevoitoare. Se întoarse morocănos şi ne vesti:

— Individul, ce mai, nu vrea să-şi ţină cuvîntul. Şi-a pus probabil în gînd să-i ucidă pe prizonieri prin înfometare. Şi asta, după opinia lui, nu înseamnă a ucide. Noi însă avem ochii deschişi, dacă nu mă-nşel şi o să le tragem clapa, hi-hi-hi-hi!

— Numai dacă nu ne-o trag ei nouă! Observai. E foarte greu să-i aperi pe alţii cînd tu însuţi ai nevoie de apărare.

— Mi se pare, sir, că vă cam sperie roşii ăştia!

— Pshaw! Ştii doar că nu sînt mai fricos ca tine.

— Ştiu, dar e o deosebire: atunci cînd eu devin prudent, dumneavoastră vă repeziţi ca taurul în pînza roşie, iar cînd curajul e într-adevăr necesar, vă apucă temerile. Aşa e orice greenhorn. De fapt, cum vedeţi cele întîmplate?

— Ce anume?

— Lupta aceea cu cuţitul.

— Cred că ai motive să fii mulţumit.

— Lăsaţi asta. Mă refer la unele mustrări.

— Mustrări? Din partea cui? Poate a dumitale?

— Cerule, dar greu mai pricepeţi! Spuneţi-mi sincer, sir, v-aţi aflat vreodată pe eşafod, dincolo, în lumea veche, în calitate de ucigaş?

— Nu cred. Cel puţin nu-mi amintesc! Am răspuns în doi peri.

— Va să zică n-aţi ucis niciodată un om?

— Nu.

— Aţi săvîrşit deci astăzi primul omor. Şi, mă rog, în ce stare psihică vă aflaţi? Asta mă interesează.

— Hm! Nu chiar plăcută. Prevăd că n-o să-mi fie uşor să mă găsesc şi altă dată în postura de a ucide. Ceea ce simt acuma seamănă mult a mustrare de conştiinţă.

— Nu vă necăjiţi şi alungaţi din cap prostiile! Aici vi se poate întîmpla oricînd ca, în pofida dorinţei, să fiţi nevoit a ucide pentru a vă salva propria viaţă. Într-un asemenea caz, trebuie... heavens, o, ceruri, uite că se iveşte cazul! Exclamă el, pe neaşteptate. Iată-i pe apaşi! Sosesc! O să curgă sînge, nu glumă. Pregătiţi-vă de bătălie, domnii mei!

Într-adevăr, din direcţia unde se aflau prizonierii şi paznicii lor, răsună acel "Hiiiiiiih!" strident şi prelung, strigătul de luptă al apaşilor.

Inciu-Ciuna şi Winnetou, împotriva oricăror aşteptări, se şi înapoiaseră. Apaşii năvăliră în tabăra kiowaşilor. Cei care se aflau printre noi ciuliră speriaţi urechile; apoi Tangua strigă din toate puterile:

— Duşmanii s-au năpustit asupra fraţilor noştri! Iute, să le venim în ajutor!

Dădu să se repeadă, dar Sam i se aşeză în drum:

— Nu vă duceţi acolo! Rămîneţi aici. Sîntem împresuraţi cu toţii. Doar nu-ţi închipui că cei doi şefi ai apaşilor sînt atît de proşti, încît să atace numai santinelele, fără să ştie cum şi unde vă aflaţi? Într-o clipă...

Vorbi repede, precipitat, însă nu putu sfîrşi fraza, deoarece jur-împrejur se ridică iarăşi acel strigăt de luptă care pătrundea pînă-n măduva oaselor. E drept că, după cum am mai spus, ne găseam în largul preriei, dar peste tot creşteau tufişuri la adăpostul cărora apaşii se strecuraseră neobservaţi. Luaţi de treburile noastre, ne-am trezit deodată încercuiţi. Goneau acum spre noi cu grămada, în salturi, din toate părţile. Kiowaşii trăgeau în ei, mai nimereau pe cîte unii, dar atît de puţini, încît nici nu conta. Curînd, începură şi atacanţii să tragă.

— Nu omorîţi nici un apaş, absolut nici unul! Le strigai eu lui Sam, Dick şi Will.

Vacarmul luptei ajunse în preajma noastră. Noi tuspatru ne ţineam deoparte, însă inginerul-şef şi cei trei experţi se angajară în luptă şi căzură ucişi. Era îngrozitor. Aţintindu-mi privirea înainte, nu văzui ce se petrece în spatele meu. Ne pomenirăm atacaţi de o ceată numeroasă. Le strigarăm noi că le sîntem prieteni, dar în van. Se repeziră asupra noastră cu tomahawkuri şi cuţite, încît a trebuit să ne apărăm, să lovim, deşi cu totul alta ne fusese dorinţa. Am doborît cîţiva înşi cu patul armei, ceea ce le-a impus respect celorlalţi. Ne lăsară în pace.

Profitînd de răgaz, aruncai o privire împrejur. Nu era nici un kiowaş care să aibă de luptat în acelaşi timp cu vreo cîţiva adversari.

Sam cîntări la rîndul lui situaţia şi-mi strigă:

— Hai s-o ştergem repede în tufăriş! Îmi arătă tufele de care am mai pomenit în cîteva rînduri şi fugi într-acolo. Dick Stone şi Will Parker îl urmară. Am şovăit cîteva momente privind către locul unde zăceau cei trei experţi ucişi. Erau doar albi de-ai noştri şi regretam sincer că nu le-am putut veni în ajutor. Acum totul era prea tîrziu. O luai şi eu spre tufăriş. Dar pînă să-mi ajung ţinta, răsări ca din pămînt Inciu-Ciuna.

Venise împreună cu Winnetou în fruntea detaşamentului de apaşi însărcinat să atace tabăra şi să-i elibereze pe prizonieri. Sarcina fiind îndeplinită, cele două căpetenii porniră în control spre celălalt detaşament, care tăbărîse asupra noastră. Inciu-Ciuna o luase cu mult înaintea fiului său. Cînd s-o cotească după un tufiş, mă zări.

— Tîlhar de pămînturi! Îmi strigă şi se năpusti asupra mea, încercînd să mă zdrobească cu patul puştii sale ţintuite în argint.

Am încercat să-i vorbesc spre a lămuri situaţia, dar el nu mă ascultă şi se repezi iarăşi la mine. Ce aveam să fac? Să mă las rănit sau chiar ucis? Trebuia să forţez şi eu nota. Se pregătea tocmai să sară asupra mea, cînd aruncai din mînă arma cu care-i parasem pînă atunci loviturile, îl apucai cu stînga de beregată şi cu pumnul drept îl trăsnii în tîmplă. Era figura mea preferată. Inciu-Ciuna scăpă puşca din mînă, horăi scurt şi căzu. Deodată, lîngă mine, se auzi un strigăt de triumf:

— Acesta-i Inciu-Ciuna, căpetenia cîinilor de apaşi! O să-mi folosească pielea de pe ţeasta lui; am să-l scalpez!

Întorcîndu-mă, văzui pe Tangua, şeful kiowaşilor, care din nu ştiu ce motiv apucase acelaşi drum cu mine. Îşi aruncă arma cît colo, scoase cuţitul şi se năpusti asupra apaşului ce zăcea în nesimţire. Dădu să-l scalpeze. Îi prinsei braţul şi poruncii:

— Jos mîna! Eu l-am învins, aşadar eu îi hotărăsc soarta, numai eu!

— Taci, păduche alb! Răcni Tangua. N-am să-ţi cer învoire, apaşul e al meu! Dă-mi drumul, că de nu...

Fulgeră cuţitul spre mine şi mi-l înfipse în încheietura mîinii stîngi. Nu voiam să-l tai la rîndul meu cu cuţitul; am încercat să-l înşfac şi să-l trag în lături, dar n-am izbutit; atunci l-am strîns de gît pînă s-a muiat de tot şi a rămas în mişcare. M-am aplecat asupra lui Inciu-Ciuna, căruia îi înroşisem faţa cu sîngele ce-mi curgea din rană. În clipa aceea auzii un foşnet în spatele meu şi întorsei repede capul.

Această mişcare mă salvă de la moarte. O lovitură cumplită cu patul puştii îmi fulgeră umărul. Dacă nimerea în cap, mi-l crăpa în zece.

Omul care mă lovise era Winnetou.

Cum am mai spus, tînărul apaş rămăsese în urma tatălui său. Ieşind de după tufăriş, mă văzuse îngenunchind lîngă Inciu-Ciuna, care zăcea în nesimţire, cu obrazul pătat de sînge. Atunci se repezi la mine ca să mă facă zob cu patul puştii, dar spre norocul meu nimeri în umăr.

Nereuşindu-i lovitura, lepădă puşca, scoase cuţitul de la brîu şi se năpusti asupra mea.

Mă aflam într-o situaţie cît se poate de precară. Lovitura îmi zdruncinase tot trupul şi-mi paralizase braţul. Aş fi încercat să-l lămuresc pe Winnetou, dar totul se petrecea atît de repede, încît nu mai aveam timp de explicaţii. Văzui cum îşi înalţă cuţitul şi-mi ţinteşte inima. Cu o uşoară fentă evitai lovitura fatală: lama cuţitului îmi pătrunse în buzunarul stîng de la piept, se abătu din cauza cutiei de sardele în care, după cum ştiţi, îmi păstram documentele, trecu pe lîngă gît şi mi se înfipse în gură, străpungîndu-mi limba. Winnetou îşi smulse repede cuţitul şi, strîngîndu-mă de beregată, se pregăti pentru o nouă lovitură. Teama morţii dublează puterile; nu mă puteam folosi decît de o singură mînă, aveam un singur braţ valid. Izbutii şi de astă dată. Încleştîndu-i mîna dreaptă, o strînsei cu atîta forţă, încît de durere lăsă să-i scape cuţitul. Pe urmă îl apucai de braţul stîng, lîngă cot şi i-l răsucii, silindu-l să-mi elibereze gîtul. Îmi încordai iute genunchii izbindu-l cu toată puterea şi răsturnîndu-l cu faţa la pămînt. În clipa următoare, mă şi aflam în spinarea lui.

Trebuia acum să-l imobilizez; dacă se ridica, eram pierdut. Cu un genunchi îl apăsam de-a curmezişul pe ambele coapse, cu celălalt îi striveam braţul. Cu mîna sănătoasă îl strîngeam de ceafă, în timp ce el, cu mîna liberă, încerca – din fericire zadarnic – să apuce din nou cuţitul. Se încinse o luptă cu adevărat titanică. Închipuiţi-vi-l pe Winnetou, care nu mai fusese învins pînă atunci şi nici nu mai avea să fie de atunci încolo, cu mlădierea lui ca de şarpe, cu muşchii lui de fier, cu tendoanele de oţel. Am fi avut acum prilejul să ne explicăm; din cîteva vorbe s-ar fi putut lămuri lucrurile. Dar limba îmi era spintecată, sîngele îmi ţîşnea în şuvoaie din gură şi, cînd încercai să vorbesc, nu scosei decît o bîiguială confuză. Winnetou făcea sforţări uriaşe ca să se scuture de mine, dar eu îl apăsam cu o greutate implacabilă. Gîfîia din ce în ce mai tare, în timp ce eu îl strîngeam de beregată oprindu-i răsuflarea. Să fi continuat pînă să se înăbuşe? Nu, în nici un caz! Îi dădui o clipă de răgaz, ca să-şi tragă sufletul. Atunci îşi înălţă puţin capul. Era tocmai ce doream: doi-trei pumni la rînd şi Winnetou se linişti, buimac. Îl biruisem, în sfîrşit, pe el, invincibilul. Căci faptul că-l mai trîntisem cîndva la pămînt nu se putea numi victorie: atunci nu ne aflasem în luptă.

Răsuflai adînc şi cu toată grija ca să nu înghit sîngele care-mi umplea gura. Trebuia s-o ţin mereu deschisă pentru ca şuvoiul să se scurgă afară. Şi buzele îmi sîngerau destul de abundent.

Cînd să mă ridic, răsună în spatele meu o înjurătură indiană. Mă pomenii cu un pat de puşcă în cap şi căzui leşinat.

Mi-am revenit abia seara. Zăcusem deci multă vreme în leşin. Mai întîi, am crezut că visez: mă prăbuşisem parcă în armătura de piatră a unei roţi de moară. Moara stătea, roata nu se mişca, împiedicată fiind de trupul meu. Apa clocotea deasupră-mi şi năvălea asupra roţii, strivindu-mă din ce în ce mai tare; mi se părea că voi fi măcinat. Mă dureau toate mădularele, dar cel mai rău mă chinuiau capul şi umărul.

Treptat, începui să-mi dau seama că starea în care mă aflam nu e în totul nici realitate, nici vis. Clocotul şi ţiuitul acela nu era provocat de nici o cădere de apă, ci se năşteau doar în capul meu datorită loviturii ce mă culcase la pămînt; iar durerea din umăr nu provenea de la roata morii, ci de la izbitura ce mi-o aplicase Winnetou. Gura îmi sîngera încă şi sîngele ameninţa să-mi inunde gîtlejul, să mă sufoce; un horcăit stăruitor mă trezi de-a binelea. Era horcăitul meu.

— Se mişcă! Slavă Domnului, se mişcă! Auzii glasul lui Sam.

— Exact, am observat şi eu, întări Dick Stone.

— Iată că deschide ochii! E în viaţă, trăieşte! Adăugă Will Parker.

Într-adevăr, deschisesem ochii. Dar ceea ce văzui în prima clipă nu era deloc încurajator. Ne găseam în acelaşi loc unde se desfăşurase lupta. Jur-împrejur aveam vreo douăzeci de focuri de tabără, pe lîngă care mişunau pe puţin cinci sute de apaşi. Erau şi mulţi răniţi. Observai şi un număr considerabil de morţi. O stivă de cadavre, unii apaşi, alţii kiowaşi. Primii pierduseră unsprezece, iar ceilalţi, treizeci de oameni. Nu fugise nimeni. Tangua se afla printre ai săi. Cadavrele inginerului-şef şi ale celor trei experţi nu le vedeam nicăieri. Fuseseră ucişi, fiindcă se apăraseră orbeşte.

La mică depărtare de noi zăcea un om încovrigat, ca şi cînd ar fi fost supus torturii de altădată pe aşa-numitul butuc spaniol. Era Rattler. Apaşii îl legaseră astfel pentru a-l chinui. Rattler gemea şi, cu tot caracterul său urît, imoral, provoca milă. Oamenii lui nu mai trăiau.

Fuseseră împuşcaţi cu prilejul primului atac. Numai pe el îl lăsaseră în viaţă; ca ucigaş al lui Klekih-Petra, avea să moară încet şi chinuitor.

Eu eram legat de mîini şi de picioare, ca şi Parker şi Stone culcaţi la stînga mea. În dreapta zăcea Sam Hawkens, cu picioarele legate; mîna dreaptă îi era prinsă la spate; în schimb stînga îi fusese lăsată liberă, pentru ca – lucru ce-l aflai mai tîrziu – să-mi poată veni în ajutor.

— Să mulţumim Cerului, iubite sir, că v-aţi revenit! Exclamă el, în timp ce, cu mîna slobodă, îmi mîngîia obrazul. Cum de aţi fost răpus?

Voiam să-i explic, dar nu eram în stare; mi se umpluse gura de sînge.

— Scuipaţi-l afară! Mă îndemnă Sam.

Scuipai, dar abia reuşii să îngăim cîteva cuvinte nelămurite şi gura mi se umplu iarăşi. Din cauza acestei hemoragii abundente, eram total istovit. Rostii nişte fraze trunchiate, cu pauze interminabile şi cu o voce atît de slabă, încît Sam cu greu mă înţelese!

— Inciu-Ciuna luptat... pe urmă Winnetou... înţepat limbă... patul puştii... cap... nu ştiu cine...

Restul vorbelor se înecară. Abia atunci observai că zăceam într-un lac de sînge.

— Păcatele mele! Cine-ar fi bănuit aşa ceva? Ne-am fi predat bucuroşi, dar apaşii nici gînd să ne asculte. Ne-am retras în tufăriş, ca să aşteptăm acolo, poate le trece mînia, dacă nu mă-nşel. Credeam că aţi procedat la fel; v-am căutat peste tot, dar în zadar. Atunci m-am tîrît pînă la marginea tufărişului, sperînd că vă găsesc acolo. Şi iată, un grup zgomotos de apaşi îi înconjuraseră pe Inciu-Ciuna şi pe Winnetou, care păreau morţi. Şi-au revenit însă curînd. Iar dumneavoastră zăceaţi lîngă ei ca şi cînd aţi fi murit. M-am speriat aşa de tare, încît i-am chemat imediat pe Will Parker şi pe Dick Stone; alergarăm tustrei încoace, să vedem dacă mai trăiţi. Ei şi ne-au prins numaidecît. I-am explicat lui Inciu-Ciuna că sîntem prietenii apaşilor şi că aseară avusesem chiar de gînd să-i eliberăm. Dar el mi-a rîs în faţă cu dispreţ; numai lui Winnetou îi datorez faptul că mi-au lăsat liberă mîna asta. Tot el v-a bandajat gîtul, altminteri nu v-aţi mai fi revenit; vi s-ar fi scurs tot sîngele, dacă nu mă-nşel. A pătruns tare adînc cuţitul?

— Prin... limbă, îngăimai eu.

— Drace! Asta-i periculos. Vă aşteaptă nişte friguri care, deşi îmi displac profund, aş prefera să treacă asupră-mi, avînd în vedere că un urs bătrîn ca mine le suportă mai uşor decît un greenhorn care, bănuiesc, n-a văzut pînă acum sînge decît în cîrnaţi. Sper că nu aveţi şi alte răni.

— Lovituri... patul puştii... cap... umăr...

— Aşadar, v-au lucrat serios. Eu credeam că numai cuţitul e de vină. Vai, că tare vă mai vîjîie pesemne capul! Dar trece. Bine că nu v-au făcut terci şi dramul de minte pe care-l aveaţi. Tot pericolul e în rana de la limbă, care nu poate fi pansată. Am să...

Mai mult nu putui auzi. Leşinai din nou.

Cînd m-am trezit din leşin, mă aflam în mers; auzeam tropotul multor cai şi am deschis ochii. Zăceam – închipuiţi-vă! – pe blana ursului grizzly ucis de mine. Devenise un fel de hamac atîrnat între doi cai care mă transportau. Eram culcat atît de adînc în blană, încît nu vedeam decît capetele celor doi cai şi cerul de deasupra; altceva nimic. Soarele era sus şi mă frigea ca plumbul topit scurgîndu-mi-se în toate venele. Gura – umflată şi plină de sînge năclăit. Aş fi vrut să-l scuip, dar limba refuza orice mişcare.

"Apă, apă!" voiam să strig, deoarece setea mă chinuia îngrozitor.

Dar nu puteam scoate nici o şoaptă şi nici un sunet. Îmi spuneam că s-a isprăvit cu mine şi mă sileam, ca orice muribund, să cuget la Dumnezeu şi la cele de dincolo de viaţă, dar leşinai din nou...

Se făcea că luptam cu indieni, cu bizoni şi cu urşi, călăream spre moarte prin stepe pustii, înotam la nesfîrşit pe oceane fără ţărmuri...

Mă stăpîneau frigurile traumatice cu care lungă vreme m-am luptat între viaţă şi moarte. Auzeam din cînd în cînd, ca de la mare depărtare, glasul lui Sam Hawkens; zăream uneori doi ochi noptatici şi catifelaţi, ochii lui Winnetou; apoi muream, eram culcat în sicriu şi înmormîntat; bulgări de ţărînă se rostogoleau parcă peste capacul sicriului şi zăceam aşa o lungă, lungă veşnicie sub pămînt şi în nemişcare, pînă ce capacul se ridicase iarăşi, ca de la sine şi neauzit, plutind în înălţimi şi mistuindu-se. Răsări deasupra-mi un cer senin; iar cei patru pereţi ai mormîntului se retraseră în adînc. Era oare posibil? Era aievea? Îmi trecui mîna peste frunte şi...

— Aleluia, aleluia! Învie din morţi, zău că învie! Jubilă Sam.

Îmi răsucii niţel capul.

— Vedeţi şi-a dus mîna la frunte! Şi-a întors capul! Strigă el.

Se aplecă peste mine. Chipul îi radia fericire; vedeam asta limpede, în pofida bărbii care îi ascundea mai toată faţa.

— Mă recunoaşteţi, sir, iubite sir? Întrebă el. Aţi deschis ochii şi v-aţi mişcat. Va să zică aţi înviat din morţi. Mă vedeţi?

Voiam să-i răspund, dar nu puteam, mai întîi din pricina lipsei totale de vlagă şi apoi din cauza limbii care-mi atîrna în gură ca de plumb. Mă mulţumii să dau din cap.

— Şi mă auziţi? Insistă Sam.

Dădui iarăşi din cap.

— Uitaţi-vă la el... priviţi încoace... uitaţi-vă!

Faţa lui dispăru, în schimb apărură capetele lui Stone şi Parker.

Bravii mei camarazi! Aveau ochii înlăcrimaţi de bucurie. Dădură să-mi vorbească, dar Sam îi împinse la o parte.

— Lăsaţi-mă pe mine! Eu discut, eu!

Îmi prinse amîndouă mîinile, le apăsă de acel sector al bărbii unde, după toate probabilităţile, era situată gura şi mă iscodi cu duioşie:

— Vă e foame, sir? Vă e sete? Aţi putea să mîncaţi ceva sau să beţi?

Făcui din cap un semn de refuz; nu simţeam nici cea mai mică nevoie să mănînc. Mă aflam într-o stare de sfîrşeală care nu mai reclama nici măcar un strop de apă.

— Nu zău, chiar nu vreţi? Păi, e posibil? Ştiţi cîtă vreme aţi zăcut?

A mişcat uşor din umeri.

— Trei săptămîni, trei săptămîni încheiate! Închipuiţi-vă! De altfel, nici nu ştiţi ce s-a mai petrecut, nici unde vă aflaţi! Aţi trecut prin nişte friguri grozave din cauza rănii; apoi v-au înţepenit muşchii. Apaşii, ce mai, erau gata să vă îngroape. Dar eu nu vă puteam crede mort. Atîta m-am rugat de ei, încît Winnetou, sfătuindu-se cu tatăl său, a obţinut învoirea să vă îngroape abia după ce veţi intra în putrefacţie. Asta i-o datorăm lui Winnetou şi intervenţiei sale. Trebuie să-l caut şi să-l invit încoace!

Am închis ochii şi am continuat să zac, dar nu în mormînt, ci într-o istovire plăcută, într-o pace netulburată. Aş fi vrut să rămîn la nesfîrşit în această stare... Deodată, auzii nişte paşi. O mînă mă pipăi şi-mi mişcă braţul; recunoscui apoi vocea lui Winnetou:

— Oare Sam Hawkens nu se înşală? Să se fi trezit într-adevăr Selki Lata? (Old Shatterhand, în traducere indiană).

— Da, da! Am văzut tustrei cu ochii noştri. Ne-a răspuns chiar la întrebări, a mişcat din cap.

— Mare minune! Ar fi fost însă mai bine dacă minunea nu se întîmpla. S-a întors din moarte ca să plece iarăşi fără întoarcere. Veţi muri cu toţii împreună.

— Dar el e cel mai bun prieten al apaşilor!

— M-a doborît în două rînduri!

— A fost nevoit.

— Nu trebuia s-o facă.

— Ba da: prima oară, ca să te salveze pe tine; kiowaşii te-ar fi ucis în luptă. A doua oară a fost silit să se apere împotriva ta. Voiam să ne predăm de bunăvoie, dar n-am putut; oamenii tăi nici nu ne luau în seamă vorbele.

— Asta o spune Hawkens numai ca să-şi salveze pielea.

— Ba nu. Vorbesc adevărul curat!

— Limba ta minte. Tot ce-mi îndrugi ca să scapi de o moarte chinuitoare nu face decît să mă convingă şi mai mult de faptul că ne-aţi fost duşmani încă şi mai răi decît kiowaşii. Te-ai furişat printre noi şi ai tras cu urechea. Dac-ai fi fost prietenul nostru, ne-ai fi prevenit şi n-am fi fost atacaţi acolo şi legaţi de copaci lîngă malul apei.

— Dar v-aţi fi răzbunat pe noi pentru moartea lui Klekih-Petra şi chiar dacă n-aţi fi făcut-o, drept mulţumită că v-am prevenit, totuşi ne-aţi fi împiedicat să continuăm şi să terminăm lucrările.

— Nici aşa nu le mai puteţi continua. Născoceşti motive în care nici copiii n-ar crede. Ori îţi închipui că Inciu-Ciuna şi Winnetou sînt mai proşti decît copiii?

— Departe de mine un asemenea gînd. Păcat că Old Shatterhand a leşinat iarăşi. Dac-ar fi în putere şi ar putea grăi, ţi-ar da şi el mărturie că nu spun decît adevărul adevărat.

— Fireşte, ar minţi ca şi tine. Toate feţele palide sînt mincinoase şi viclene. Am cunoscut un singur alb în inima căruia sălăşluieşte adevărul: acela era Klekih-Petra, pe care voi ni l-aţi răpit. Cu acest Old Shatterhand era cît pe-aci să mă înşel. Curajul şi forţa lui îmi stîrniseră admiraţie. Ochii lui păreau sinceri şi credeam c-o să-l pot iubi. Dar nu e decît un tîlhar de pămînturi, ca şi toţi ceilalţi. Nu v-a împiedicat să ne atrageţi în cursă, în schimb m-a lovit în două rînduri cu pumnul. De ce oare Marele Spirit o fi adus pe lume asemenea om cu inima ipocrită?

Simţindu-i atingerea mîinii, încercasem să-l privesc; dar în apatia mea trupul refuzase să se supună voinţei. Părea eteric sau alcătuit dintr-o plămadă insensibilă, incapabil de a percepe realitatea concretă.

Acum însă, ascultînd părerile lui Winnetou despre mine, reuşii să-mi ridic pleoapele şi să-l privesc. Era neînarmat şi îmbrăcat într-un veşmînt uşor de pînză, iar în mîini ţinea o carte cu titlu mare, aurit:

Hiawatha. Acest indian, fiul unui popor considerat "sălbatic", nu numai că ştia carte, dar avea şi gust pentru literatură aleasă. Celebrul poem al lui Longfellow în mîinile unui apaş! Nici n-aş fi visat un asemenea tablou!

— A deschis iar ochii! Exclamă Sam şi Winnetou se întoarse spre mine. Se apropie, îşi aţinti îndelung privirea în ochii mei şi întrebă:

— Poţi vorbi?

Negai cu o clătinare din cap.

— Te mai doare trupul?

Acelaşi răspuns.

— Fii cinstit cu mine! Cînd revii din moarte, nu trebuie să minţi. E adevărat că voi patru aţi vrut să ne salvaţi?

Dădui de două ori din cap în semn de confirmare.

Atunci Winnetou făcu cu mîna un gest de dispreţ şi vorbi pe un ton extrem de indignat:

— Minciună, minţi! Dacă mi-ai fi mărturisit adevărul, poate că aş fi crezut o clipă că eşti un astfel de om, că te poţi îndrepta; l-aş fi rugat pe tatăl meu, Inciu-Ciuna, să-ţi dăruiască viaţa. Dar nu meriţi să intervin pentru tine, trebuie să mori. Îţi vom da îngrijire atentă ca să te faci sănătos cît mai curînd, să ajungi în depline puteri şi să poţi îndura chinurile ce te aşteaptă. Bolnav şi slab cum eşti, ai muri prea repede şi asta n-ar fi pedeapsă.

Nu-l mai puteam privi, pleoapele îmi căzură grele peste ochi. Ah, de-aş fi putut să vorbesc! Sam, acest Sam Hawkens, de obicei atît de şiret, pleda prea puţin convingător. Eu aş fi vorbit altfel. Ca şi cînd mi-ar fi ghicit gîndul, Sam se adresă din nou tînărului apaş:

— Ţi-am dovedit doar limpede şi fără putinţă de tăgadă că am fost alături de voi. Războinicii voştri urmau să fie ucişi în chinuri şi, pentru a-i salva, Old Shatterhand s-a luptat cu Cuţit-Fulger şi l-a răpus. Va să zică şi-a pus viaţa-n joc pentru voi şi acum, drept răsplată, vreţi să-l torturaţi şi să-l omorîţi?!

— Nu mi-ai dovedit nimic; pînă şi această istorie e o minciună.

— Întreabă-l pe Tangua, căpetenia kiowaşilor, care se află în mîinile voastre.

— L-am întrebat.

— Şi ce-a spus?

— Că minţi. Old Shatterhand nu l-a răpus pe Cuţit-Fulger. Războinicii noştri l-au ucis în timpul atacului.

— Încă o dovadă de cîtă răutate zace în sufletul lui Tangua. El ştie că noi eram, în ascuns, de partea voastră. Acuma vrea să se răzbune pe noi ducîndu-ne la pieire.

— A jurat pe Marele Spirit, de aceea îl cred pe dînsul, nu pe voi. Îţi repet şi ţie ceea ce i-am spus adineauri lui Old Shatterhand: dacă aţi mărturisi deschis adevărul, aş interveni pentru viaţa voastră. Klekih-Petra, care mi-a fost ca un părinte, prieten şi dascăl, a sădit în inima mea simţămîntul păcii şi al milei. Nu sînt setos de sînge, iar tatăl meu, căpetenia, îmi împlineşte totdeauna dorinţele. Iată, n-am omorît încă pe nici unul din kiowaşii pe care-i ţinem aici ca prizonieri. Nu cu viaţa îi vom face să plătească, ci cu caii şi cu armele, cu corturile şi cu păturile lor. A mai rămas să ne înţelegem în privinţa preţului răscumpărării şi atît. Rattler însă, ucigaşul lui Klekih-Petra, trebuie să moară. Iar în ce vă priveşte, deşi îi sînteţi tovarăşi, am mai fi îngăduitori dacă aţi vorbi sincer. Dar cum nu vreţi, vă aşteaptă aceeaşi soartă.

Era o replică lungă a taciturnului Winnetou, cum nu aveam să mai aud altele decît rareori şi numai în ocazii de mare importanţă. Aşadar, soarta noastră îi stătea la inimă mai mult chiar decît găsea cu cale să mărturisească.

— Dar cum e posibil să ne declarăm duşmanii voştri, cînd de fapt vă sîntem prieteni?! Insistă Sam.

— Taci! Văd că ţi-ai pus în gînd să mori cu o mare minciună pe buze. V-am lăsat pînă acum mai liberi decît pe ceilalţi prizonieri, ca să-l puteţi ajuta pe Old Shatterhand. Dar nu meritaţi cruţare; de acum înainte, veţi fi trataţi mai aspru. Urmaţi-mă! Am să vă arăt locul ce vă e destinat; de aci încolo, nu aveţi voie să-l părăsiţi.

— Asta nu, Winnetou, să nu faci una ca asta! Se rugă Sam îngrozit. Nu pot să mă despart de Old Shatterhand!

— Vei putea. Îţi poruncesc! Voinţa mea e lege!

— Dar te implorăm... Cel puţin să...

— Tăcere! Îl puse la respect apaşul. Să nu mai aud nici un cuvînt în această chestiune! Mă urmaţi, sau pun războinicii mei să vă lege şi să vă ducă pe sus?

— Sîntem în puterea voastră şi, prin urmare, nevoiţi să te ascultăm. Cînd ne vei îngădui să-l revedem pe Old Shatterhand?

— În ziua morţii lui şi a voastră.

— Mai înainte nu?

— Nu!

— Atunci, pînă a te urma, dă-ne voie să ne luăm rămas-bun de la el!

Îmi cuprinse mîna şi simţii barba lui stufoasă atingîndu-mi fruntea; mă sărută. Parker şi Stone făcură la fel. Plecară apoi tustrei împreună cu Winnetou. Rămăsei o vreme singur, pînă veniră cîţiva apaşi şi mă ridicară; nu ştiam încotro mă duc; eram prea slăbit ca să mai deschid ochii. În timp ce mă transportau, am adormit.

Nu ştiu cît a durat somnul. A fost un somn tămăduitor, adînc şi lung. Cînd m-am trezit, nu mi-a mai fost greu să deschid ochii, nu mai eram nici pe departe atît de vlăguit. Puteam să mişc niţel limba şi să-mi duc mîna la gură ca să mă şterg de sînge şi puroi.

Spre mirarea mea, mă aflam într-o odaie pătrată, cu pereţi de zid.

Lumina pătrundea printr-o intrare fără uşă. Patul meu se rezema de peretele opus. Aici se găseau cîteva blănuri de grizzly aşezate una peste alta; o foarte frumoasă cuvertură indiană de Santillo îmi acoperea trupul. În colţ, lîngă intrare, şedeau două femei indiene, una în vîrstă, alta tînără. Mă îngrijeau şi mă păzeau totodată. Bătrîna era scofîlcită, urîtă, cum ajung cele mai multe squaw, adică femei roşii – ca urmare a vieţii lor trudnice. Ele îndeplinesc toate muncile, chiar şi cele mai grele, în timp ce bărbaţii se ocupă de război şi de vînătoare, iar în restul timpului nu fac nici o treabă. Tînăra era frumoasă, ba chiar foarte frumoasă. Îmbrăcată în veşminte europene, ar fi stîrnit admiraţie în orice salon civilizat. Purta un fel de cămaşă lungă de un albastru-deschis, strîns încheiată la gît şi cu mijlocul prins într-o centură din piele de şarpe cu clopoţei.

Nu avea nici o podoabă, cum ar fi, de pildă, mărgelele de sticlă sau monedele ieftine cu care se gătesc de obicei femeile indiene. Singura-i podoabă era părul minunat, lung, împletit în două cozi grele, negre-albăstrii, ce-i cădeau pînă pe şolduri. Părul acesta mi-l amintea pe-al lui Winnetou. De altfel şi trăsăturile feţei semănau cu ale lui. Aceiaşi ochi negri-catifelaţi, pe jumătate ascunşi sub gene lungi, umbroase, ca nişte taine de nepătruns. Şi nici urmă de pomeţii aceia proeminenţi, specifici fizionomiei indiene. Obrajii gingaşi, de un oval cald şi plin, se încheiau la bărbie cu o gropiţă care ar fi făcut farmecul oricărei europene. Vorbea în şoaptă cu bătrîna, probabil pentru a nu mă trezi din somn; cînd surîdea cu gura-i frumoasă, uşor întredeschisă, dinţii albi, asemenea celui mai curat fildeş, sclipeau între buzele-i roşii. Nasul fin, cu nări delicate, ar fi trădat mai curînd o obîrşie greacă decît indiană. Tenul, de un arămiu-deschis, părea suflat cu lumină argintie. Să tot fi avut optsprezece ani şi aş fi pus rămăşag că e sora lui Winnetou.

Cele două squaw lucrau la o centură de piele albă, pe care o împodobeau cu arabescuri şi cusături roşii.

Mă ridicai în capul oaselor; da, mă ridicai şi nu mi-a fost deloc greu s-o fac, deşi înaintea ultimei etape de somn nici nu izbuteam să deschid ochii de slăbiciune. Bătrîna auzi mişcarea, mă privi şi, arătîndu-mă cu degetul, exclamă:

— Uf! Aguan inta-hinta!

"Uf" este o exclamaţie de mirare şi "aguan inta-hinta" înseamnă "e treaz". Fata îşi ridică privirea de la lucrul ei şi, văzînd că şed, se apropie de patul meu.

— Te-ai trezit, aşadar! Spuse ea, folosind, spre marea mea surpriză, o englezească destul de corectă. Ai vreo dorinţă?

Deschisei gura ca să-i răspund. Dar mi-am adus aminte că nu pot vorbi şi că uitasem pentru moment starea în care mă găsesc. Totuşi, aşezîndu-mă mai comod, judecai în sine-mi că s-ar putea să-mi fi revenit şi graiul. Făcui o încercare şi reuşii:

— Da, am chiar... mai multe... dorinţe.

Vai, cît mă bucuram să-mi aud iarăşi glasul! Îmi suna mie însumi ca străin; cuvintele ieşeau precipitate, şuierătoare; îmi provocau dureri în fundul gurii; dar erau, totuşi, cuvinte şi le rosteam eu, care timp de trei săptămîni nu fusesem în stare să pronunţ o silabă.

— Vorbeşte încet sau numai prin semne, mă sfătui ea. Nşo-ci vede că vorbitul îţi face rău.

— Nşo-ci e numele tău? O întrebai.

— Da.

— Har celui ce ţi l-a dat! Nu se putea un nume mai potrivit; eşti ca o zi frumoasă de primăvară, cînd primele flori ale anului încep să-şi dăruie mireasma.

Nşo-ci înseamnă "zi-frumoasă". Fata se îmbujoră uşor la faţă şi îmi aminti:

— Ai vrut să-mi vorbeşti de dorinţele tale.

— Spune-mi mai întîi dacă stai aici din pricina mea.

— Da, am poruncă să te îngrijesc.

— Cine te-a trimis?

— Winnetou, fratele meu.

— Mi-am închipuit că ţi-e frate. Semeni leit cu tînărul şi viteazul luptător.

— Dar tu ai vrut să-l ucizi?

Era numai pe jumătate o afirmaţie. Fata mă scruta din ochi, parc-ar fi vrut să-mi citească sufletul.

— Nu-i adevărat! I-am răspuns.

— El nu te crede şi te socoteşte vrăjmaşul lui. L-ai doborît de două ori, pe el, neînvinsul!

— O dată pentru a-l salva şi a doua oară pentru că trebuia să mă apăr. Îl îndrăgisem încă din prima clipă.

Ochii ei se aţintiră iarăşi prelung într-ai mei. Apoi rosti:

— El n-are încredere în tine, iar eu sînt sora lui. Te mai doare gura?

— Acum nu.

— Poţi să înghiţi ceva?

— Să încerc. Ai voie să-mi aduci apă de băut?

— Da şi pentru spălat. Îţi aduc numaidecît. Ieşi împreună cu bătrîna.

Ce însemnau toate acestea? Ce interpretare să le fi dat? Winnetou ne considera duşmanii lui, nu credea în asigurările noastre şi totuşi a pus-o pe sora lui să îmi poarte de grijă! Motivul l-am descoperit abia mai tîrziu.

După puţin, cele două squaw se înapoiară. Tînăra ducea un vas de forma unei cupe din argilă cafenie şi amintind meşteşugul olarilor pueblo indieni. Vasul era plin cu apă limpede. Mă socotea încă prea slab ca să beau fără ajutorul ei, aşa că-mi duse vasul la gură. Înghiţeam greu, chiar foarte greu; suportam dureri mari; dar mergea, trebuia să meargă; băui cu înghiţituri mici şi cu pauze mari, pînă golii toată cupa.

Cîtă putere îmi dădu apa! Nşo-ci observă efectul şi-mi zise:

— Ţi-a făcut bine. Mai tîrziu îţi aduc şi altceva. Trebuie să-ţi fie tare sete şi foame. Vrei să te speli?

— Oare voi putea?

— Încearcă!

Bătrîna aduse apă într-o coajă de dovleac tăiat în două. Nşo-ci mi-o aşeză lîngă pat şi-mi dădu o împletitură dintr-o scoarţă de copac, albă şi fină, semănînd cu un prosop. Am încercat să mă spăl, dar n-am reuşit din cauza slăbiciunii. Atunci fata muie un capăt al prosopului în apă şi mi-l trase pe obraz, pe mîini – mie, presupusului duşman de moarte al fratelui şi al părintelui ei. Cînd sfîrşi, mă întrebă cu un surîs blînd şi cu vădită compasiune:

— Ai fost totdeauna uscăţiv ca acum?

Uscăţiv? Ah, la asta nici nu mă gîndisem! Trei lungi săptămîni de febră şi, pe deasupra, leşinul cataleptic care sfîrşeşte de obicei cu moartea! Apoi nemîncat şi fără un strop de apă! Normal că toate acestea nu puteau trece fără urme. Îmi umflai obrajii şi răspunsei:

— N-am fost niciodată slab.

— Atunci priveşte-ţi chipul în apă!

Mă uitai în tigva de dovleac şi mă speriai de-a binelea: din apă răsărea un cap scheletic, de strigoi.

— Ce minune că mai trăiesc! Strigai aproape fără să vreau.

— Aşa spune şi Winnetou. Ai suportat şi drumul lung călare pînă aici. Spiritul cel mare şi bun ţi-a dăruit multă putere; altul n-ar fi dus-o aşa cinci zile încheiate.

— Cinci zile? Dar unde ne aflăm?

— La noi, în pueblo, la Rio Pecos.

"Pueblo" este o aşezare de piatră, un fel de cetate indiană.

— Oare s-au întors şi războinicii voştri care fuseseră luaţi prizonieri?

— Da, toţi. Ei locuiesc nu departe de pueblo.

— Sînt şi prizonierii kiowaşi aici?

— Sînt şi ei. De fapt, ar fi meritat să fie ucişi. Orice alt trib i-ar fi chinuit şi omorît, dar bunul Klekih-Petra, care a fost dascălul nostru, ne-a învăţat blîndeţea Marelui Spirit. Dacă ne plătesc preţul răscumpărării, atunci kiowaşii se pot întoarce acasă.

— Şi cei trei tovarăşi ai mei? Ştii unde se află?

— Într-o odaie ca asta, numai că sînt legaţi şi nu au lumină.

— Cum le merge?

— Nu le lipseşte nimic; cine va muri la stîlpul caznelor are nevoie de putere ca să reziste mult, să se chinuiască. Altminteri n-ar fi pedeapsă.

— Deci îi aşteaptă moartea? Trebuie să moară?

— Trebuie.

— Şi eu?

— Şi tu!

Glasul ei nu trăda nici o urmă de compătimire. Era oare această fiinţă frumoasă atît de insensibilă, încît să nu o mişte moartea unui om?

— Spune-mi, n-aş putea vorbi cu ei? O rugai.

— E interzis.

— Nici să-i văd măcar o dată, de departe?

— Nici.

— Atunci poate îmi îngădui să le dau un semn de viaţă?

— Nici asta nu se poate.

— Numai o vorbă, ca să afle cum mă simt...

Cumpăni o clipă, apoi răspunse:

— Am să-l rog pe Winnetou, fratele meu, să fie informaţi din cînd în cînd despre starea ta.

— Va trece Winnetou pe la mine?

— Nu.

— Vreau să-i vorbesc ceva!

— Dar el nu are ce să-ţi vorbească.

— Ceea ce vreau să-i spun e de mare însemnătate.

— Pentru el?

— Pentru mine şi pentru tovarăşii mei.

— Nu va veni. Dar îi comunic eu, dacă e un lucru pe care mi-l poţi încredinţa.

— Nu, îţi mulţumesc! Aş putea să ţi-l spun şi ţie; ţi-aş încredinţa chiar totul, totul. Dar dacă Winnetou e prea mîndru ca să discute cu mine, atunci nici eu n-am să-i vorbesc prin mijlocitor.

— N-ai să-l vezi decît în ziua morţii tale. Noi plecăm acum. Dacă doreşti sau ai nevoie de ceva, dă-ne un semn. O să-l auzim şi va veni cineva imediat.

Scoase din buzunar un fluieraş mic de argilă şi mi-l dădu. Apoi ieşi împreună cu bătrîna.

Se poate oare imagina o situaţie mai ciudată decît aceea în care mă găseam? Bolnav de moarte, urma să fiu bine îngrijit ca să-mi recapăt puterea de a îndura o moarte lungă şi chinuitoare! Iar cel care-mi pregătea sfîrşitul poruncise să fiu îngrijit de însăşi sora lui, nu de vreo bătrînă slută şi murdară!

Cred că nu e nevoie să adaug că discuţia mea cu Nşo-ci nu s-a desfăşurat chiar atît de simplu cum am descris-o. Articularea cuvintelor îmi provoca dureri. Vorbeam anevoie şi trebuia să fac pauze lungi şi dese pentru a-mi trage sufletul. Asta m-a obosit. După ce plecă "Zi-frumoasă", adormii numaidecît.

Trecură astfel cîteva ceasuri. La deşteptare, mi-era o sete cumplită şi o foame de lup. M-am folosit de fluieraşul acela fermecat. Imediat apăru bătrîna – pesemne că veghease afară, lîngă uşă –, îşi iţi capul şi mă întrebă ceva. N-am desluşit decît cuvintele "işa" şi "işda", dar nici pe acestea nu le înţelegeam. De fapt, mă întreba dacă vreau să mănînc sau să beau. Făcui semne mimînd băutul şi mestecatul, după care femeia dispăru. Peste puţin, sosi Nşo-ci cu o strachină de lut şi cu o lingură. Îngenunche lîngă patul meu şi-mi dădu să mănînc, lingură cu lingură, ca şi cum ai hrăni un copil care încă nu se descurcă singur. Indienii înapoiaţi nu folosesc asemenea vase şi tacîmuri; dar bietul Klekih-Petra fusese şi în această privinţă un dascăl al apaşilor.

În strachină era zeamă de carne foarte concentrată şi amestecată cu mălai pe care indienii îl prepară anevoie, măcinînd boabele între două pietre. Dar în gospodăria lui Inciu-Ciuna exista o morişcă de mînă care, mai tîrziu, mi-a fost prezentată ca o raritate şi pe care o construise Klekih-Petra.

Fireşte că-mi era şi mai dificil să mănînc decît să beau; suportam cu mare greu durerile şi-mi venea să ţip la fiecare îmbucătură. Dar natura cerea hrană şi, dacă nu voiam să mor de inaniţie, trebuia să mănînc. Îmi dădeam chiar osteneala să nu se observe suferinţa mea; totuşi, de durere, îmi dădeau lacrimile şi pe acestea nu le puteam stăpîni. Nşo-ci îmi sesiză suferinţa şi, după ce biruii şi ultima lingură, îmi spuse:

— Eşti slab că abia te mai ţii, dar ai voinţă şi dîrzenie de viteaz. Măcar de te năşteai apaş şi nu o faţă palidă mincinoasă!

— Eu nu mint. Nu mint niciodată. Ai s-o recunoşti şi tu cîndva!

— Mult aş vrea să te cred; dar nu a fost decît o singură faţă palidă pe lume care vorbea cinstit şi anume Klekih-Petra, pe care l-am iubit cu toţii. Era urît, dar avea mintea limpede şi o inimă bună, frumoasă. Voi l-aţi ucis fără să vă fi jignit măcar; de aceea trebuie să muriţi şi să fiţi îngropaţi împreună cu el.

— Cum? Nu l-aţi îngropat încă?

— Nu.

— Dar nu e posibil să se fi păstrat leşul atîta timp!

— Se află într-un coşciug bine închis, în care nu pătrunde aerul. Ai să vezi şi tu coşciugul înainte de a muri.

După această consolare fata plecă. Este, oricum, o nespusă mîngîiere ca, sortit schingiuirilor şi morţii, să poţi admira mai întîi sicriul altuia! De fapt însă, nici nu luam în serios apropierea morţii. Ba eram sigur că voi trăi. Posedam doar o mărturie infailibilă pentru a demonstra nevinovăţia noastră şi anume şuviţa ce o tăiasem din părul lui Winnetou pe cînd îl eliberam din captivitate.

Dar mai era oare la mine? Nu cumva mi-a fost luată? Mă îngrozii la gîndul acesta. În scurtele mele clipe de trezie nu-mi trecuse prin minte că indienii obişnuiesc să-şi jefuiască prizonierii. Trebuia, deci, să-mi controlez buzunarele.

Mai purtam pe mine aceleaşi haine cu care căzusem în mîinile apaşilor. Nu mă dezbrăcaseră, nu-mi luaseră nimic din veşminte. Îşi poate oricine imagina ce înseamnă să zaci trei săptămîni încheiate aşa, îmbrăcat, în arsura rănilor. Sînt împrejurări prin care treci aievea, dar pe care nu le poţi istorisi într-o carte. Cititorii desigur că-l invidiază pe omul care a călătorit mult, care a trecut prin ciur şi dîrmon; dar dac-ar afla chiar toate lucrurile, atunci s-ar feri ca de foc să-i calce pe urme. De cîte ori nu primesc scrisori de la cititori entuziaşti, admiratori ai cărţilor mele, prin care mă anunţă că vor să întreprindă şi ei asemenea călătorii! Mă întreabă de cheltuieli, de echipament; pe unii îi interesează ce cunoştinţe trebuie să-ţi însuşeşti în prealabil şi ce limbi e bine să înveţi. Pe aceşti domni, care se dau în vînt după aventuri, îi vindec repede vorbindu-le deschis şi trăgînd perdeaua de pe faptele ce le trecusem sub tăcere.

Îmi controlai deci buzunarele şi, spre plăcuta mea surpriză, găsii totul neatins; numai armele îmi fuseseră luate. Scosei la iveală cutia de sardele; hîrtiile se găseau la locul lor şi, printre ele, şuviţa din părul lui Winnetou. O strînsei cu grijă şi mă culcai liniştit. Către seară, cum mă trezii – deşi nu dădusem semnalul – Nşo-ci se înfăţişă iarăşi cu bucate şi cu apă proaspătă. Mîncam acum fără ajutorul ei şi, în răstimp, îi puneam fel de fel de întrebări; ea îmi răspundea după caz cu da sau nu, ori prefera să tacă! I se dăduseră, desigur, indicaţii stricte de comportare. Erau multe pe care nu trebuia să le ştiu. Am întrebat-o cum se face că mi-au fost lăsate toate lucrurile.

— Fratele meu Winnetou a poruncit astfel, mă lămuri ea.

— Cunoşti şi pricina?

— Nu, nu l-am întrebat. Dar pot să-ţi istorisesc altceva mai interesant.

— Ce anume?

— Le-am văzut pe cele trei feţe palide care au fost prinse o dată cu tine.

— Le-ai văzut cu ochii tăi? Întrebai cu bucurie.

— Da. Am fost să le dau de veste că te simţi mai bine şi că în curînd vei fi sănătos. Atunci, acela ce poartă numele Sam Hawkens m-a rugat să-ţi dau ceva din partea lui, un lucru pe care ţi l-a pregătit în timpul celor trei săptămîni cît ai zăcut bolnav de moarte.

— Ce lucru?

— L-am întrebat pe Winnetou dacă pot să ţi-l aduc şi el a încuviinţat. Iată-l. Trebuie că eşti un om puternic şi viteaz dacă îndrăzneşti să înfrunţi ursul cenuşiu numai cu cuţitul în mînă. Sam Hawkens mi-a povestit totul.

Îmi dădu o salbă confecţionată din dinţii şi ghearele acelui grizzly; nu lipseau nici vîrfurile urechilor.

— Cum de a reuşit să meşterească o asemenea salbă? Întrebai mirat. Fără nici o sculă? Sau i-aţi lăsat cuţitul şi celelalte lucruri?

— Nu. Numai ţie nu ţi s-a luat nimic. Însă Winnetou, aflînd de la dînsul că ar dori să facă o salbă, i-a înapoiat ghearele şi dinţii ursului, dîndu-i şi sculele necesare. Pune-ţi salba la gît, fiindcă n-ai să te bucuri multă vreme de ea.

— Adică trebuie să mor curînd?

— Da.

Îmi luă salba din mînă şi mi-o petrecu după gît. Din acea zi am purtat-o mereu, cît am stat în vestul sălbatic. I-am răspuns frumoasei indiene:

— Darul acesta puteai să mi-l aduci şi mai tîrziu. Nu era nici o grabă, căci sper să-l port încă mulţi ani de-aci încolo.

— Greşeşti. Timpul e scurt, foarte scurt.

— Nu cred. Războinicii voştri nu mă vor ucide.

— Ba da! S-a hotărît în sfatul bătrînilor.

— Atunci or să-şi schimbe hotărîrea cînd vor afla că sînt nevinovat.

— Ei nu-ţi dau crezare!

— Le voi dovedi şi mă vor crede.

— Dovedeşte, dovedeşte! M-aş bucura mult, foarte mult să aflu că nu eşti un mincinos şi un trădător! Spune-mi, ce dovadă ai, să-l înştiinţez pe fratele meu Winnetou.

— Să vină la mine şi va afla.

— N-are să vină.

— Atunci am să tac. N-am obiceiul să cerşesc nimănui prietenia şi nici să vorbesc prin mijlocire unui om care mă poate vizita personal.

— Ce aspri mai sînteţi şi voi, războinicii! Cu cîtă bucurie ţi-aş fi adus iertarea lui Winnetou! Însă n-ai s-o capeţi.

— N-am nevoie de iertare, de vreme ce n-am comis nici o faptă care ar trebui iertată. Am să te rog totuşi să-mi faci un alt serviciu.

— Şi anume?

— Dacă ai prilejul să-l mai vezi pe Sam Hawkens, spune-i să fie fără grijă. Cum mă fac sănătos, ne dobîndim libertatea.

— Asta n-o mai cred! E o speranţă deşartă.

— Nu e speranţă. Sînt absolut sigur. Vei vedea mai tîrziu că am dreptate.

Convingerea cu care vorbeam o făcu să renunţe la răspuns; plecă fără să mai spună nimic.

Aşadar, închisoarea în care mă aflam era situată lîngă Rio Pecos, în orice caz, într-o vale lăuntrică, pentru că, ori de cîte ori privirea îmi scăpa dincolo de uşă, se izbea pe peretele unei stînci nu prea depărtate; or, valea lui Rio Pecos trebuia să fie mult mai întinsă. Mi-ar fi plăcut să vizitez acest pueblo în care vieţuiam. Dar cum să mă scol din pat? Şi chiar dac-aş fi reuşit să mă ţin pe picioare şi să mă deplasez, nu ştiam dacă mi-era îngăduit să părăsesc încăperea.

Cînd se făcu întuneric, intră bătrîna şi se aşeză într-un colţ. Adusese o lampă făcută dintr-o tărtăcuţă golită şi o ţinu aprinsă toată noaptea. Bătrîna avea de împlinit muncile mai grele, în timp ce Nşo-ci reprezenta, cum s-ar spune, principiul ospitalităţii.

Mi-am petrecut noaptea într-un somn adînc, întremător şi dimineaţa m-am trezit mai înviorat. În ziua aceea mi se dădu de mîncare nu mai puţin de şase ori: tot zeamă de carne cu mălai. Era un aliment pe cît de nutritiv, pe atît de uşor de digerat, care avea să-mi fie servit şi în zilele următoare, pînă ce am ajuns să mestec mai bine şi să consum hrană mai solidă, îndeosebi carne.

Sănătatea îmi revenea văzînd cu ochii. Muşchii se refăceau şi umflătura din gură scădea rapid. Nşo-ci rămase mereu aceeaşi, prietenoasă, grijulie, deşi convinsă că mi se apropie sfîrşitul. De cîte ori se credea neobservată, surprindeam în ochii ei o privire tristă, ca un fel de întrebare mută, stăruind asupră-mi. Părea că începe să-i fie milă de mine. Greşisem, deci, crezînd-o fără inimă.

Mă hotărîi s-o întreb dacă pot să-mi părăsesc odaia a cărei intrare era veşnic deschisă; îmi răspunse negativ. Totodată, mă informă că, zi şi noapte, neobservaţi de mine, doi paznici făceau de serviciu în faţa intrării şi că voi fi păzit şi de-aci încolo. Dacă n-am fost legat, faptul se datora stării mele de slăbiciune; după părerea ei, însă, urma să fiu legat cît de curînd în curele.

Această ştire m-a îndemnat să fiu prudent. Ce-i drept, îmi puneam nădejdea în şuviţa de păr; era totuşi posibil să dau greş pe această cale; într-o asemenea eventualitate, trebuia să mă bizui pe mine, pe forţa mea fizică şi această forţă trebuia antrenată. Dar cum?

Numai în timpul somnului zăceam întins pe blănurile de urs; altminteri, şedeam sau umblam cîte puţin prin cameră. I-am explicat frumoasei Nşo-ci că nu sînt obişnuit să şed pe moale şi am rugat-o să-mi procure, dacă poate, un pietroi. Dorinţa mea ajunse la urechile lui Winnetou, care-mi trimise bolovani de diferite mărimi. Cel mai mare cîntărea, fără îndoială, un chintal. Cu aceşti bolovani făceam exerciţii ori de cîte ori mă aflam singur în odaie. Faţă de îngrijitoarea mea simulam încă slăbiciune; în realitate, după numai paisprezece zile, eram în stare să ridic cu uşurinţă, de cîteva ori la rînd, pietroiul cel mai greu. Făceam serioase progrese şi, la sfîrşitul celei de-a treia săptămîni, îmi simţii forţele pe deplin restabilite.

Se împliniseră, deci, şase săptămîni de cînd mă aflam aici şi nu-mi parvenise încă nici o ştire despre eliberarea prizonierilor kiowaşi. Era o performanţă să hrăneşti atîta timp două sute de oameni! Oricum, kiowaşii îşi vor plăti hrana cu vîrf şi îndesat. Cu cît vor rămîne mai multă vreme aici fără să accepte condiţiile apaşilor, cu atît mai ridicat va fi preţul răscumpărării.

Era într-o frumoasă şi însorită dimineaţă de toamnă tîrzie, cînd Nşo-ci îmi aduse gustarea şi, în timp ce îmbucam, se aşeză lîngă mine, contrar obiceiului ei din ultimele zile de a se depărta imediat. Ochii i se opriră asupra mea cu licăriri neliniştite. Mă învălui într-o privire blîndă şi o lacrimă i se rostogoli pe obraz.

— Plîngi? O întrebai. S-a întîmplat ceva care te mîhneşte?

— Se va întîmpla astăzi.

— Ce?

— Kiowaşii au fost eliberaţi şi pleacă. Trimişii lor au sosit azi-noapte la malul rîului şi au adus toate avuţiile cerute de noi drept despăgubire.

— Şi asta te întristează? Ar trebui să te bucuri că pleacă, în sfîrşit, după ce v-au îndeplinit condiţiile.

— Nu ştii ce vorbeşti, nici nu bănuieşti măcar ce te aşteaptă! Plecarea kiowaşilor va fi sărbătorită; adică tu şi cei trei tovarăşi ai tăi veţi fi legaţi la stîlpul caznelor.

Presimţeam de mult că se apropie deznodămîntul şi totuşi tresării aflînd înfricoşătoarea veste. Aşadar, sosise ziua hotărîtoare, poate chiar ultima din viaţa mea! Ce-mi va aduce oare această zi pînă la căderea serii? Mă prefăcui nepăsător şi mîncai aparent liniştit; isprăvind, îi dădui strachina. O luă, se ridică şi voi să iasă. Se întoarse însă din prag, veni iar lîngă mine, îmi întinse mîna şi, fără a-şi mai reţine lacrimile, rosti:

— E ultima oară că-ţi mai pot vorbi. Te las cu bine! Ţi se spune Old Shatterhand şi eşti un războinic viteaz. Să te ţii tot aşa de dîrz cînd te vor supune la chinuri! Nşo-ci e foarte mîhnită de moartea ta; dar se va bucura nespus dacă durerea nu-ţi va smulge nici un strigăt, nici un vaiet. Fă-mi, te rog, bucuria şi mori ca un erou!

După această rugăminte, se grăbi să părăsească odaia. Mă apropiai de ieşire ca s-o urmăresc din ochi. Dar mă pomenii cu două ţevi de puşcă îndreptate spre mine: cei doi paznici îşi făceau datoria. Dacă mai înaintam un pas, desigur că m-ar fi împuşcat sau poate că m-ar fi rănit numai, ca să nu pot merge mai departe. La o evadare nici nu puteam visa; aş fi eşuat, fără îndoială, cu atît mai mult cu cît nici nu cunoşteam locurile. M-am retras deci iarăşi în închisoarea mea.

Ce-mi rămînea de făcut? În orice caz, cel mai bun lucru era să aştept liniştit desfăşurarea evenimentelor şi, la momentul oportun, să încerc efectul ce l-ar produce şuviţa de păr. Mi-a fost suficientă privirea pe care am aruncat-o afară, ca să mă conving că orice gînd de fugă ar fi curată nebunie. Citisem, ce-i drept, multe despre aşezările pueblo, dar nu văzusem încă nici una. Ele sînt ridicate în scop de apărare şi, în ce priveşte construcţia lor, corespund în totul destinaţiei.

Îndeobşte, un pueblo e durat în golurile adînci ale stîncilor, din piatră tare şi din cărămidă. Clădirile se compun din mai multe caturi al căror număr variază după specificul locului. Etajul suprapus e zidit mai înăuntru, încît acoperişul celui inferior îi alcătuieşte un fel de platformă. Întregul oferă priveliştea unei piramide cu etaje, care, spre vîrf, sînt din ce în ce mai adînc săpate în stîncă. Prin urmare, parterul este cel mai ieşit înafară şi cel mai întins, pe cînd etajele superioare se îngustează mereu. Caturile acestea nu sînt legate laolaltă, ca la noi, prin trepte interioare; se ajunge la ele din exterior, pe scări mobile, sprijinite de zid, care pot fi îndepărtate la nevoie. Dacă se apropie vreun duşman, scara dispare şi el nu va putea să urce decît folosindu-se de o scară proprie; dar în acest caz, va trebui să ia cu asalt fiecare etaj în parte, fiind expus focului pe care îl deschid apărătorii de pe platforma superioară, bine adăpostiţi în faţa gloanţelor inamice.

Într-un asemenea pueblo-piramidă mă aflam eu şi anume – după aprecierea mea – la etajul opt sau nouă. Cum aş fi putut coborî ca să evadez de aici, cînd pe fiecare platformă vegheau indienii? Nu.

Trebuia să rămîn locului. Mă trîntii, aşadar, pe pat şi aşteptai. Erau ceasuri grele, aproape insuportabile; timpul înainta cu paşi de melc şi se făcu aproape amiază, fără să fi intrat cineva la mine; se adevereau astfel spusele fetei. În sfîrşit, auzii mişcîndu-se afară cîţiva oameni.

Winnetou pătrunse în odaie, însoţit de cinci apaşi. Rămăsei culcat şi, în aparenţă, nepăsător. Mă cercetă cu ochi stăruitori şi rosti:

— Old Shatterhand să-mi spună dacă s-a făcut sănătos.

— Nu de tot, răspunsei.

— Dar precum aud, graiul i-a revenit?

— Da.

— Şi poţi umbla?

— Cred.

— Ştii să înoţi?

— Puţin.

— Atunci e în regulă; va trebui să înoţi. Ai aflat în ce zi fusese hotărît să ne revedem?

— În ziua morţii mele.

— Ai reţinut bine. Ziua a sosit. Scoală-te, vei fi legat.

Ar fi fost o copilărie să nu dau urmare ordinului. Aveam de-a face cu şase indieni, care, fără prea multă dificultate, m-ar fi luat pe sus. Aş fi fost în stare, nu-i vorbă, să dobor pe unul sau pe altul, dar astfel n-aş fi reuşit decît să-i înfurii şi mai mult pe camarazii lor. Mă ridicai deci din pat şi întinsei mîinile; mi le-au legat în faţă; apoi mi-au pus curele la picioare, dar în aşa fel, încît să pot merge încet şi chiar să urc la nevoie cu paşi mărunţi. Pe urmă am fost scos afară, pe platformă.

De aici ducea o scară la etajul imediat inferior; nu era o scară de felul celor folosite la noi, ci un stîlp gros de lemn cu crestături adînci alcătuind un fel de trepte. Trei apaşi mi-o luară înainte; a trebuit să-i urmez, ceea ce – în pofida curelelor – nu-mi cădea peste măsură de greu; în spate veneau ceilalţi doi apaşi. Am coborît astfel de la etaj la etaj. Pe fiecare din platforme stăteau femei şi copii, mă priveau curioşi, tăcuţi, coborînd apoi în urma noastră. Pînă să ajungem deasupra parterului, se alcătuise un convoi de cîteva sute de persoane; era publicul dornic să se desfete la spectacolul morţii.

Nu greşisem în presupunerile mele; acest pueblo era situat într-o vîlcea îngustă, laterală, care dădea în valea largă a lui Rio Pecos. În direcţia aceea mă duceau acum pe mine. Pecos nu e un rîu prea mare; în timpul verii şi al toamnei apele sale sînt şi mai sărace decît iarna şi primăvara; are însă şi locuri adînci, unde apa nu scade în nici un anotimp; acolo există şi o vegetaţie abundentă – ierburi şi copaci – fapt care-i determină pe indieni să se aşeze în aceste locuri unde găsesc întotdeauna nutreţ pentru cai.

Priveliştea unui asemenea loc se întindea înaintea ochilor mei. Albia rîului era largă de aproximativ o jumătate de oră de mers; pe ambele maluri, la dreapta şi la stînga noastră, creştea tufăriş şi pădure străbătută de pajişti verzi. Chiar în faţa noastră pădurea era tăiată pe amîndouă malurile; nu m-am întrebat de ce, nu aveam timp să meditez. În locul unde vîlceaua pe care o traversasem răspundea în valea largă a rîului răsărea o fîşie de nisip de vreo cinci sute de metri lăţime, ducînd în linie dreaptă la rîu şi continuînd apoi pe malul celălalt; semăna cu o dungă aurie trasă perpendicular peste valea verde. Pe această dungă de nisip nu creştea fir de iarbă, nici tufă, nici copac, cu excepţia unui cedru uriaş înfipt în pămîntul sterp şi străjuind malul opus. Datorită rezistenţei lui, arborele înfruntase toate toanele naturii care croise de-a curmezişul văii acea limbă de nisip. Nu se afla chiar lîngă mal, ci la oarecare distanţă şi fusese ales de Inciu-Ciuna ca să joace un anume rol în spectacolul de azi.

De partea astălaltă a rîului domnea o vie mişcare. Zării mai întîi carul nostru cu boi, pe care apaşii îl luaseră ca pradă. Dincolo de dunga stearpă de pămînt păşteau caii kiowaşilor, aduşi ca preţ al eliberării din captivitate. Acolo se înălţau corturile şi erau expuse feluritele arme, intrînd, de asemenea, în preţul răscumpărării. Se afla acolo şi Inciu-Ciuna împreună cu oamenii care aveau să calculeze valoarea tuturor lucrurilor aduse de kiowaşi. Tangua era cu ei; fusese eliberat şi dînsul împreună cu războinicii săi. O scurtă privire asupra acestei mulţimi îmbrăcate în veşminte fantastice, predominant roşii, îmi vădi prezenţa unui număr de minimum şase sute de apaşi.

Văzînd că ne apropiem, se adunară şi formară repede mai multe şiruri dispuse într-un semicerc larg în jurul carului cu boi spre care eram condus. Li se alăturară şi kiowaşii.

Odată ajuns, îi văzui pe Sam Hawkens, pe Stone şi pe Parker legaţi fedeleş, însă nu de car, ci de nişte stîlpi înfipţi adînc în pămînt. Un al patrulea stîlp îşi aştepta victima; aici mă legară pe mine. Aşadar, aceştia erau stîlpii de tortură, la care urma să ne încheiem viaţa în mod jalnic, în chinuri şi batjocuri! Stîlpii se înşirau pe un singur rînd, la intervale mici, în aşa fel încît să putem comunica între noi. După mine venea Sam, apoi Stone şi Parker. Prin preajmă zăceau numeroase legături de vreascuri. Urmau să fie adunate la picioarele noastre şi aprinse ca să ardem în vîlvătăile focului, după ce vom fi trecut prin celelalte torturi.

Prietenii mei nu păreau să se fi chinuit în timpul prizonieratului; arătau bine hrăniţi, numai că nu dădeau semne de voioşie.

— Ah, sir, iată-vă şi pe dumneavoastră! Mă întîmpină Sam. E o tevatură jalnică, nespus de jalnică, la care au de gînd să ne supună. Nu cred să rezistăm. Din asemenea chinuri cu greu se poate scăpa. Şi, în plus, se pregătesc să ne şi frigă, dacă nu mă-nşel. Ce spuneţi de afacerea asta, sir?

— Ai vreo nădejde de salvare, Sam?

— Nu văd cine-ar putea să ne smulgă de-aici. Mi-am frămîntat mintea săptămîni de-a rîndul, dar n-am găsit nici o soluţie. Am zăcut pe întuneric, într-o văgăună de piatră şi pe deasupra legaţi cobză şi cu paznici înjur. Cum să scapi în asemenea condiţii?! Dar dumneavoastră cum aţi dus-o?

— Foarte bine!

— Cred şi eu; vi se citeşte pe faţă. V-au îndopat cum se îndoapă gîscanii pentru Sfîntul Martin. Şi cu limba cum staţi?

— Binişor. Precum auzi, pot vorbi; umflătura, cît mai este, va trece şi ea curînd.

— Sînt convins! Drăguţa de ea va fi astăzi radical vindecată; nici urmă nu va rămîne. Dar nici din Old Shatterhand nu se va alege decît un pumn de cenuşă. Şi totuşi, chiar dacă nu văd vreo salvare, nu mă prea simt ca în pragul morţii. Mă credeţi ori nu, dar nici măcar nu mi-e teamă, nici nu mă frămînt. Mă simt ca şi cum indienii ăştia nu ne-ar vrea răul, ca şi cum de undeva, pe neaşteptate, ar trebui să apară un salvator.

— Posibil! Nici eu nu mi-am pierdut speranţa. Aş pune chiar rămăşag că, deseară, la capătul acestei zile tragice, ne vom găsi într-o foarte bună dispoziţie.

— Asemenea vorbă nu poate ieşi decît din gura dumneavoastră, pentru că sînteţi un greenhorn desăvîrşit. Auzi, într-o foarte bună dispoziţie! Prostii! Nici nu mă gîndesc la una "foarte bună". I-aş mulţumi Domnului dacă deseară m-aş simţi barem într-un oarecare fel.

— Ţi-am repetat de atîtea ori şi ţi-am dovedit că greenhorn-ii de soiul meu sînt cu totul altfel de indivizi decît ai voştri.

— Aşa? Şi la urma urmei ce vreţi să spuneţi? Parcă folosiţi un ton ciudat. Aţi găsit vreo idee potrivită?

— Da.

— Cînd? Care?

— În seara cînd Winnetou şi tatăl său au fugit din prizonierat.

— Va să zică atunci? Nici o scofală! Ideea de atunci nu mai poate folosi astăzi; doar nu aveaţi cum să prevedeţi că vom fi cazaţi aici, la apaşi, în nişte condiţii atît de agreabile. Şi cum îi zice, mă rog, ideii dumneavoastră?

— Şuviţa de păr.

— Şuviţa de păr? Repetă Sam uluit. Ia spuneţi-mi, sir, cum staţi cu mansarda? Aveţi cumva un cuib de şoareci în cap?

— Nu cred.

— Atunci ce-mi veniţi cu şuviţa de păr? V-a oferit vreo iubită de pe vremuri cosiţa ei şi vreţi să le-o faceţi cadou apaşilor?

— Dimpotrivă, e de la un bărbat.

Mă privi ca şi cum s-ar fi îndoit de sănătatea mea psihică şi, clătinînd din cap, zise:

— Ascultaţi-mă, scumpe sir, vă lipseşte o doagă. Rana de la cap trebuie să fi lăsat urme. Probabil că şuviţa de păr o purtaţi în creier, nu în buzunar. Eu, unul, nu pricep cum un smoc de păr ne-ar putea salva de stîlpii ăştia.

— Hm! Vezi că ideea aparţine unui greenhorn şi trebuie să aşteptăm în linişte pînă să-şi dovedească valoarea. Iar în ce priveşte stîlpii, te asigur că cel puţin eu unul n-am să rămîn veşnic legat.

— Fireşte! După ce ajungeţi cenuşă, nu vă mai ţine nimeni legat de stîlp.

— Pshaw! îmi vor da drumul încă înainte de a începe tortura.

— Zău? Şi pe ce vă bizuiţi?

— Mă vor pune să înot.

— Să înotaţi? Întrebă el, aruncîndu-mi iarăşi o privire cu coada ochiului, ca un psihiatru pacientului său.

— Da, să înot. Şi asta nu se poate dacă eşti legat de stîlp. Trebuie, deci, să-mi redea libertatea de mişcare.

— La naiba! Cine v-a informat?

— Winnetou.

— Şi cînd o să înotaţi?

— De bună seamă azi, chiar îndată.

— Good luck! Dacă v-a spus-o însuşi Winnetou, înseamnă că mijeşte printre nori o rază de soare. Pesemne că va trebui să vă cuceriţi dreptul la viaţă.

— Aşa cred.

— Atunci vor proceda la fel şi cu noi; nu-mi închipui să facă o excepţie cu dumneavoastră. Deci, situaţia nu e chiar atît de desperată cum credeam.

— Sînt de aceeaşi părere. Probabil că ne vom putea salva.

— Oho! Nu vă faceţi iluzii prea mari! Dacă e vorba să ne cucerim libertatea, ne vor pune la încercări din cele mai grele. Cunosc însă şi cazuri cînd unii prizonieri s-au salvat în felul acesta. Ştiţi să înotaţi, sir?

— Da.

— Bine?

— Suficient ca să nu-mi fie frică de nici un indian.

— Vă previn încă o dată: nu vă faceţi iluzii! Ăştia înoată ca şoarecii de apă, ca peştii!

— Şi eu ca vidra, care prinde peştii şi-i mănîncă.

— Prea vă lăudaţi!

— Deloc. Înotul a fost unul din sporturile mele preferate. Ştii ce se cheamă a călca apa?

— Am auzit.

— Ştii şi cum se procedează?

— Nu, n-am văzut niciodată.

— Atunci e posibil să vezi chiar azi. Dacă mi se dă ocazia să-mi salvez viaţa înot, aproape că nu mă îndoiesc de reuşită.

— Vă urez din inimă, sir! Să sperăm că ni se oferă şi nouă asemenea prilej. Ar fi, oricum, mai bine decît să rămînem agăţaţi de stîlp. Prefer să cad în luptă, decît să fiu chinuit pînă la moarte.

Nimeni nu ne împiedică să vorbim: Winnetou nu ne lua în seamă; discuta cu tatăl său şi cu Tangua; iar războinicii care mă conduseră pînă aici menţineau ordinea mulţimii rînduite în semicerc.

În faţă şedeau copiii, iar în spatele lor fetele şi femeile; printre ele şi Nşo-ci, care îşi lua rareori privirea de la mine. Veneau la rînd băieţandrii şi apoi războinicii adulţi. Cînd Sam pronunţă ultimele cuvinte, ordinea devenise perfectă.

Inciu-Ciuna, care se afla lîngă Winnetou şi Tangua înăuntrul semicercului, îşi înălţă capul şi rosti cu glasul tare, încît auzeam fiece cuvînt:

— Fraţii mei roşii, surori, copii şi chiar voi, bărbaţi din tribul Kiowa, luaţi seama la ceea ce vă spun!

Făcu o pauză şi, constatînd că atenţia tuturor era îndreptată asupra lui, continuă:

— Feţele palide sînt duşmanii oamenilor roşii; se află rareori printre ei cîte unul ai cărui ochi să ne privească limpede şi cu prietenie. Cel mai nobil dintre aceşti puţini a venit cîndva încoace, la poporul apaşilor, ca să-i fie prieten şi părinte. Noi i-am dat numele de Klekih-Petra, părintele alb. Fraţii şi surorile mele l-au cunoscut şi l-au iubit. Să mărturisească deschis aici!

— Howgh! răsună ca un cor solemn.

Căpetenia îşi reluă discursul:

— Klekih-Petra a fost învăţătorul nostru în toate cîte nu le ştiam, dar care ne sînt de folos şi bine venite; ne-a vorbit şi de credinţa albilor şi de Marele Spirit care îi naşte şi îi veghează pe toţi oamenii. Acest Mare Spirit a poruncit ca roşii şi albii să fie fraţi şi să se iubească. Dar i-au împlinit oare albii voinţa? Ne-au adus oare dragoste? Nu! Fraţii şi surorile mele să mărturisească!

— Howgh!răsună din nou.

— Au venit, de fapt, ca să ne prade avutul, să ne jefuiască. Ei pot s-o facă, pentru că sînt mai tari ca noi. Acolo unde altădată păşteau bizonii şi mustangii, ei au ridicat oraşe şi zidării de unde pornesc toate relele în care ne zbatem. Pe unde vîna altădată omul roşu, străbătînd codrul străvechi şi călărind prin savană, goneşte astăzi calul de foc şi trage după el sumedenie de care uriaşe, pline cu duşmani trimişi să ne ucidă. Şi dacă omul roşu fuge din calea lui şi se retrage să flămînzească şi să moară în pace pe locurile ce i-au mai rămas, nu trece mult şi iarăşi îl calcă feţele palide, îl alungă şi-l hăituiesc pentru a croi calului de foc alte drumuri pe glia noastră strămoşească. Am întîlnit asemenea feţe palide şi le-am vorbit paşnic. Le-am spus că ţara e a noastră şi nu a lor. N-au avut cum să nege şi au trebuit să recunoască. Dar cînd le-am cerut să se întoarcă acasă şi să renunţe de bunăvoie a mai deschide drum calului de foc pe imaşurile noastre, nu ne-au ascultat şi l-au ucis pe Klekih-Petra, omul iubit şi cinstit de noi. Fraţii şi surorile mele să întărească cele spuse!

— Howgh! Răsună iarăşi, într-un glas, confirmarea.

— Am adus aici trupul său neînsufleţit şi l-am păstrat pînă în ziua răzbunării. Klekih-Petra va fi înmormîntat şi, împreună cu el, vom îngropa pe ucigaş. De asemenea, i-am prins şi pe aceia care se aflau cu ucigaşul cînd a săvîrşit crima. Ei sînt prietenii lui şi ne-au dat pe mîna kiowaşilor. Dar tăgăduiesc fapta lor mîrşavă. Orice alt neam de oameni roşii, cunoscînd faptele ştiute de noi, ar osîndi pe loc aceste feţe palide la moarte chinuitoare. Noi însă vrem să urmăm sfaturile lui KlekihPetra şi să fim judecători drepţi. Cum ei nu vor să-şi recunoască vina şi susţin că nu ne-au fost duşmani, haide să-i ascultăm şi le hotărîm pe urmă soarta. Fraţii şi surorile mele să dea dezlegarea cuvenită!

— Howgh! se înălţă de jur împrejur aprobarea.

— Auziţi, sir? Sună a bine! Îmi şopti Sam. Dacă vor să ne asculte, înseamnă că nu stăm chiar atît de prost. Sper să-i putem convinge de nevinovăţia noastră. Am să-i lămuresc şi ne vor da drumul.

— Află, dragă Sam, că nu vei reuşi, i-am răspuns.

— Nu? Şi din care motiv? N-oi fi eu bun de gură?

— O, nicidecum! Cred că-ţi turuie gura încă din leagăn; dar iată-ne de şase săptămîni prizonieri şi în tot răstimpul acesta n-ai izbutit să le schimbi părerea despre noi.

— Dar nici dumneavoastră, sir!

— Fireşte că nu. Întîi de toate, n-am putut vorbi şi pe urmă, cînd să mişc şi eu limba, nici un indian nu s-a mai apropiat de mine. Vei recunoaşte că n-a fost chip nici să încerc o pledoarie în faţa vreunuia din şefi.

— Nici să nu încercaţi!

— De ce?

— Fiindcă n-o să iasă nimic. Sînteţi un greenhorn prea naiv în asemenea chestiuni; o să ne înfundaţi şi mai rău. Ce-i drept, dispuneţi de nişte muşchi grozavi, dar ăştia nu ne folosesc în cazul de faţă. Aici e nevoie, în primul rînd, de experienţă, de agerime a minţii, de şiretenie, adică de o seamă de însuşiri care vă lipsesc. În fond, n-aveţi nici o vină: aşa v-a făcut natura. Dar tocmai de aceea zic să nu vă amestecaţi. Lăsaţi apărarea în seama noastră.

— Atunci, dragă Sam, nu-mi rămîne decît să-ţi urez mai mult succes ca pînă acum!

— Nici o grijă; veţi auzi cu urechile proprii cît de bine o întorc.

Dialogul s-a desfăşurat nestingherit; audierea noastră încă nu începuse. Inciu-Ciuna şi Winnetou se întreţineau pe şoptite cu Tangua, cercetîndu-ne din cînd în cînd cu privirea. Discutau, aşadar, despre noi. Ochii celor doi şefi ai apaşilor se întunecau treptat, se aspreau, în timp ce înfăţişarea şi gesturile kiowaşului trădau stăruinţa sa evidentă de a-i convinge pe interlocutori de vinovăţia noastră. Cine ştie ce minciuni îndruga pentru a ne duce la pierzanie! În sfîrşit, se apropiară de noi. Apaşii se opriră la dreapta noastră, iar Tangua se postă lîngă mine, în stînga. Cu voce tare, ca toată lumea să-l audă, Inciu-Ciuna ni se adresă:

— Aţi înţeles ce-am spus adineauri. Mărturisiţi adevărul şi pe urmă apăraţi-vă. Răspundeţi la întrebările mele. Faceţi parte dintre oamenii albi care au lucrat la măsurători pentru calul de foc?

— Da, se grăbi Sam să confirme. Însă trebuie să ştii că noi ăştia trei n-am făcut măsurători, ci am fost trimişi pentru gardă. Iar în ce-l priveşte pe al patrulea, pe Old Shatterhand, cum i se mai spune...

— Taci! Îl întrerupse căpetenia. Să răspunzi numai la întrebările mele şi să nu scoţi o vorbă de prisos! Altminteri, pun să te biciuiască pînă-ţi plesneşte pielea! Prin urmare, faceţi parte dintre acei albi?

Scurt: da sau nu?

— Da! Rosti Sam, scurt, pentru a scăpa de bici.

— Old Shatterhand a lucrat şi el la măsurători?

— Da.

— Şi voi făceaţi de strajă?

— Da.

— Înseamnă că sînteţi şi mai răi; cine îi apără pe hoţi şi pe tîlhari, acela merită pedeapsă îndoită. Ucigaşul Ratller e de-al vostru?

— Da, însă trebuie să ştii că nu i-am fost prieteni...

— Taci, cîine! Îl repezi Inciu-Ciuna. Îmi răspunzi la întrebare, nimic mai mult. Cunoşti legile vestului sălbatic?

— Da.

— Cum se pedepsesc hoţii de cai?

— Cu moartea.

— Ce e mai de preţ: un cal, sau pămîntul cel mare al apaşilor?

Sam tăcu, pentru a nu-şi pronunţa el însuşi sentinţa de moarte.

— Vorbeşte, că de nu, te biciuiesc pînă la sînge!

Atunci mărunţelul, curajosul Sam mîrîi:

— N-ai decît! Loveşte! Sam Hawkens nu e omul care să vorbească silit!

Auzindu-l, îmi întorsei faţa spre el şi-l rugai:

— Vorbeşte, Sam. E mai bine pentru noi!

— Well, îmi răspunse, dacă doriţi, voi accepta să vorbesc, deşi ar trebui să tac.

— Spune, ce-i mai important: un cal, sau pămîntul nostru?

— Pămîntul.

— Prin urmare, unul care fură pămînt merită mai curînd moartea decît hoţul de cai. Iar voi tocmai asta vreţi: să ne furaţi pămîntul. Pe deasupra, mai sînteţi şi tovarăşii ticălosului care l-a omorît pe Klekih-Petra. Aceasta înăspreşte pedeapsa. Ca hoţi de pămînt aţi fi fost ucişi fără cazne; dar ca ucigaşi, veţi fi schingiuiţi la stîlpul caznelor pînă veţi muri. Totuşi n-am încheiat încă şirul isprăvilor voastre. Ne-aţi dat sau nu pe mîinile duşmanilor noştri kiowaşi?

— Nu!

— Minţi!

— Spun adevărul!

— N-ai venit tu după noi călare, împreună cu Old Shatterhand, după ce v-am părăsit?

— Da.

— Iată dovada sigură a duşmăniei!

— Ba nu-i aşa. Voi ne-aţi ameninţat şi, după toate regulile de aici, din vestul sălbatic, trebuia să ne încredinţăm că nu v-aţi ascuns prin apropiere. Aţi fi putut să vă ascundeţi şi să deschideţi focul asupra noastră. Numai de aceea v-am urmărit.

— De ce nu ai făcut-o singur? De ce l-ai luat şi pe Old Shatterhand?

— Ca să-l învăţ cum se citesc urmele; dînsul e abia ucenic.

— Dacă dorinţele vă erau atît de paşnice şi nu ne-aţi urmărit decît din prevedere, atunci de ce i-aţi chemat în ajutor pe kiowaşi?

— Pentru că am văzut că ai luat-o repede înainte. Voiai să-ţi aduci războinicii şi să ne ataci.

— Şi aveaţi mare nevoie de ajutorul kiowaşilor?

— Fireşte.

— Altă cale nu găseaţi?

— Nu.

— Iarăşi minţi! N-aveaţi decît să vă supuneţi poruncii mele, să părăsiţi locul şi aţi fi scăpat teferi.

— Nu puteam pleca înainte să fi terminat lucrul.

— Aşa, va să zică, voiaţi să duceţi furtul pînă la capăt, deşi v-am prevenit. Pentru asta i-aţi chemat în ajutor pe kiowaşi. Dar cine îi aţîţă pe duşmani împotriva noastră dovedeşte că şi el ni-e duşman, deci trebuie ucis. Iată încă un temei ca să vă condamnăm la moarte! Dar nici măcar nu aţi lăsat pe seama kiowaşilor ca ei singuri să ne atace şi să ne biruie; i-aţi sprijinit şi voi. Recunoşti?

— N-am vrut decît să împiedicăm vărsarea de sînge.

— Îţi rîzi de mine? Nu ne-ai ieşit tu înainte la întoarcerea noastră?

— Da.

— Şi nu ne-ai iscodit?

— Da.

— Şi n-ai stat toată noaptea în preajma noastră? Da ori ba?

— Aşa e.

— Nu ai condus tu feţele palide pînă la rîu, ademenindu-ne acolo? Nu i-ai ascuns pe kiowaşi în pădure ca să poată sări apoi asupra noastră?

— E adevărat, însă trebuia...

— Taci! Vreau un răspuns scurt, nu pălăvrăgeli. Ne-aţi atras într-o cursă? Al cui a fost vicleşugul?

— Al meu.

— De astă dată ai spus adevărul. Unii de-ai noştri au fost răniţi, alţii omorîţi, restul prinşi. Şi totul din pricina voastră. Sîngele vărsat vă dovedeşte vinovăţia. Iată încă un temei ca să fiţi daţi morţii.

— În planul meu era...

— Ţine-ţi gura! Nu te-am întrebat nimic. Marele şi bunul Spirit ne-a trimis un salvator neştiut şi nevăzut. Eu şi fiul meu Winnetou am fost eliberaţi. Ne-am furişat pînă la caii noştri, dar nu am luat decît doi, cît ne trebuia. Restul i-am lăsat acolo fraţilor noştri prizonieri pentru ca, după ce-i vom fi scos în libertate, să se folosească de ei. Am pornit în goană, ca să ne adunăm războinicii şi să-i zdrobim pe kiowaşi. Le descoperiserăm urmele, de aceea ne-am putut întoarce chiar a doua zi să tăbărîm asupra duşmanului. A curs iarăşi mult sînge; numărăm în total şaisprezece morţi, fără a mai socoti chinul răniţilor. Aşadar, încă un temei ca să fiţi omorîţi. Să nu vă aşteptaţi nici la iertare, nici la milă şi...

— Nu cerem iertare, ci dreptate! Îl întrerupse Sam. Pot să...

— N-ai de gînd să taci odată, cîine? I-o tăie Inciu-Ciuna mînios. Să vorbeşti numai cînd te întreb. De altfel, am terminat cu tine şi cu voi toţi. Dar pentru că vorbeşti de dreptate, nu veţi fi osîndiţi numai după spusele tale; am să vă aduc şi un martor. Tangua, căpetenia kiowaşilor, să binevoiască a-şi înălţa glasul şi să depună mărturie. Sînt aceste feţe palide prietenii noştri?

— Nu, răspunse kiowaşul, pe chipul căruia se citea clar satisfacţia că lucrurile iau o întorsătură atît de primejdioasă pentru noi.

— Au vrut albii să ne cruţe?

— Nu. M-au aţîţat împotriva voastră, m-au îndemnat să nu avem milă de voi şi să vă ucidem pe toţi.

Acest neadevăr mă scoase pur şi simplu din sărite şi mă făcu să renunţ la tăcerea mea. Îi strigai în obraz:

— Ceea ce spui e o minciună atît de mare şi de sfruntată, încît, de-aş avea o singură mînă liberă, te-aş face una cu pămîntul!

— Cîine împuţit! Urlă Tangua. Ba eu am să te fac!

Ridică pumnul, gata să lovească. I-am răspuns:

— Loveşte, dacă nu ţi-e ruşine să dai într-un om care nu se poate apăra! Voi vorbiţi de ascultare şi de dreptate? Asta înseamnă a fi ascultat? Asta se cheamă dreptate, cînd nu ai voie să rosteşti ceea ce ai de spus? Pasămite avem dreptul să ne apărăm? Cum adică s-o facem? Sub ameninţarea de a fi biciuiţi pînă la sînge dacă scoatem un singur cuvînt în plus faţă de ceea ce vreţi să auziţi? Inciu-Ciuna se poartă ca un judecător nedrept. Ne pune întrebări şi ne sileşte să dăm răspunsuri care ne-ar duce la pieire; alte răspunsuri nu ne îngăduie. Cînd vrem să lămurim adevărul, ne întrerupe, ne interzice apărarea, ne ameninţă cu bătaia. Nu ne trebuie asemenea ascultare şi dreptate. Mai bine schingiuiţi-ne, că tot v-aţi pregătit pentru asta! Nu veţi stoarce din noi nici un geamăt de durere!

— Iuf, iuf! Răsună cu admiraţie un glas de femeie. Era sora lui Winnetou.

— Iuf, iuf, iuf! Repetară, ca un ecou, mulţi dintre apaşi.

Curajul le impune indienilor; ei îl admiră chiar şi la duşmani; de aci exclamaţiile pe care le auzeam. Continuai:

— Întîlnindu-i întîia oară pe Inciu-Ciuna şi pe Winnetou, inima îmi spunea că sînt oameni viteji şi drepţi, pe care i-aş putea stima şi iubi. M-am înşelat. Nu sînt cu nimic mai buni decît ceilalţi, de vreme ce dau ascultare unui mincinos şi nu vor să audă adevărul. Sam Hawkens s-a lăsat intimidat, dar mie nici nu-mi pasă de ameninţările voastre; dispreţuiesc pe oricine dacă-şi bate joc de prizonieri, profitînd de faptul că nu se pot apăra. De-aş fi liber, v-aş vorbi cu totul altfel!

— Cîine, mă faci pe mine mincinos? Strigă Tangua. Îţi zdrobesc oasele!

Ţinea puşca în mînă. O întoarse cu patul spre mine şi dădu să mă lovească, dar Winnetou sări la el:

— Căpetenia kiowaşilor să facă bine şi să stea liniştit! Old Shatterhand a vorbit foarte îndrăzneţ, dar cu o parte din vorbele lui sînt şi eu de acord. Inciu-Ciuna, părintele meu, şeful apaşilor, să-i dea cuvîntul ca să termine ce are de spus!

Tangua fu nevoit să se potolească, iar Inciu-Ciuna hotărî să satisfacă dorinţa fiului său. Se apropie de mine şi-mi zise:

— Old Shatterhand e ca o pasăre de pradă care mai loveşte cu ciocul şi după ce-a fost prinsă. Nu l-ai doborît tu în două rînduri pe Winnetou? Nu m-ai năucit şi pe mine cu pumnul tău?

— Şi crezi că am făcut-o de bunăvoie? Oare n-am fost silit să lovesc?

— Silit?! Făcu el mirat.

— Da. Am vrut să ne predăm fără nici o vărsare de sînge, dar războinicii voştri nici n-au stat să ne asculte. S-au năpustit asupra noastră şi ne-au obligat la apărare. Şi, totuşi, întreabă-i dacă i-am rănit măcar, deşi îi puteam ucide. Am preferat să ne retragem, să fugim din calea lor, decît să lovim. Pe urmă ai venit tu şi m-ai atacat, fără să dai ascultare vorbelor mele. A trebuit să mă apăr şi aş fi putut să te tai cu cuţitul sau să te împuşc, dar n-am făcut decît să te ameţesc cu pumnul, fiindcă îţi sînt prieten şi voiam să te cruţ. Atunci a apărut Tangua, căpetenia kiowaşilor; s-a repezit să-ţi jupoaie capul. Pentru că l-am împiedicat, a tăbărît pe mine, dar l-am învins. Ţi-am cruţat viaţa astfel şi scalpul. Apoi...

— Javra blestemată! Spune la minciuni ca şi cînd ar avea o sută de limbi diferite în gură! Tună Tangua furios.

— Eşti sigur că minte? Îl întrebă Winnetou.

— Da! Fratele meu roşu cred că nu se îndoieşte de spusele mele!

— Chiar atunci am sosit şi eu, lămuri Winnetou. Tu zăceai la pămînt, alături de tatăl meu. Ăsta-i adevărul. Old Shatterhand să continue!

— Aşadar, îl doborîsem pe Tangua pentru a-l salva pe Inciu-Ciuna. Atunci a sosit Winnetou. Nu-l observasem şi dînsul mă lovi cu patul puştii; însă nu mă nimeri în cap. Apoi, cu cuţitul, îmi străpunse gura şi limba. Nu mai puteam vorbi, altminteri i-aş fi spus că mi-e drag, că vreau să-i fiu prieten şi frate. Eram rănit. Braţul îmi atîrna ca mort. Totuşi, am reuşit să-l dobor. Zăcea, ca şi Inciu-Ciuna, sub ochii mei. Aş fi putut să-i ucid pe amîndoi. Am făcut-o, oare?

— Ai fi făcut-o, interveni Inciu-Ciuna, dar un războinic de-al nostru te-a doborît cu patul puştii.

— Nu, n-aş fi ucis. Oare aceste trei feţe palide, care se găsesc lîngă mine, nu vi s-au predat de bunăvoie? S-ar fi predat ei, oare, dacă vă socoteau duşmani?

— Nu mai aveau încotro. Au văzut ca nu e scăpare şi au găsit că e mai cuminte să se predea. Recunosc că în cuvîntul tău pare a fi ceva demn de crezare; dar cînd l-ai doborît prima dată pe fiul meu Winnetou, atunci nimeni nu te-a silit.

— Ba da.

— Cine?

— Simţul meu de prevedere. Voi sînteţi războinici foarte viteji; cu siguranţă că v-aţi fi apărat şi aţi fi fost răniţi sau chiar ucişi. Am vrut să împiedicăm aceasta. De aceea l-am scos din luptă pe Winnetou, iar pe tine au tăbărît aceşti prieteni albi. Sper că vei crede acum în vorbele mele.

— Minciuni, nimic decît minciuni! Se amestecă Tangua. Eu tocmai mă apropiam cînd te-a doborît la pămînt. Nu eu, ci el a vrut să te scalpeze. M-am repezit să-l opresc, dar am căzut sub pumnul lui în care locuieşte parcă Marele Spirit al răului, căci nimeni nu-i poate ţine piept, nici cel mai puternic dintre oameni.

Mă întorsei din nou spre Tangua şi rostii hotărît:

— Da, în faţa pumnului meu nu rezistă nimeni. Totuşi, nu-l folosesc decît pentru a nu vărsa sînge de om. Pe tine, însă, dacă va mai fi să ne înfruntăm, n-am să te năucesc cu pumnul, ci am să te împuşc. N-o să te mai alegi cu o simplă ameţeală. Ţine minte ce-ţi spun!

— Tu să te înfrunţi cu mine?! Rîse el batjocoritor. Ai să arzi şi-ţi vom împrăştia cenuşa în toate vînturile!

— Asta să ţi-o scoţi din cap! Voi fi liber mai curînd decît îţi închipui şi atunci am să-ţi cer socoteală.

— Pot să ţi-o dau de pe acum. Aş vrea ca vorbele tale să se împlinească. M-aş bate bucuros cu tine, ca să te fac praf şi pulbere.

Inciu-Ciuna puse capăt acestui intermezzo:

— Old Shatterhand e prea încrezător în sine dacă-şi închipuie că va fi iarăşi slobod. Să se gîndească la cîte învinuiri îi stau împotrivă; chiar dacă renunţăm la vreuna, încă nu înseamnă că soarta lui se schimbă. El susţine o seamă de lucruri, dar nu aduce nici un fel de dovezi în sprijinul lor.

— Nu l-am doborît eu pe Rattler cînd a tras asupra lui Winnetou şi glonţul l-a nimerit pe Klekih-Petra? Nici asta nu e o dovadă?

— Nu. Ai făcut-o, poate, din alte pricini. Mai ai ceva de spus?

— Deocamdată, nimic... Vom vedea mai tîrziu.

— Vorbeşte, căci pe urmă n-ai să mai poţi!

— Nu, acum nu vorbesc. Dar mai pe urmă vă veţi deschide urechile, căci Old Shatterhand nu e omul ale cărui vorbe să nu fie luate în seamă. Deocamdată păstrez tăcerea; sînt curios să aud ce sentinţă veţi pronunţa împotriva noastră.

Inciu-Ciuna îmi întoarse spatele şi făcu un semn. Cîţiva războinici ieşiră din semicerc şi, împreună cu cele trei căpetenii, se aşezară la sfat. Tangua îşi dădea, fireşte, toată silinţa ca să-i determine la cel mai greu verdict. Între timp, mai puturăm schimba între noi cîteva cuvinte.

— Sînt curios ce mai pun la cale, vorbi Dick Stone. În tot cazul, nimic bun.

— Ne vor frînge oasele, desigur, întregi Will Parker.

— Cred şi eu! Întări Sam Hawkens. Ăştia nici nu visează că le-am putea face bucata! De altfel, sir, n-aţi pledat rău! Mă şi miram de Inciu-Ciuna.

— De ce?

— Că v-a lăsat să trăncăniţi atîta. Mie mi-a închis gura de la bun început.

— Crezi, într-adevăr, că am trăncănit, Sam?

— Oho!

— Mulţumesc de compliment!

— Eu numesc trăncăneală orice discurs fără rezultat, dacă nu mă-nşel. Şi rezultatul e nul, ca şi al străduinţelor mele, de altfel.

— Sînt de altă părere.

— Mă rog, dar fără temei.

— Ba cu foarte mult temei. Winnetou mi-a vorbit de încercarea cu înotul; era un lucru hotărît. De aceea cred că interogatoriul a fost numai formal atît de aspru, pentru a ne băga în sperieţi. Sentinţa, însă, va fi mai blîndă.

— Sir, nu mai umblaţi cu fantezii! Trageţi chiar nădejde să vi se ofere ocazia de a scăpa înot?

— Da.

— Ridicol, absolut ridicol! Desigur, dacă asta e hotărîrea, vă vor pune să înotaţi; dar ştiţi şi încotro?

— Ei?

— În gura morţii, na! Cînd veţi fi dus dintre vii, amintiţi-vă de vorbele mele, hi-hi-hi-hi!

Omuleţul acesta ciudat reuşea, chiar într-o asemenea situaţie gravă, să facă glume îndoielnice şi să chicotească. Dar veselia lui nu dură mult, căci sfatul apaşilor luă sfîrşit; războinicii care participaseră la consfătuire se retraseră în semicerc, iar Inciu-Ciuna pronunţă cu voce tare sentinţa:

— Războinici ai apaşilor şi ai kiowaşilor, ascultaţi hotărîrea ce am luat în legătură cu aceste patru feţe palide, prizonierii noştri! În Sfatul bătrînilor ne înţelesesem ca mai înainte să-i mînăm în apă, să-i lăsăm să se zbată şi apoi să-i ardem. Dar Old Shatterhand, cel mai tînăr dintre ei, a rostit cuvinte din care a răzbătut pe alocuri înţelepciunea bătrînească. Deşi ar merita moartea, se pare totuşi că nu ne-au purtat gînduri chiar atît de rele cum bănuisem. Iată de ce n-am rămas la hotărîrea noastră; vom lăsa ca Marele Spirit să judece între noi şi ei.

Tăcu o clipă, desigur, pentru a spori încordarea asistenţei. Sam profită de ocazie, strecurîndu-mi observaţia sa:

— Mii de trăsnete! Devine interesant, cît se poate de interesant! Ştiţi, sir, ce vrea să spună?

— Bănuiesc.

— Ei?

— O luptă în doi. O judecată divină, cum s-ar zice. Am ghicit?

— Aşa e. În orice caz, e vorba de un duel. Dar între cine şi cine? Sînt grozav de curios!

Şeful apaşilor îşi reluă discursul:

— Acela pe care îl cheamă Old Shatterhand pare a fi cel mai de seamă dintre ei; vom pune aşadar hotărîrea în mîinile lui. Iar din partea noastră vom alege, de asemenea, pe cel mai mare în rang. Acela sînt chiar eu, Inciu-Ciuna, căpetenia apaşilor.

— Auzi, drace! Dumneavoastră şi el! Şopti Sam agitat la culme.

— Iuf, iuf, iuf! Se auziră exclamaţii de mirare din rîndurile indienilor.

Erau surprinşi că însuşi Inciu-Ciuna se oferea să lupte. S-ar fi putut sustrage primejdiei care, desigur, îl pîndea şi pe el; ar fi putut însărcina pe un altul. De altfel, şeful apaşilor se şi grăbi să explice:

— Inciu-Ciuna şi Winnetou au fost atinşi în faima lor fiind doborîţi de Old Shatterhand dintr-o singură lovitură de pumn. Trebuie ştearsă ruşinea; de aceea unul din noi va lupta cu această faţă palidă. Winnetou se cade să renunţe, pentru că eu sînt mai în vîrstă şi am rangul cel mai înalt. Fiul meu consimte. Ucigîndu-l pe Old Shatterhand, voi spăla şi onoarea lui o dată cu a mea.

Făcu o pauză nouă.

— Bucuraţi-vă, sir! Îmi şopti Sam. Oricum, veţi muri mai uşor decît mine. Aţi vrut să-l cruţaţi şi acum, în tot cazul, veţi dispărea de pe faţa pămîntului!

— Asta rămîne de văzut.

— Nu mai am ce vedea. Ştiu de pe acum. Vă închipuiţi că veţi lupta cu arme egale!

— Nu-mi fac iluzii.

— Well! în asemenea cazuri se stabilesc condiţii prin care albul e dinainte sortit pieirii. Dacă pe undeva, cîndva, scapă vreunul cu viaţă, atunci e o excepţie care întăreşte regula. Fiţi atent!

Inciu-Ciuna reluă explicaţiile:

— Îl vom dezlega pe Old Shatterhand; dînsul va coborî în apă şi va trebui să treacă rîul înot. Armă n-o să-i dăm. Eu îl urmez avînd cu mine drept armă numai tomahawkul. Dacă Old Shatterhand ajunge viu pe celălalt mal, adică la cedrul din luminişul de colo, atunci e salvat şi tovarăşii lui vor fi eliberaţi. Se vor putea duce ori încotro doresc. În schimb, dacă îl ucid înainte de a fi ajuns la ţintă, atunci şi ceilalţi sînt meniţi morţii, dar fără cazne, fără a fi arşi, ci prin împuşcare. Toţi războinicii aci de faţă să arate că au înţeles cuvintele mele şi să le întărească.

— Howgh! Veni răspunsul ca dintr-un singur glas.

Vă puteţi lesne imagina în ce agitaţie ne aflam, nu atît eu, cît Sam, Dick şi Will. Cu vocea sugrumată, Hawkens spuse:

— Vulpoii ăştia de apaşi au întors-o bine. Pentru că vă ţin drept cel mai grozav dintre noi, poftim la înot! E absurd! Nu de alta, dar sînteţi un greenhorn! Să mă lase pe mine! Să le arăt eu cum umblă Sam Hawkens prin apă ca păstrăvii. Dar aşa? Fiţi atent la ceea ce vă spun, sir: viaţa noastră depinde de dumneavoastră! Dacă pierdeţi partida şi va fi să murim, atunci pe cuvîntul meu că nu vă mai vorbesc în vecii-vecilor, dacă nu mă-nşel!

— Nu-ţi face griji, bătrîne Sam! L-am liniştit. Voi face tot ce-mi stă în putinţă. Contrar părerii dumitale, cred că apaşii n-au făcut o alegere proastă. Sînt sigur că mie îmi va veni mai uşor să vă salvez decît ţi-ar veni dumitale.

— Să sperăm! Aşadar, pe viaţă şi pe moarte! Nu cumva să-l cruţaţi pe Inciu-Ciuna! Nici să nu vă treacă prin cap asemenea idee!

— Vom vedea!

— Ăsta nu-i un răspuns; aici nu e nimic de văzut. Dacă-l cruţaţi, sînteţi pierdut şi ne ducem cu toţii dracului. Nu cumva vă bizuiţi pe pumnul dumneavoastră?

— Da!

— N-are nici o valoare, e absolut inutil! Nu veţi ajunge să vă luptaţi corp la corp.

— Dimpotrivă, sînt convins că vom ajunge.

— Nici gînd!

— Păi, atunci cum va încerca să mă omoare?

— Cu tomahawkul, fireşte. Ştiţi doar că arma asta e bună nu numai în lupta de aproape; e la fel de primejdioasă şi la distanţă; indienii sînt atît de pricepuţi în mînuirea ei, încît, aruncînd-o de la o sută de paşi, îţi zboară vîrful degetului. Inciu-Ciuna n-o să vă toace cu securea; o va azvîrli după dumneavoastră şi din prima aruncătură veţi fi lichidat. Vă rog să mă credeţi; oricît de bun înotător aţi fi, nu veţi ajunge teafăr la mal. Chiar în timpul înotului vă va trăsni cu tomahawkul în cap, sau mai curînd în ceafă, pentru ca moartea să fíe mai sigură. În această afacere nu vă mai ajută nici dibăcia, nici forţa atletică.

— Ştiu şi eu, dragă Sam. Dar mai ştiu că, în unele împrejurări, un gram de şiretenie valorează mai mult decît o tonă de muşchi.

— Şiretenie? Cum naiba veţi găsi tocmai şiretlicul salvator? Bătrînul Sam Hawkens e recunoscut drept şmecher fără pereche şi totuşi nu prea vede cum l-aţi putea învinge printr-un şiretlic pe însuşi şeful apaşilor. Ce-ţi ajută toată viclenia din lume, cînd ai de-a face cu un tomahawk bine mînuit?!

— Las' că ajută, Sam, ajută!

— Ei bine, cum!

— Ai să vezi sau mai bine spus, n-ai să poţi vedea nimic. Dar îţi declar de pe acum că sînt aproape sigur de izbîndă.

— Ia nu vă mai făliţi atît! Vorbiţi aşa, numai ca să ne uşuraţi inima.

— Nu-i adevărat.

— Ba da. Vreţi să ne consolaţi! Dar ce folos de iluzii, cînd clipa următoare le va destrăma!

— Hai, linişteşte-te odată! Am eu un plan şi încă unul grozav.

— Plan? Asta mai lipsea! Aici nu există alt plan decît acesta: înotaţi către malul opus şi, pînă-l atingeţi, vă doboară tomahawkul.

— Te înşeli. Judecă bine. Dacă, de pildă, mă înec, atunci sîntem salvaţi.

— Înec... salvaţi! Sir, vorbiţi aiurea, ca în ceasul morţii!

— Las' că ştiu eu ce spun. Bagă de seamă: dacă mă înec, nu ne mai paşte nici o primejdie.

Am rostit aceste cuvinte la mare repezeală, căci tustrei şefii se îndreptau spre noi. Inciu-Ciuna vorbi:

— Îl dezlegăm acum pe Old Shatterhand, dar să nu-şi închipuie că va putea fugi! Cîteva sute de oameni sînt gata să-l urmărească.

— Nici nu mă gîndesc! I-am răspuns. Chiar dac-aş putea fugi, ar fi o laşitate să-mi părăsesc tovarăşii.

Îmi desfăcură legăturile; mişcai braţele ca să le încerc mobilitatea.

Apoi zisei:

— E o mare cinste pentru mine să mă întrec la înot cu vestita căpetenie a apaşilor sau, mai bine zis, să înot pe viaţă şi pe moarte, în schimb, pentru dînsul nu e nici o cinste.

— Şi de ce nu?

— Fiindcă nu sînt un adversar demn de el. M-am scăldat uneori în gîrlă şi mi-am dat multă osteneală să nu cad la fund. Dar să trec înot un rîu atît de lat şi de adînc, asta întrece puterile mele.

— Iuf, iuf! Nu mă bucur deloc. Eu şi Winnetou sîntem cei mai buni înotători din tribul nostru. Ce preţ are o izbîndă asupra unui înotător aşa de prost?

— Unde mai pui că eşti înarmat şi eu nu! Plec aşadar în întîmpinarea morţii. Tovarăşii mei s-au resemnat, la rîndul lor. Aş vrea totuşi să ştiu cum se va desfăşura lupta. Cine va intra primul în apă?

— Tu!

— Şi tu mă vei urma?

— Da.

— Şi cînd va fi să mă ataci cu tomahawkul?

— Cînd mi-o plăcea! Îmi răspunse zîmbind, ca maestrul care vede în faţa sa un cîrpaci.

— Atunci mă vei lovi chiar în apă?

— Da.

Mă prefăceam mereu mai neliniştit, mai îngrijorat şi deprimat; întrebai în continuare:

— Va să zică, tu ai dreptul să mă omori. Dar eu pe tine?

Făcu o mutră din care se vădea limpede răspunsul: "Sărmane vierme, ce-ţi veni? Aiurezi în spaima morţii!" Apoi, cu voce tare:

— E vorba să înoţi şi să te lupţi pe viaţă şi pe moarte. Prin urmare, mă poţi ucide şi tu, căci altminteri n-ai reuşi să ajungi pînă la codrul de colo.

— Şi moartea ta nu-mi va căşuna nici un rău?

— Nu. Dacă te ucid, atunci şi tovarăşii tăi vor trebui să moară; în schimb, dacă mă răpui tu pe mine şi ajungi la cedru, atunci nimeni nu mai rămîne prizonier, toţi sînteţi oameni liberi. Haide!

Îmi întoarse spatele, iar eu îmi lepădai surtucul şi cizmele. Scosei din buzunar şi din brîu toate lucruşoarele mele şi le aşezai pe pămînt, între timp, Sam mă căina:

— O să iasă rău, sir, foarte rău! Dacă v-aţi vedea în oglindă! Şi cu ce glas miorlăit aţi pus ultimele întrebări! Mi se rupe inima de dumneavoastră şi de noi!

Nu puteam să-i răspund, pentru că m-ar fi auzit cele trei căpetenii; dar eu ştiam de ce mă prefăcusem atît de plîngăreţ. Voiam să-i inspir lui Inciu-Ciuna siguranţă şi, de fapt, cum s-ar zice vulgar, să-l duc de nas.

— Încă o întrebare! Îl rugai eu, înainte de a-l urma. Ne restituiţi lucrurile noastre dacă scăpăm cu viaţă?

Rîse scurt, nerăbdător, căci întrebarea i se părea de-a dreptul năstruşnică şi răspunse:

— Da, vă dăm totul înapoi.

— Totul?

— Totul!

— Şi caii? Şi armele?

Atunci se răsti, scos din răbdări:

— Ţi-am spus doar: totul! Sau n-ai urechi de auzit? Broasca vrea să se întreacă la zbor cu vulturul şi-l întreabă ce va obţine după victorie! Dacă înoţi la fel de prost precum întrebi, atunci îmi pare rău că nu ţi-am oferit o babă să te măsori cu ea!

Înaintarăm spre mal, trecînd prin semicercul care se deschise în faţa noastră. O văzui de aproape pe Nşo-ci şi desluşii în ochii ei un salut de adio. Indienii ne urmară şi se aşezară pe jos, comod, ca să asiste în tihnă la un spectacol atît de interesant.

Se înţelege că mă aflam în cel mai mare pericol. Oricum aş fi înotat, de-a dreptul sau în zigzag, scăpare nu aveam; tomahawkul, mînuit de căpetenia apaşilor, nu putea greşi. Nu exista decît o singură soluţie:

Să mă scufund. Şi în meşteşugul ăsta, din fericire, nu eram deloc ageamiu cum bănuia Inciu-Ciuna.

Dar nu ajungea să mă scufund şi atît. Trebuia, din timp în timp, să scot capul pentru a trage aer; şi atunci m-aş fi oferit ca ţintă tomahawkului. Am decis să nu apar la suprafaţă sub ochii indienilor. Dar cum s-o fac? Cercetai cu privirea lungul malului şi descoperii, cu multă satisfacţie, că natura îmi stă în ajutor.

Ne găseam, cum am mai spus, pe acea panglică de nisip, dar nu chiar la mijlocul ei. La capăt, fîşia se ridica în pantă către pădure, de care mă despărţea vreo sută de paşi. Mai încolo, în sus, rîul făcea o cotitură, ascunzîndu-se privirii mele. Dincoace, în jos, capătul fîşiei de nisip se afla cam la patru sute de paşi depărtare.

Dacă săream în apă şi nu mai apăream la suprafaţă, s-ar fi crezut că m-am înecat şi am fost dus la vale; atunci apaşii mi-ar fi căutat corpul în josul rîului; salvarea era deci în direcţia opusă, în susul apei. Zării mai întîi un loc unde apa rosese malul pe dedesubt; mi s-a părut foarte potrivit pentru un scurt popas. Puţin mai încolo era o grămadă de buşteni, trunchiuri de copaci răsturnaţi, care îmi ofereau şi ele adăpost. Deocamdată însă, era bine s-o joc pe speriatul.

Inciu-Ciuna se dezbrăcă pînă la brîu şi rămase numai în nişte pantaloni uşori, specifici indienilor; îşi vîrî tomahawkul în cingătoare, după ce şi-o golise de toate celelalte obiecte şi apoi rosti:

— Să începem! Haide, sai!

— N-aş putea să încerc mai întîi cît de adîncă e apa? Întrebai sfios.

Un zîmbet ca de silă i se ivi pe faţă; ceru să i se aducă o suliţă şi o vîrî în apă. Nu atingea fundul. Era tocmai pe placul meu, dar mă arătai şi mai speriat; mă lăsai pe vine şi îmi răcorii fruntea cu apă, ca unul ce se teme să nu-l lovească damblaua dac-ar intra înfierbîntat în apa rece. În spatele meu se stîrni un murmur unanim de ironie şi dispreţ, semn sigur că mi-am atins scopul. Iar Sam mă imploră:

— Pentru Dumnezeu, sir, mai bine vă întoarceţi! Nu mai suport priveliştea asta! Prefer să ne jupoaie de vii, decît să asist la un spectacol lamentabil!

Fără să vreau, îmi veni în minte Nşo-ci; mă gîndeam ce părere şi-o fi făcînd despre mine. Întorsei capul. Chipul lui Tangua era numai batjocură; Winnetou stătea cam încruntat, cu buza de sus răsfrîntă, de i se vedeau dinţii; părea furios că-mi dăruise cîndva simpatie. Iar sora lui ţinea ochii plecaţi; nici nu se mai uita la mine.

— Eu sînt gata! Rosti cu glas poruncitor Inciu-Ciuna. Ce te mai codeşti? Intră în apă!

— Oare trebuie numaidecît? Întrebai eu. Nu s-ar putea şi altfel?

Atunci izbucni un hohot de rîs peste care se înălţă glasul lui Tangua:

— Daţi-i drumul broscoiului! Lăsaţi-l în viaţă! Nici un războinic n-ar trebui să se atingă de un laş ca ăsta!

Iar Inciu-Ciuna mă repezi, mîrîind ca un tigru întărîtat:

— Sai în apă, că de nu, îţi reped pe loc tomahawkul în ceafă!

Mă arătai extrem de speriat şi, aşezîndu-mă pe mal, mă prefăcui că lunec aproape fără voie în apă, mai întîi cu picioarele, apoi cu coapsele.

— Ci bagă-te odată! Mă somă iarăşi Inciu-Ciuna, lovindu-mă cu piciorul în spate.

Asta şi aşteptasem. Îmi înălţai braţele a neputinţă, strigai de spaimă şi căzui bîldîbîc în apă. Dar din clipa aceea orice prefăcătorie încetă.

Dădui de fund şi, aplecîndu-mi capul, începui să înot, bineînţeles dedesubt, luînd-o în susul rîului, spre malul opus. Aproape concomitent auzii un zgomot îndărătul meu: Inciu-Ciuna sărise şi el în apă. Mi s-a povestit mai tîrziu că avusese de gînd să-mi lase mai întîi un avans, apoi să mă urmărească în direcţia malului opus şi să-mi înfigă securea.

Dar de laş ce eram, a renunţat la prima sa intenţie şi a sărit în apă imediat după mine, ca să mă lichideze îndată ce-aş apărea la suprafaţă.

N-avea rost să-şi piardă timpul cu un asemenea om de nimic.

Ajuns în scobitura aceea din mal, ca sub o streaşină, îmi ridicai la aer capul pînă în dreptul gurii. Nu mă putea zări nimeni, afară de Inciu-Ciuna care se afla în apropiere. Observai bucuros că dînsul privea în altă direcţie. Îmi umplui plămînii cu aer şi mă dădui iarăşi la fund, înotînd mai departe. Am ajuns apoi în dreptul grămezii de lemnărie şi, la adăpostul ei, am ieşit la suprafaţă, pentru a inhala o nouă porţie de aer. Eram atît de bine ascuns, încît mă încumetai să-mi prelungesc popasul. Îl văzui pe Inciu-Ciuna cum pluteşte pe apă ca rechinul gata să se năpustească asupra prăzii. Îmi mai rămînea ultima, dar şi cea mai lungă etapă pînă la liziera pădurii, unde tufărişul se lăbărţase peste mal, deasupra apei. Ajunsei şi acolo cu bine. Ocrotit de vegetaţie, sării pe uscat.

Trebuia, fireşte, să ajung la cotitura rîului pomenită mai sus şi apoi să-mi continui drumul înot. O luai deci la goană de-a lungul malului, în direcţia respectivă. Dar înainte de a porni, mă uitai o dată prin tufiş, la mulţimea de oameni pe care-i păcălisem. Strigau şi gesticulau, în timp ce Inciu-Ciuna, tot aşteptînd să răsar din apă, înota fără noimă în toate sensurile, deşi era evident că n-aş fi putut rămîne atîta timp la fund fără să mă înec. Îşi amintea oare Sam Hawkens, în acele clipe, vorba mea: dacă mă înec, sîntem salvaţi?

Fugii prin pădure cu toată viteza de care eram capabil, pînă lăsai în urmă cotul rîului; apoi intrai iarăşi în apă şi ajunsei nespus de bucuros la punctul dorit. Fireşte că izbînda se datora vicleşugului meu, faptului că apaşii ajunseră să mă creadă un prost înotător, un ins care se teme grozav de apă. Era, de altfel, un vicleşug destul de grosolan, dar care a prins; indienii s-au lăsat păcăliţi, deşi – din cît mă cunoscuseră pînă atunci – n-ar fi avut motive să mă creadă laş.

Acum coborîi pînă la capătul pădurii. Adăpostit iarăşi după tufăriş, observai, spre marea mea satisfacţie, că numeroşi indieni săriseră în apă şi, cu suliţele, sondau adîncimea ca să descopere leşul lui Old Shatterhand. Puteam, aşadar, să mă deplasez în toată liniştea pînă la cedru şi să cîştig astfel întrecerea. Dar n-am făcut-o, căci nu mă mulţumea să cîştig partida numai datorită şiretlicului; voiam să-i dau lui Inciu-Ciuna o lecţie şi să-l oblig la recunoştinţă.

Căpetenia apaşilor înota întruna, ba în sus, ba în jos, căutîndu-mă; dar nici prin gînd nu-i trecea să-şi îndrepte ochii spre celălalt mal. Coborîi din nou în apă şi mă lăsai pe spate; îmi ţineam la suprafaţă numai nasul şi gura. Vîsleam rar şi încet cu braţele, înaintînd lin, pentru ca nimeni să nu mă observe. Dar ajuns cam în dreptul mulţimii, mă dădui iarăşi la fund şi ţîşnii deodată la vedere, călcînd apa şi strigînd din răsputeri:

— Sam Hawkens, Sam Hawkens, am cîştigat... cîştigat!

Mă ţineam drept în picioare ca şi cînd aş fi mers pe uscat. Indienii mă auziră şi-şi holbară ochii. Vai, ce strigăt se dezlănţui! Părea că mii de diavoli s-ar fi pornit să zbiere pe întrecute. Cine a auzit vreodată o asemenea izbucnire n-o mai uită cît trăieşte. Cum mă zări, Inciu-Ciuna porni înot spre mine, lopătînd avan cu braţele sale puternice. Nu trebuia să întind prea mult gluma; mă apropiai din nou de celălalt mal, mă căţărai pe uscat şi rămăsei în aşteptare.

— Daţi-i drumul, sir, mai departe! Haide, la cedru!

Da, nimeni nu mă mai putea împiedica să ajung la cedru; nici chiar Inciu-Ciuna nu era în stare să mă oprească; dar voiam să-i dau lecţia de care am pomenit; de aceea nu mă depărtai înainte ca el să fi ajuns la vreo patruzeci de paşi de mine. Abia atunci dădui fuga în direcţia cedrului. Dacă mai eram în apă, m-ar fi învăţat minte tomahawkul lui Inciu-Ciuna; dar acum eram convins că şeful apaşilor nu se poate servi de arma aceasta decît cu condiţia să se urce pe mal.

Arborele se înălţa la trei sute de paşi depărtare de rîu. Cam la jumătatea drumului, pe care l-am străbătut în salturi repezi, mă oprii din nou şi privii îndărăt. Inciu-Ciuna ieşea tocmai din apă; căzuse, astfel, în cursa pe care i-am întins-o. Să mă ajungă din urmă nu mai putea, decît cel mult cu tomahawkul. Îl trase afară din cingătoare şi alergă spre mine. Dar nici nu mă mişcai din loc. Abia cînd se apropie primejdios de mult, îi întorsei spatele, ca şi cînd aş vrea s-o iau la fugă. Ce mi-am zis? Cîtă vreme stau pe loc şi-i urmăresc orice mişcare, nu va repezi securea după mine, pentru că aş putea să mă feresc cu iuţeală. În schimb, dacă-i întorc spatele, prefăcîndu-mă că fug, situaţia se schimbă. Or, eu am tot interesul ca tomahawkul să nu rămînă în mîinile sale! Îmi jucai deci rolul şi numai după vreo douăzeci de salturi mă oprii brusc să văd ce face.

Exact! Ca să poată ţinti cu precizie, Inciu-Ciuna tocmai îşi rotea tomahawkul deasupra capului. În clipa următoare, îl şi aruncă. O săritură în lături – şi securea zbură pe lîngă mine, înfigîndu-se adînc în nisip.

Planul meu se realizase. Alergai într-acolo, ridicai securea şi, în loc să mă grăbesc la cedrul salvator, ieşii calm în întîmpinarea apaşului. Dădu un strigăt de furie şi se repezi înnebunit la mine. Înălţai atunci tomahawkul, ameninţînd:

— Opreşte-te, Inciu-Ciuna! Te-ai înşelat din nou în privinţa lui Old Shatterhand! Vrei să-ţi retez capul cu propria-ţi secure?

Stătu şi-mi strigă:

— Cîine, cum de mi-ai scăpat din apă? Spiritul cel rău ţi-a venit şi acum în ajutor!

— Să nu crezi în cuvintele tale! Dacă se poate vorbi aici de vreun spirit, atunci numai bunul Manitu m-a ocrotit.

Ochii lui mă fixau, ascunzînd parcă o hotărîre tainică. De aceea l-am prevenit:

— Pîndeşti clipa ca să mă ataci prin surprindere; ţi se citeşte în ochi. Dar să nu încerci, pentru că te-ar paşte moartea! Eu nu-ţi doresc nici un rău! Şi tu şi Winnetou îmi sînteţi într-adevăr dragi; dar dacă mă ataci, trebuie să mă apăr. Ştii doar că sînt mai puternic decît tine, chiar şi neînarmat; or, acuma, priveşte, am şi tomahawkul! Fii deci cuminte şi...

Nu putui continua. Furia îi răpise judecata... Se aruncă asupra mea cu mîinile întinse ca nişte gheare uriaşe, răşchirate. Crezu că m-a prins, dar mă eschivai, ghemuindu-mă; şi propria-i greutate, menită să mă strivească, îl trînti de pămînt. Într-o clipă sării pe el, îi imobilizai cu genunchii ambele braţe, îl apucai cu mîna stîngă de gît şi, jucînd în dreapta tomahawkul, vorbii hotărît:

— Inciu-Ciuna, te rogi de mine ca să te cruţ?

— Nu!

— Atunci îţi retez capul!

— Ucide-mă, cîine! Gîfîi el, sforţîndu-se inutil să scape de sub apăsarea mea.

— Nu, tu eşti tatăl lui Winnetou şi vreau să-ţi trăieşti veacul, dar trebuie să te pun la respect. Mă sileşti s-o fac.

Îl lovii în cap cu latul securii; un geamăt, apoi mădularele lui tresăriră convulsiv şi se întinseră ca ţepene. Dincolo, indienii avură impresia că l-aş fi ucis pe Inciu-Ciuna. Se înălţă un vuiet şi mai grozav ca adineauri. Cu cingătoarea mea îi legai strîns braţele de trup. Îl cărai în spinare pînă la cedrul cu pricina şi-l culcai acolo. Trebuia să fac şi drumul acesta inutil: potrivit înţelegerii noastre, eram obligat să ajung la cedru. Îl lăsai pe Inciu-Ciuna lîngă copac şi alergai îndărăt, căci observasem că mulţi indieni, în frunte cu Winnetou, înotau încoace. În cazul că aveau de gînd să-şi calce cuvîntul dat, situaţia putea deveni primejdioasă pentru mine şi pentru tovarăşii mei. De aceea, ajuns la rîu, le strigai:

— Înapoi! Căpetenia voastră trăieşte; nu i-am făcut nimic! Dar dacă vă apropiaţi, îl ucid. Să vină numai Winnetou. Vreau să vorbesc cu el.

Apaşii nu ţinură seama de avertismentul meu. Însă Winnetou se înălţă deasupra apei, pentru a fi văzut de toţi şi rosti cu glas tare cîteva cuvinte pe care nu le-am înţeles. Lui îi dădură ascultare şi făcură cale-ntoarsă. Winnetou se apropie singur de mine. L-am aşteptat la mal şi, pe cînd ieşea din apă, i-am spus:

— Ai făcut bine că le-ai poruncit să se întoarcă, altminteri îl puneau pe tatăl tău în mare primejdie.

— L-ai omorît cu tomahawkul?

— Nu. Doar l-am ameţit un pic, fiindcă n-a vrut să se predea.

— Ai fi putut să-l ucizi. Era doar în mîinile tale!

— Eu nu ucid cu plăcere nici pe vrăjmaşii mei, dar încă pe tatăl lui Winnetou, al lui Winnetou care mi-e drag! Uite aici arma lui! Hotărăşte tu dacă am învins şi dacă cuvîntul dat mie şi tovarăşilor mei va fi respectat.

Apucă tomahawkul din mîna mea şi mă privi îndelung, ca dus pe gînduri. Ochii i se înduioşară parcă, expresia lor creştea pînă la admiraţie. Nu se mai putu reţine şi exclamă:

— Ce fel de om mai e şi Old Shatterhand acesta! Cine să-l înţeleagă?

— Chiar tu însuţi vei începe să mă înţelegi.

— Îmi predai arma fără să ştii dacă ne vom respecta sau nu cuvîntul! Ai fi putut s-o păstrezi pentru apărare. Ştii că în felul acesta te dai pe mîinile mele?

— Pshaw! Nu mi-e teamă. Pentru orice eventualitate, am braţele şi pumnii. Dar Winnetou nu e un viclean, ci un războinic nobil, care nu-şi calcă niciodată cuvîntul.

Atunci Winnetou îmi întinse mîna şi mă privi cu ochii sclipind:

— Ai dreptate! Eşti liber, împreună cu celelalte feţe palide, afară de omul pe care îl cheamă Rattler. Văd că-mi acorzi încredere, de aceea trebuie să mă încred şi eu în tine!

— Ai să te convingi şi vei avea încredere în mine cum am şi eu în tine; mai aşteaptă niţel. Acuma haide la tatăl tău.

– Da, să mergem! Trebuie să-l îngrijesc; unde loveşte Old Shatterhand, acolo e primejdie de moarte, chiar dacă n-a fost în intenţia lui să ucidă.

Ne apropiarăm de cedru şi îi dezlegarăm braţele lui Inciu-Ciuna.

Winnetou îi cercetă starea şi stabili:

— Trăieşte, dar o să-şi revină tîrziu şi îl va durea multă vreme capul. Nu mai am timp să stau aici; îi trimit îndată cîţiva oameni. Fratele meu Old Shatterhand să mă urmeze.

Era pentru întîia oară că mă numea "frate". De cîte ori, mai pe urmă, n-am auzit din gura lui cuvîntul acesta şi cît de serios îl gîndea şi-l rostea întotdeauna, cît de cinstit şi adevărat!

Ne întoarserăm la rîu şi-l traversarăm înot. Indienii ne aşteptau pe mal, urmărindu-ne cu atenţia încordată. Acum abia, văzînd cum înotăm prieteneşte, umăr lîngă umăr, îşi dădeau seama nu numai că sîntem împăcaţi, dar şi ce mult se înşelaseră în privinţa mea cînd mă făcuseră obiectul zeflemelei şi batjocurii lor.

Ieşind la mal, Winnetou îmi luă mîna şi vorbi cu glas tare:

— Old Shatterhand a biruit! El ca şi cei trei tovarăşi ai lui sînt liberi!

— Iuf, iuf, iuf! Exclamară apaşii.

Numai Tangua stătea deoparte şi se uita la noi cu ochi bîntuiţi de umbre. Cu el mai aveam o răfuială, nu atît pentru a-i plăti minciuna şi încercarea de a ne da morţii, cît pentru soarta acelor albi cu care s-ar mai fi putut întîlni în viitor.

Winnetou trecu pe lîngă el, cu mine alături, fără a-i arunca o singură privire. Mă conduse la stîlpii de care erau legaţi camarazii mei.

— Aleluia! Strigă Sam. Am scăpat! Nu mai murim, măi omule, prietene, tinere, greenhorn ce sînteţi! Cum de-aţi făcut toate astea?

Winnetou îmi dădu cuţitul lui şi-mi spuse:

— Taie-le legăturile. Meriţi s-o faci cu mîna ta!

Le-am tăiat. Cum se văzură liberi, se aruncară la pieptul meu şi mă strînseră în trei perechi de braţe, gata-gata să-mi strivească oasele. Sam îmi sărută chiar mîna şi, în timp ce lacrimile i se rostogoleau din ochişori, în stufărişul bărbii, declară solemn:

— Sir, dacă am să vă uit vreodată, atunci să mă înghită cu păr cu tot şi cu piele primul urs ce-mi va ieşi în cale! Cum dracu' aţi reuşit? Aţi dispărut deodată, nu ştiu cum. Vă temeaţi de apă ca de foc şi ne aşteptam să cădeţi la fund ca un pietroi.

— Nu ţi-am spus eu că, dacă mă înec, sîntem salvaţi?

— A spus asta Old Shatterhand? Se miră Winnetou. Aşadar, totul n-a fost decît un şiretlic?

— Da, încuviinţai eu.

— Va să zică fratele meu îşi pregătise planul. După cîte înţeleg, a înotat pe sub apă în sus şi a ieşit în cealaltă parte. Fratele meu nu e numai puternic ca ursul, dar şi viclean ca vulpea de prerie; duşmanii ar trebui să se ferească de el!

— Oare nu mi-a fost şi Winnetou duşman?

— Ba da, însă acum s-au schimbat lucrurile.

— Aşadar, mă crezi pe mine, nu pe mincinosul de Tangua?

Se uită lung, stăruitor la mine, ca şi adineauri cînd ne aflam pe malul celălalt, îmi întinse mîna şi-mi vorbi:

— Ochii tăi sînt calzi şi pe chipul tău nu citesc făţărnicia. De aceea te cred.

Între timp mă îmbrăcasem. Scosei din buzunar cutia de sardele:

— De astă dată, fratele meu Winnetou judecă bine; am să i-o dovedesc. Poate va recunoaşte lucrul ce vreau să-i arăt.

Desfăcui cutia şi-i arătai şuviţa de păr. Dădu s-o apuce, dar ezită.

— E o şuviţă din părul meu! Cine ţi-a dat-o?

— Inciu-Ciuna spunea că, pe cînd eraţi legaţi de arborii aceia, Spiritul cel bun v-a trimis un salvator nevăzut. Da, era nevăzut, căci trebuia să se ferească de ochii kiowaşilor; acum nu mai are nevoie să se ascundă de ei. Acum mă vei crede şi tu că nu ţi-am fost duşman, ci prieten!

— Tu... chiar tu ne-ai dezlegat! Prin urmare ţie îţi datorăm libertatea şi viaţa! Izbucni Winnetou uluit de-a binelea, el, care nu ştia ce înseamnă a fi surprins sau uimit.

Mă luă de mînă şi mă conduse la Nşo-ci, care stătea nemişcată la locul ei şi nu ne pierdea o clipă din ochi. Winnetou mă împinse uşurel pînă în faţa ei şi vorbi cu emoţie în glas:

— Nşo-ci, iată-l pe viteazul care ne-a eliberat în taină, pe mine şi pe tatăl tău, din mîinile kiowaşilor! Sora mea să-i mulţumească!

Acestea zise, mă îmbrăţişa şi mă sărută pe amîndoi obrajii. Nşo-ci îmi întinse mîna şi nu rosti decît un singur cuvînt:

— Iartă!

În loc să-mi mulţumească, îmi cerea iertare! Pentru ce? Am înţeles:

Ea mă nedreptăţise în sinea ei. Ea, care mă îngrijise, ar fi trebuit să mă cunoască mai bine decît ceilalţi şi totuşi, pe cînd jucam rolul fricosului, mă crezuse într-adevăr un papă-lapte. Mă ţinuse drept un nevrednic şi neputincios. Acum, pentru a-şi repara greşeala, i se părea mai potrivit să-mi ceară iertare decît să-mi mulţumească la îndemnul lui Winnetou. I-am strîns mîna şi i-am răspuns:

— Nşo-ci să-şi amintească de cele ce i-am spus. Acum vorbele mele s-au împlinit. Vrei, sora mea, să-mi dărui încredere de acum înainte?

— Îl cred din tot sufletul pe fratele meu alb!

Tangua se afla în preajmă. I se citea pe faţă mînia. Mă apropiai de el şi, privindu-l ţintă în ochi, întrebai:

— Este oare Tangua, căpetenia kiowaşilor, un mincinos ordinar, sau îi place adevărul?

— Vrei să mă jigneşti? Se răsti el.

— Nu. Vreau să ştiu doar cu cine am de-a face. Răspunde!

— Old Shatterhand să afle că-mi place adevărul.

— Vedem noi! Zici că obişnuieşti să te ţii de cuvînt?

— Da.

— Aşa şi trebuie. Cine spune una şi face alta e un ticălos. Îţi aminteşti ce mi-ai spus?

— Cînd?

— Cînd eram legat.

— Am spus de toate.

— Într-adevăr. Dar bănuieşti, desigur, la care din vorbele tale mă refer.

— Nu.

— Atunci să-ţi amintesc eu. Spuneai că vrei să te răfuieşti cu mine.

— Am spus eu asta? Întrebă el, ridicînd sprîncenele a mirare.

— Da. Şi ai declarat că tare ţi-e poftă să te încaieri cu mine, fiindcă ştii dinainte că mă faci praf.

Se vede că tonul meu îl punea pe gînduri, căci îmi răspunse şovăind:

— Nu-mi amintesc să fi rostit asemenea lucruri. Old Shatterhand trebuie să fi înţeles greşit.

— Winnetou era de faţă şi poate să întărească.

— E adevărat, întări bucuros Winnetou. Tangua voia să ajungă la o răfuială cu Old Shatterhand şi s-a lăudat că e gata să se bată cu el şi să-l zdrobească.

— Recunoşti că ai pronunţat asemenea vorbe? Le menţii?

— Îmi ceri tu asta?

— Da. M-ai făcut broscoi şi laş; m-ai ponegrit şi ţi-ai dat osteneala să mă duci la pieire. Cine cutează să se poarte astfel, acela trebuie să aibă şi curajul de a se lupta cu mine.

— Pshaw\Nu mă înfrunt decît cu oameni de rangul meu.

— Sînt şi eu o căpetenie!

— Dovedeşte!

— Bine! Dacă refuzi să-mi dai socoteală, ţi-o dovedesc spînzurîndu-te de primul copac.

Să ameninţi pe un indian cu spînzurătoarea e una din injuriile cele mai grele. Îşi smulse imediat cuţitul de la brîu şi strigă:

— Cîine, vrei să te tai?

— Da. Însă nu aşa, tam-nisam, cum ţi-ar conveni ţie, ci în luptă dreaptă, bărbat contra bărbat, cuţit contra cuţit.

— Nici prin gînd nu-mi trece. N-am nimic de-a face cu Old Shatterhand!

— Dar adineauri, cînd eram legat cobză şi nu puteam să mă apăr, aveai de-a face, laşule!

Dădu să se repeadă la mine, dar Winnetou sări între noi şi vorbi:

— Fratele meu Old Shatterhand are dreptate. Tangua l-a batjocorit şi trebuie să-i dea socoteală. Dacă nu vrea, înseamnă că e un nemernic şi merită să fie alungat din mijlocul nostru. Asta trebuie hotărît pe loc, să nu spună nimeni că războinicii apaşilor au ţinut în ospeţie nişte laşi. Ce are de gînd căpetenia kiowaşilor?

Pînă a răspunde, Tangua îşi roti privirea înjur. Apaşii erau aproape de patru ori mai mulţi decît kiowaşii; în plus, aceştia din urmă se aflau pe teritoriul gazdelor; să încerce a stîrni o nouă bătălie era cu neputinţă acum, cînd venise să plătească răscumpărarea şi cînd, de fapt, mai era pe jumătate prizonier.

— Să mă mai gîndesc, zise kiowaşul, ocolind răspunsul.

— Un războinic netemător nu mai stă pe gînduri într-un astfel de caz. Ori primeşti lupta, ori eşti o cîrpă.

Atunci Tangua se încrîncenă din nou:

— Tangua cîrpă? Cine îndrăzneşte să mi-o spună? Acuşi îi vîr cuţitul în burtă!

— Eu, eu o spun! Răsună glasul lui Winnetou, calm şi cu mîndrie. Eu o spun, fiindcă nu respecţi cuvîntul pe care l-ai dat lui Old Shatterhand.

— Îl respect!

— Adică eşti gata de luptă?

— Da!

— Imediat?

— Fără nici o amînare! Abia aştept să-i văd culoarea sîngelui!

— Perfect! Atunci să se hotărască arma cu care veţi lupta.

— Şi cine hotărăşte?

— Old Shatterhand.

— De ce?

— Fiindcă l-ai jignit.

— Ba eu hotărăsc.

— Tu?

— Eu, eu! Am fost şi eu jignit! Şi, pe deasupra, sînt o căpetenie, nu un alb oarecare ca dînsul. Am rang mai mare.

— Old Shatterhand e cu mult mai mare decît o căpetenie a pieilor-roşii.

— Asta spune şi el, dar cum o dovedeşte? Fără dovezi, degeaba!

Am intervenit pentru a pune capăt disputei:

— Să aleagă Tangua; mi-e totuna cu ce armă îl voi zdrobi.

— N-ai să mă zdrobeşti! Tună el mînios. Crezi că am să aleg lupta cu pumnul în care te pricepi să-i dobori pe toţi, sau am să aleg cuţitul cu care l-ai înjunghiat pe Cuţit-Fulger, sau cumva tomahawkul cu care l-ai răpus pe însuşi Inciu-Ciuna?

— Dar ce atunci?

— Puşca. Vom trage unul asupra celuilalt. Glonţul meu îţi va pătrunde în inimă.

— Bine. Sînt de acord. Dar cred că fratele meu Winnetou a înţeles cele mărturisite acum de Tangua?

— Ce?

— Că am luptat cu Cuţit-Fulger şi l-am înjunghiat. Am făcut-o pentru a-i salva de la cazne pe apaşii prizonieri. Numai că Tangua a tăgăduit pînă acum adevărul. Se vede că n-am greşit făcîndu-l de mincinos.

— Mincinos? Eu? Urlă kiowaşul. Asta mi-o plăteşti cu viaţa! Puştile încoace! Repede! Începem imediat lupta. Vreau să-i astup botul acestei potăi care latră!

Prinse puşca în mînă. Winnetou trimise un apaş în pueblo să-mi aducă şi mie arma şi muniţiile. Fuseseră păstrate în bună regulă, căci Winnetou – deşi mă credea duşman – se îngrijise cu atenţie de toate lucrurile mele. Acum mi se adresă:

— Fratele meu alb să-mi spună de la ce depărtare şi cîte focuri veţi trage.

— Mi-e indiferent, am răspuns. Cine a ales arma să hotărască şi restul!

— Da, eu hotărăsc, se grăbi Tangua. Tragem de la două sute de paşi cîte focuri vor fi necesare pînă ce unul din noi va cădea fără să se mai ridice.

— Bine! Consimţi Winnetou. Voi băga eu de seamă. Trage unul, apoi celălalt. Aşadar, pe rînd. Eu veghez cu puşca în mînă; dacă vreunul trage înainte de a-i veni rîndul, îl ucid cu un glonţ în cap. Cine face începutul?

— Eu, fireşte! Strigă kiowaşul.

Winnetou era de altă părere:

— Tangua vrea să aibă toate avantajele de partea sa. Să tragă Old Shatterhand primul.

— Nu! Am răspuns. Facă-se voia lui. Trage el un foc, pe urmă eu şi basta.

— Ba nu, se împotrivi Tangua. Tragem întruna pînă cade unul din doi.

— Bineînţeles; numai că tu ai să cazi din primul meu glonţ.

— Lăudărosule!

— Pshaw! De fapt nu trebuie că te ucid, dar n-am nici o plăcere. Pedeapsa cea mai uşoară va fi să te schilodesc. Îţi voi sfărîma genunchiul drept. Ţine minte!

— Aţi auzit? Hohoti el. O faţă palidă, căreia şi prietenii îi spun greenhorn, se făleşte că, de la două sute de paşi, are să mă împuşte în genunchi! Rîdeţi, oameni buni! Rîdeţi, că aveţi de ce!

Îşi roti ochii peste mulţime, provocator, însă nimeni nu rîse. Atunci adăugă:

— Vă temeţi de el! Dar veţi vedea cum îl fac de batjocura lumii. Haide, să numărăm două sute de paşi!

Între timp, mi se aduse doborîtorul meu de urşi. Îmi cercetai arma: era în cea mai bună stare. Amîndouă ţevile erau încărcate. Pentru a fi şi mai sigur, slobozii ambele focuri şi încărcai iarăşi arma, cu atenţia cuvenită unei asemenea împrejurări. Sam se apropie de mine, plîngîndu-se:

— Sir, am o sută de probleme să le discut cu dumneavoastră şi nu găsesc prilejul! Acum doar una: vreţi într-adevăr să ochiţi în genunchi?

— Da.

— Numai atît?

— Îi ajunge.

— Nu, hotărît nu! O asemenea scîrbă trebuie stîrpită, dacă nu mă-nşel. Gîndiţi-vă numai cîtă vină are şi cîte s-au petrecut din cauza tentativei sale de a fura caii apaşilor!

— Aceeaşi vină o poartă şi albii care l-au îndemnat la furt.

— Să nu-i fi ascultat! De-aş fi în locul dumneavoastră, i-aş găuri scăfîrlia. Fără îndoială că el va ţinti în cap!

— Sau în piept; sînt convins că aşa va face.

— Dar nu va nimeri. Puşcoacele ăstora nu fac doua parale.

Distanţa fusese măsurată şi ne deplasarăm fiecare spre locurile noastre. Eram calm, ca întotdeauna; în schimb, Tangua nu înceta să-mi arunce sumedenie de ocări, imposibil de redat. Atunci Winnetou, care se postase pe margine, la jumătatea distanţei dintre noi, îl preveni:

— Căpetenia kiowaşilor să tacă şi să fie atent! Număr pînă la trei, apoi se trage! Dar cine o ia înainte numai cu o clipită, pe acela îl fulger cu un glonţ în cap!

Lesne de închipuit că toată asistenţa era cuprinsă de o încordare fără margini. Se aşezaseră în două şiruri pe dreapta şi pe stînga, despărţiţi de o pîrtie largă, la capetele căreia ne aflam noi. Se lăsase o tăcere adîncă.

— Începe căpetenia kiowaşilor! Rosti Winnetou şi număra: unu... doi... trei!

Stăteam liniştit, oferind adversarului pieptul. De la primele cuvinte ale lui Winnetou, şeful kiowaşilor îşi duse arma la ochi, ţinti cu atenţie, apoi trase. Glonţul trecu şuierînd pe lîngă mine. Nu se auzi nicăieri nici o şoaptă, nici un comentariu.

— Acum va trage Old Shatterhand, mi se adresă Winnetou. Unu... doi...

— Opreşte! L-am întrerupt. Eu am stat în faţa lui Tangua drept şi cinstit, fără a mă clinti din loc; dar el uite cum stă, pe jumătate întors; nu-mi arată faţa, ci coasta.

— Ce, n-am voie?! Răspunse Tangua. Cine mă poate opri? Nu s-a hotărît cum să stăm.

— E drept, am răspuns. Tangua poate sta cum îi place. El îmi întoarce coasta ca să am o ţintă mai mică şi crede că astfel îmi va fi mai greu să-l ochesc: dar se înşală amarnic. Aş fi putut să trag imediat, fără nici o vorbă, dar vreau să fiu cinstit cu el. Am să-l lovesc în genunchi, cu condiţia ca să se întoarcă cu faţa la mine: altminteri, dacă rămîne aşa, îi voi zdrobi amîndoi genunchii. Iată deci diferenţa! Să stea cum pofteşte, dar să nu zică pe urmă că nu l-am prevenit!

— Nu mai trage cu vorba, trage cu puşca! Mă luă el peste picior, neglijîndu-mi avertismentul şi rămînînd în aceeaşi poziţie.

— Trage, Old Shatterhand! Repetă Winnetou. Unu... doi... trei!

Arma trosni. Tangua scoase un strigăt avan, scăpă din mînă puşca, îşi desfăcu braţele, se bălăbăni o vreme şi căzu.

— Iuf, iuf, iuf! Răsună pretutindeni şi mulţimea se îngrămădi să vadă unde l-am nimerit.

Mă apropiai şi eu; toată lumea îmi făcea loc, dîndu-se cu respect la o parte.

— Genunchii, amîndoi genunchii! Auzeam de peste tot. L-am găsit pe Tangua tăvălindu-se pe jos de durere. Winnetou se aplecase asupra lui şi-i cerceta rana. Îmi zise:

— Glonţul a pătruns exact cum a prevăzut fratele meu: amîndoi genunchii sînt zdrobiţi. Tangua nu va mai umbla călare după avutul altora.

Cînd rănitul mă zări, dădu să-mi arunce un puhoi de înjurături.

Dar mă răstii la el atît de energic, încît tăcu pentru cîteva clipe.

— Ţi-am spus dinainte ce se va întîmpla şi n-ai vrut să-mi asculţi sfatul. Eşti singur de vină!

Se îndîrjea să nu geamă; ca indian, nu-i era îngăduit să se vaite, oricît de mare ar fi fost suferinţa; îşi muşca buzele şi se uita sălbatic în pămînt. Apoi spuse, scrîşnind din dinţi:

— Sînt rănit. Nu mă pot întoarce acasă. Trebuie să rămîn aici, printre apaşi.

Dar Winnetou clătină din cap şi răspunse ferm:

— Ba trebuie să te întorci acasă; n-avem loc aici pentru hoţii de cai şi pentru ucigaşii oamenilor noştri. Noi nu ne-am răzbunat prin vărsare de sînge; ne-am mulţumit cu dobitoace şi cu diferite lucruri. Mai mult nu ne poţi cere. Nici un kiowaş nu mai are ce căuta la noi în pueblo.

— Dar nu pot călări!

— Old Shatterhand era şi mai greu rănit; nici el nu putea călări. Totuşi a trebuit să vină cu noi. Învaţă de la el şi-ţi va folosi! Kiowaşii voiau să plece încă astăzi din ţinutul nostru. Să plece aşadar! Cine va întîrzia pînă mîine lîngă păşunile noastre va avea soarta pe care i-aţi dorit-o voi lui Old Shatterhand! Am zis! Howgh!

Mă luă de mînă şi mă duse cu el. Cînd ieşeam din îmbulzeală, Inciu-Ciuna tocmai venea înot, împreună cu cei doi oameni care îi fuseseră trimişi de Winnetou. Acesta se grăbi să-l întîmpine, iar eu plecai în căutarea lui Sam Hawkens, Dick Stone şi Will Parker.

— În sfîrşit! În sfîrşit vă putem vedea şi noi în mijlocul nostru! Se bucură Sam. Dar înainte de toate, ia spuneţi: ce-a fost cu părul acela pe care i l-aţi arătat lui Winnetou?

— Îl tăiasem eu.

— Cînd?

— Pe cînd îi dezlegam, pe el şi pe Inciu-Ciuna.

— Adică... dracu' să mă ia! Dumneavoastră... un greenhorn... I-aţi... i-aţi eliberat?

— Eu.

— Fără să ne suflaţi o vorbuliţă?!

— Nu era nevoie.

— Dar cum, păcatele mele, aţi reuşit?

— Aşa, după metoda mea de greenhorn.

— Nu-mi vorbiţi în dodii, sir! Doar asta era o treabă grozav de anevoioasă!

— Într-adevăr, pînă şi dumneata te îndoiai că ai putea s-o scoţi la capăt.

— Şi aţi lucrat de unul singur! Zău că nu pricep: ori nu am cap, ori mi-a îngheţat mintea!

— Prima ipoteză, Sam, prima e cea justă!

— Lăsaţi glumele! Auzi ce pramatie! Îi eliberează pe şefii apaşi, duce cu el o şuviţă fermecată şi nu scapă o vorbă! Te uiţi la mutra asta cumsecade şi nu te poţi dumeri! Să mai ai încredere în oameni?! Şi unde mai pui cele petrecute azi! Una însă n-o înţeleg şi pace. Parcă vă înecaserăţi şi, hocus-pocus, aţi înviat!

I-am istorisit totul, după care Sam izbucni:

— Omule, prietene, greenhorn, ticălos şi porc de cîine fără pereche, dacă nu mă-nşel! Trebuie totuşi să vă mai întreb: chiar n-aţi călcat vreodată măcar aşa, de leac, prin vestul sălbatic?

— Nu.

— Nici prin Statele Unite?

— Nici.

— Atunci să vă înţeleagă dracu', nu eu! Sînteţi un boboc sadea şi iaca, toate vă merg strună! Zău dacă am întîlnit vreodată o puşlama mai teribilă! Şi nici nu am încotro, sînt obligat să vă laud. Ce mai încolo, aţi întors-o de minune, hi-hi-hi-hi! Viaţa noastră atîrna de un fir de păr, mai bine zis de o şuviţă. Dar dacă vă laud, nu care cumva să vă umflaţi în pene! O să mai faceţi destule prostii şi încă gogonate. M-aş mira să iasă din dumneavoastră, în cele din urmă, un westman onorabil!

Ar fi continuat astfel încă mult şi bine, dar Winnetou şi Inciu-Ciuna se apropiară de noi. Ca şi fiul său cu puţin înainte, conducătorul apaşilor mă privi atent şi grav în ochi:

— Am auzit totul de la Winnetou. Fii liber şi iartă-ne. Eşti un războinic foarte viteaz şi foarte isteţ la minte. Înţelept e acela care-ţi cîştigă prietenia. Vrei să fumezi cu noi pipa păcii?

— Da, vreau să fiu prietenul şi fratele vostru!

— Atunci urmaţi-mă sus, în pueblo, tuspatru, împreună cu fiica mea Nşo-ci. Voi alege o locuinţă vrednică pentru biruitorul meu. Winnetou rămîne aici, ca să facă ordine.

Urcarăm cu toţii, ca oameni liberi, scările cetăţii piramidale, aceeaşi pe care o părăsisem ca prizonieri, pentru a fi duşi la execuţie.

Notes

[1] "Omul bolnav" era Imperiul Otoman, în curs de descompunere în secolul al XIX-lea.

[2] Calificativ injurios dat străinilor, în special nemţilor; şobolan.